Raftul cărților

 O carte* mare cît cerul...

„Cît din sufletul nostru, al tuturor, se întrupeazǎ și se regǎsește în fǎpturile cerului?”

„Între o zi verde și una desfrunzitǎ e, în suflet, mai puţinǎ deosebire decît între o zi seninǎ și una noroasǎ.”

„Cu cît ne așezǎm mai aproape de pǎmînt cu-atît mutǎm în cer mai multe din priveliștile lui.”

„După furtună, torentele din munţi fumegă. Aerul istovit e lacom de umezeală şi cerul pare grăbit să ia înapoi ce a dat, astfel că şuvoaiele par să fiarbă cu aburi bogaţi care se pierd iute printre razele de soare, sorbiţi cu nesaţ.”

„Foarte sus, dincolo de aer şi de vînturi, încep norii moleculari, obscuri şi nevăzuţi, şi lacomi de lumina stelelor, pe care o beau şi ne-o fură.”

„Cine privește cu smerenie în cer, la cer, pînă la urmă, chiar de-i prea tîrziu, tot va pricepe ceva de folos, măcar să poată mai ușor să se despartă. Va înțelege, nu fără oarecare spaimă, cît putem greși. Da, va citi, va fi citit acolo, ceasurile drepte, așezarea bună a vieții către timp, potrivirile adevărate, îmbinarea fără greș și fără de păcat a clipelor cu împlinirea lor nici timpurie nici tîrzie și-a întîmplărilor cu nevremelnicul lor sens, venit la timp. Și va simți, poate înseninîndu-se, cît de adînc, cît de păgubitor ne pîngărește fie graba, nerăbdarea, pripa, fie zăbava; amînarea slabă, lenea, șovăiala, lîncezeala, dar nu așa, ca niște vini lumești față de noi sau de alții, ci ca o urmă grea a vechiului, dintîi, păcat, care ne face să pășim greșit prin timp, ca niște surzi, ori să zburăm urît, ca niște păsări proaste care nu știu că aerul e viu, de legi frumoase și că, în vreme, fiecărei vremi trebuie să-i cauți și să-i afli vremea ei.”

Fotografii de © B.-L.S.

„Ce numim vreme este fapta soarelui, a aerului şi a apei şi aproape nu este ceas al vremii pe care sufletul puternic să nu‑l primească de la trup cu sfîntă bucurie: întreaga scară de la arşiţă la ger, de la secetă la potop, de la somnul văzduhului la uragane, de la senin la negură şi înnorare, întregul umblet pe sub zodii al primăverii, verii, al toamnei şi al iernii. A muri înseamnă a ne despărţi şi de acestea.”

Petru Creția

* „Norii”, editura „Cartea Românească”, București, 1979

„Petru Creţia este autorul uneia dintre cele mai originale cărţi din literatura română: Norii. Nici Urmuz, cu bizarele lui reprezentări rezultate din funcţionarea anarhică a limbajului, nici Tzara, inventatorul unei loterii lingvistice ingenioase, care a făcut furori în Occident, nu au reuşit să-i surprindă într-o asemenea măsură pe cititori. În agitatul sfârşit al secolului douăzeci, împins şi înghiontit din toate părţile de oameni grăbiţi, Petru Creţia s-a ocupat cu observarea visătoare şi descrierea norilor. Dacă mai adăugăm că aceasta se petrecea într-o ţară comunistă, în care înălţarea privirii spre cer putea fi considerată o activitate suspectă, avem reprezentarea completă a îndrăznelii lui, nu doar artistice. ”

Alex Ștefănescu

„Dar lexicul lui Petru Creția e încîntător, la fel cu unduirea delicată a sintaxei cizelate. Creția se mișcă simandicos pe pagină, are unduiri de filolog cu ifos etimologic. E genul de cercetător amorezat definitiv de locuțiunile verbale vechi. Cuvintele neaoșe îi curg cu grație iar frazele i se leagă după un protocol gingaș, la mijloc fiind o prețiozitate timidă, un soi de devoțiune sfioasă față de cuvintele frumoase.”

Sorin Lavric