Raftul cărților

În vacanţă aflîndu-mă, cu ceva ani în urmă, pașii m-au purtat, întîmplător, într-un anticariat prizărit dintr-un oraș ardelean, tare drag inimii mele. Aici, pe-un raft ticsit cu „vechituri”, ochii mi-au picat pe-o cărţulie prăfuită (care, pare-mi-se, a și fost reeditată prin 2010, dacă nu mă înșeală memoria), pe care am început s-o răsfoiesc pe loc cu febrilitate. Citisem mai multe lucruri de și despre Paul Zarifopol, autorul ei, printre care un volum cuprinzînd corespondența dumisale cu Caragiale (o ediție interbelică din 1935, îngrijită de Șerban Cioculescu) și eseistica dumisale, strînsă în două volume consistente (apărute la editura Minerva în 1988), care chiar mă impresionase în cel mai plăcut mod cu putință, după o primă lectură. Din acele volume aflasem, printre altele, despre existenţa opului Din registrul ideilor gingașe (ce titlu splendid, într-o antiteză desăvîrșită cu textele dinlăuntru!) – cu subtitlul șugubăț: Pagini alese pentru a ține la curent pe tinerii cultivați și serioși –, a cărui ediție princeps (din 1926) n-o găsisem însă, în ciuda căutărilor mele asidue. Iată că, acum, o aveam în mîini, în anticariatul cu pricina. Am cumpǎrat-o fără să ezit și, în vreo două-trei zile, legumind-o, am citit-o la creion, cum se spune. Și, de atunci, o tot recitesc, neîncetînd a mă mira de actualitatea, acuitatea, acurateţea și vizionarismul nesmintit al ideilor expuse, în ciuda celor peste 90 de ani trecuţi de la prima ei tipǎrire:

„În faptǎ așadar, tipul politic este o fiinţǎ care, prin calitǎţile sale materiale și sociale, se afirmǎ cu deosebire destoinicǎ a pune stǎpînire pe bunuri produse prin activitatea specificǎ altor tipuri umane. Așa a fost la origini. Numai cǎ la început raporturile acestea erau simple și perfect transparente, iar astǎzi, peste mǎsurǎ complexe și greu de pǎtruns. În cazul antropofagiei, la care este totdeauna cuminte sǎ recurgem pentru a înţelege raporturile dintre oameni, învingǎtorul devine bǎrbat politic prin însuși faptul învingerii, iar învinsul, adversarul politic de adineauri, devine simplu bun de consumaţie și cade sub guvernarea celui care l-a doborît, iar acesta îl administreazǎ, din momentul în care începe sǎ-l rupǎ în bucǎţi, pînǎ în ultima fazǎ a digestiei (...). Tipul politic pur nu este fiinţa simplu hrǎpǎreaţǎ pe care prea lesne și-o închipuie uneori prostimea necǎjitǎ. Trepǎdușul electoral, reporterul ignar și neastâmpǎrat, șeful de cabinet servil și obraznic ori alte asemenea încarnǎri de elementare apetituri nu sunt și nu devin tipuri politice, chiar dacǎ ajung și rǎmân la nivelul ministrabilitǎţii și la un regim susţinut de icre moi, șampanie, automobil și dame de nediscutatǎ marcǎ. Tipul cu adevǎrat politic gustǎ, se înţelege, ca oricare altul, din aceste realitǎţi care oricum n-au direct de-a face cu viaţa de stat, dar fǎrǎ a se putea opri la dânsele; pentru cǎ lui îi este cu deosebire dat, nu sǎ se bucure de anume realizǎri ale vieţii sociale, ci sǎ doreascǎ cu sete nestinsǎ a le stǎpâni pe toate. Nu obiectul stǎpânit, ci stǎpânirea este ţinta voinţei politice. Sǎ poruncești și sǎ fii ascultat fǎrǎ împotrivire, sǎ fii admirat și lingușit cu cea mai fanaticǎ stupiditate, sǎ te rǎzbuni așa ca sǎ îngrozești și pe cele mai plecate dintre slugile tale, sǎ dobori și sǎ strivești pe cel care-ţi stǎ împotrivǎ, pânǎ la a-i lǎsa numai putere ca sǎ-și ia otrava fǎrǎ seamǎn a înfrângerii celei de pe urmǎ – din aceste voluptǎţi de o grozavǎ simplicitate se ţes visele și se realizeazǎ paradisurile creaturii politice. (...) Însǎ trântele gǎlǎgioase, tragerile pe sfoarǎ solemne, tot bagajul mahalagismului uriaș al vieţii politice trebuie învǎţat bine pe dinafarǎ; pentru cǎ nǎzbâtiile crude, viclene ori brutale ale creaturii politice sunt tocmai pe potriva sufletului oricǎrui exemplar al speciei, pe când isteţimea tehnicǎ și teoreticǎ este un joc pe care rar numai îl face natura cu unele dintre aceste exemplare.” (Tipul politic, 1926)