Audiophilia

Soundgarden

Feel on black days

Poemoteca

Daniel-Silvian Petre *

A muri

A muri e o ruşine 

ca oricare alta.

În loc să stăm crispaţi

ar fi mai de bon-ton,

murind, 

să ducem mîna la gură

spunînd, un pic jenaţi,

pardon.

Şi să zîmbim.

(din volumul „Overdose”, ed. Marineasa, 1996)

Bonus track**

Libertatea de a trage cu ochiu'

Dacă aş putea arunca, în loc de priviri, gloanţe

şi dacă ar rămîne un singur om ne-mpuşcat,

înseamnă că te-am găsit, iubito,

şi n-a fost toată lupta în zadar

Ars poetica

Îmi hăituiesc gîndurile

prin desişul memoriei

Le pun lanţuri de litere la glezne

să stea locului odată

De pildă azi mi-ai trecut prin minte tu

N-aveai pe tine decît inelul de logodnă

Te-am strigat

dar ai mers nepăsătoare mai departe

Am trimis nişte cuvinte de dragoste

flămînde

în urmărirea ta.

Daniel-Silvian Petre

**(sursa: LiterNet)

* Poet, prozator, publicist, muzician (solist vocal, lider și co-fondator al trupei timișorene Survolaj), prietenul nostru împlinește astăzi 52 de ani. Din această firidă virtuală, îi transmit, din inimă, cele mai bune gînduri și mulți, și fructuoși, și-n sănătate ani! 

Survolaj

Broken Flight

Fototeca de dinamită

Waters & Mason într-o pauză din timpul filmărilor la
 „Pink Floyd Live At Pompeii” (1972).

„Echoes”

Altițe & bibiluri

„Nu devii bătrân fiindcă ai trăit un anumit număr de ani,
devii bătrân fiindcă ai dezertat de la idealul tău.
Anii ridează pielea, dar renunţarea la ideal ridează sufletul.”
George Enescu
(în foto: George Enescu la vârsta de 67 de ani;
portret realizat de celebrul artist fotograf american Irving Penn,
pentru revista „Vogue”, în anul 1948)

Clin d’oeil

Povestea spune că erau doi reni. Unul era numai coaste şi celălalt era numai coarne. Și, tocmai de aceea, unul se numea Costel şi celălalt, Cornel.

*

O barză zbura, ducînd un bătrânel în cioc:

Bătrânelul către barză:

– Hai, te rog, recunoaște odată că ne-am rătăcit!

*

Când spunem că banii nu aduc fericirea, despre ce sumă vorbim mai exact?

*

Aspir la o viață mai bună! Deocamdată aspir în hol. Urmează sufrageria și dormitorul.

*

O femeie sună la medicul veternar, disperată:

– Dle doctor, pisica mea a băut vreo 50 ml de benzină, după care s-a învîrtit ca nebuna prin casă vreo trei ore. Acum zace într-un colț, nemișcată, cu limba scoasă și ochii larg deschiși. Ce credeți că i s-o fi întîmplat? 

Medicul:

– I s-o fi terminat benzina, doamnă...

*

Într-o sală de judecată.

 Judecătorul: 

– Inculpat, ești acuzat că ai jefuit o bancă!

– Este adevărat, onorată instanță, dar să știți că ea a început!!! 

p.s.

Dă-i unui om o armă și acesta va putea jefui o bancă. 

Dă-i unui om o bancă și el va putea jefui o lume întreagă!

Memento

 John Mayall 87!

Mulți ani bunicului bluesbreaker!

(foto: Per Ole Hagen)

1966. John Mayall primul din stînga. Lîngă el, Eric Clapton. 
O, tempora!

JM & friends

Haihui printre sunete

 Back To The Roots...

Blind Faith

Steve Winwood – vocals, keyboards

Eric Clapton – guitar

Ric Grech – bass guitar

Ginger Baker – drums

Memento

Nina Cassian

(27.XI.1924 – 15.IV.2014)

 

Autoportret

Mi-e dat acest obraz triunghiular, ciudat

această căpăţînă de zahăr sau această

figură pentru prora vapoarelor pirat

şi părul lung, lunar, pe ţeastă. 

                                               („Disciplina harfei”)

„Dacă memoria mea e o zestre – sunt foarte bogată, prin profuziunea de elemente acumulate, peisaje, arome, culori, cărți, artă, muzică, ființe etc. care mă cutreieră și azi, cu o vitalitate și o prospețime aproape insuportabile.”

„Nu pot marca o dată anume pentru că, de cînd mă ştiu, adică de la aproximativ şase ani, am fost mereu îndrăgostită, ba de băiatul de la parter, ba de un actor de cinema. Lucrurile s-au «agravat», bineînţeles, odată cu vîrsta. La 15 ani, am «contractat» o iubire de adolescenţă la Craiova, iubire platonică devenită obsesie pe parcursul a 20 de ani (între timp, măritându-mă din dragoste de vreo două ori!).“

 „L-am cunoscut pe Ion Barbu la cenaclul lui Miron Radu Paraschivescu. I-am lăsat manuscrisul meu, «La Scara 1/1» şi, în curînd, mi-a telefonat şi m-a invitat la Capşa. Făcuse adnotări la volum ultralaudative (mare poezie etc.), dar îmi refuza poeziile în limba spargă. (…) Eram inconştientă. Ştiam că e un geniu lîngă mine, de asta nu m-am îndoit niciodată. Dar nesăbuinţa tinereţii constă în a dori să loveşti în ceea ce slăveşti. E o prostie pe care am s-o regret toată viaţa. Adică eu aveam, în ’46, vreo… 22 şi el, 52, sau aşa ceva. Dar arăta cu mult mai bătrân. Pentru că avea o mustaţă de morsă, care îi acoperea gura, avea părul cărunt… M-a atras… Eram la picioarele lui din punct de vedere literar, poetic. Adică nici nu mă gîndeam la o posibilă comparaţie. De fapt nu e vorba de atracţie aici. A fost o fascinaţie. Eu am fost pur şi simplu o subalternă în preajma lui. Nu m-a modificat nici ca poet, nici ca intelectual, nici ca femeie, decît că m-a speriat punîndu-mă într-o lumină orbitoare.“

„L-am cunoscut (pe Marin Preda – n.m B.-L.S.) la Sinaia, la Casa de Creaţie, la «Creatorium», cum îi spuneam noi în batjocură. Era foarte tînăr. Şi eu la fel. Eu aveam 24 şi el avea 26. Am fost fascinată de prezenţa lui şi se pare că a fost reciproc. Fără sex, m-a iubit, am fost atrasă. Dar eu eram fericită cu Ali. În 1953, am devenit iubiţi. Tot la Sinaia: într-o seară, mi-a spus, referindu-se la prima noastră etapă sinaiotă, că el e ars pe dinăuntru, că nu mă mai poate iubi. Şi eu m-am dus la el la uşă şi l-am sărutat şi el a fost surprins. «Mi-a plăcut», mi-a spus. Şi relaţia s-a reluat, adîncindu-se.“

Nina Cassian alături de Marin Preda (în spatele ei) 

 „Aspre ierni, înăbușitoare veri și, pe lîngă aceste schim­bări de peisaj, s-a mai produs și «schimbarea (mea) la față», începută la Brașov, modificarea trăsăturilor mele s-a accentuat îngrijorător în primii ani de București, instalîndu-se apoi definitiv, încît la unsprezece-doisprezece-treisprezece ani mă transformasem dintr-o fetiță drăgălașă într-o adevărată fată urîtă, spre groaza mamei mele în primul rând. Dar și spre dezolarea mea, care întotdeauna, tînjind după iubire, îmi ve­deam viitorul în cele mai sumbre culori ale singurătății. Ceea ce s-a și adeverit pînă la șaptesprezece ani. Nu știu ce capriciu glandular sau hormonal mi-a lungit nasul, bărbia, care urmau să devină caracteristice pe durata întregii mele vieți. Am purtat, fără stoicism, această cruce, adaptîndu-mă psihic și mental, cu sfidare și autocruzime, cu disperare și spirit competitiv, cu înfrîngeri și triumfuri spectaculoase.”

 ***

 Înghețul mîinilor mele pe clape

nuferi captivi,

gingașe tije încremenite pe lac.

E primul meu fragment asasinat.

Curînd îmi veți contempla

degenerarea genunchilor, pojghița poleiului pe ochi

ca o definitivă peliculă de contact

și îmi veți auzi alveolele plesnind

– înainte de desăvîrșirea scheletului meu rece

ca o solemnă orgă de argint.

Nuntă

Nici rochie de mireasă.

Nici costum solemn.

Doar Ea și El,

În haine obișnuite,

Amîndoi slăbiți, înfometeți, epuizați

De lunile iubirii intense

Care le-a precedat decizia.

Nu l-au observat pe funcționar

nu i-au văzut pe martori.

Se priveau unul pe altul într-o transă,

într-un nemișcat dans interior.

Au fugit îndată după ceremonie

– care ceremonie?

S-au lansat într-un zbor de Chagall peste oraș.

Nu s-au mai întors.*

 (*fragmente de jurnal și poeme din volumul „ Memoria ca zestre”, cartea I, ed. „Cărțile Tango”, 2010)

Romanța cu țînțar**

Îți mai aduci aminte, toamnă ?

Era tîrziu. Eram o doamnă.

Aveam lungi rochii-n roz, lila,

și îl aveam pe vino-ncoa

sub forma unui cățeluș

cu ochi de cocs, cu bot de pluș.

Fugind de sufletele moarte,

de-atîtea ori ieșeam din carte,

mă lepădam de privilegii

visînd să pot rosti «exegi»,

să las pe drumul nimănui,

clădiri, poeme și statui.

Îți mai aduci aminte, vară ?

Era-n amurg. Eram murdară.

Îmi șiroiau pe două laturi,

zadarnici, anii mei cei maturi.

Zbura țînțarul Anofel

pe lîngă sînul meu rebel,

pe gura mea de poamă coarnă.

Era în zori. Și era iarnă.”

 (** din volumul „Loto-poeme”, 1972)

Schiță de portret

Nina Cassian (pe numele său real, Renée Annie Cassian-Mătăsaru) s-a născut la Galaţi, într-o familie de origine evreiască (tatăl Ninei, I. Cassian-Mătăsaru, fiind un traducător recunoscut în epocă), în sînul căreia muzica și literatura făceau cea mai bună casă cu putință * A urmat cursurile Liceului „Principesa Elena” (din Brașov) și pe cele ale Institutului „Pompilian” (o școală de fete din București) * În paralel, a studiat desenul (cu pictorii George Löwendal şi Max Hermann Maxy), teatrul şi muzica (luînd lecţii de artă dramatică cu actriţa Beate Fredanov și de compoziție și pian cu maeștrii Mihail Jora şi Constantin Silvestri) * În 1944 a intrat la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti (pe care a abandonat-o după un an). Din aceeaşi perioadă datează și primele ei încercări poetice (este încurajată de Tudor Arghezi și Ion Barbu) și se petrece debutul în ziarul „Ecoul“ (sub pseudonimul Maria Veniamin), cu traduceri din poeţi germani. Primul poem semnat Nina Cassian, „Am fost un poet decadent“, îi este publicat în 1945, în ziarul „România liberă“ * Frecventează cercuri intelectuale de stînga și intră, la doar 16 ani, în organizația tineretului comunist (aflată în ilegalitate), visînd că va „mîntui lumea de toate antagonismele fundamentale dintre sexe, rase, popoare, clase etc.” * 

Debutează, în 1947, cu volumul de versuri suprarealiste „La scara 1/1”, criticat dur în ziarul „Scânteia”, poemele ei fiind considerate „decadente”, drept pentru care se va reorienta și va scrie poezie proletcultisă (strînsă în volumul «Horea nu mai este singur»), versuri despre care, mai tîrziu, va spune cu amărăciune: „Era o sforţare, era o cămaşă de forţă, în care intram de bunăvoie, asta e problema. Adică n-am pierdut sînge etic, pentru că scriam de bună credinţă prostiile. Am pierdut sînge estetic. Cu duiumul.“ * Scrie cronici la revista „Rampa” iar după 1949 este redactor la revista „Urzica” şi profesoară la Şcoala de Literatură „Mihai Eminescu“ (concepută după modelul Institutului de Literatură „Maxim Gorki“ al Uniunii Scriitorilor din URSS), înființată cu scopul pregătirii viitorilor scriitori şi critici literari. Continuă să scrie poeme proletcultiste dar îndeosebi literatură pentru copii (în 1950 publică povestirea „Nică fără frică“), un gen literar care-i permitea să se refugieze din fața realismul socialist pretutindenar (de care dorea să se debaraseze) și care va ocupa un loc important în opera sa * Continuă să scrie literatură și să compună cîntece pentru copii și tineret dar și cîteva lucrări muzicale, nu lipsite de valoare („Vivarium“, „Variatio perpetua“ şi „Fascinaţii tonale“) * În 1969 i se decernează Premiul Uniunii Scriitorilor din România * Desfășoară o susținută activitate publicistică în principalele reviste literare ale vremii, fiindu-i editate mai multe volume de versuri, de traduceri și de literatură pentru copii. În 1985, a plecat în calitate de visiting professor (bursieră a „Fundaţiei pentru o Societate Deschisă”), să susţină un curs de poezie la New York University (SUA), instituţie căreia, ulterior, avea să-i doneze o mare parte dintre manuscrisele şi partiturile ei. Cînd şi-a încheiat activitatea de aici, a cerut azil politic statului american* 

În 1987, autorităţile comuniste îi sechestrează casa din Bucureşti („Biblioteca mi-au luat-o toată, partiturile muzicale, tablourile... Cum spuneam eu: mi-au golit casa de idei şi sentimente“). Toate cărţile publicate în România îi sunt interzise şi retrase din librării şi biblioteci * Se stabilește la New York, unde continuă să scrie versuri în română (abia după 10 ani va scrie în engleză), totodată participînd la recitaluri poetice în cadrul unor prestigioase festivaluri internaţionale (Canada, Olanda, Italia sau Suedia) și să-și publice creațiile în reviste literare americane * În Anglia îi va apărea volumul de versuri „Call Yourself Alive” iar în Statele Unite, „Life Sentence”, traduceri ale cărților apărute în țară, precum și volumele inedite „Take My Word for It!”, „Blue Apple” și „Lady of Miracles”, care s-au bucurat de un real succes * În anul 2014, la puțină vreme de la dispariția sa pămînteană, alături de o poezie a scriitoarei Doina Ioanid, poemul său „Donna miraculata” din volumul „Ambitus”, apărut în 1969 („De cînd m-ai părăsit mă fac tot mai frumoasă / ca hoitul luminînd în întuneric. / Nu mi se mai observă fragila mea carcasă, / nici ochiul devenit mai fix şi sferic, // nici zdreanţa mîinilor pe obiecte, / nici mersul, inutil desfigurat de jind, / - ci doar cruzimea ta pe tîmplele-mi perfecte, / ca nimbul putregaiului sclipind ”), tradus în limba engleză de Laura Schiff cu titlul „Lady of Miracles”, a fost selectat de specialiștii în poezie de la „Southbank Centre” din Londra (alături de poezii ale unor scriitori din alte 30 de țări ale lumii) și inclus într-un clasament al celor mai frumoase 50 poeme de dragoste scrise în ultimii 50 de ani. Evenimentul face parte din „Festivalul Dragostei” („Festival of Love”), dar şi din „Festivalul Internaţional al Poeziei” („Poetry International Festival”), acesta din urmă fiind fondat de poetul american Ted Hughes, în 1967. „A fost greu să fim constrînşi noi înşine de a alege doar 50 de poeme, dar consider că am venit cu o ofertă minunat de bogată şi variată a unora dintre cele mai frumoase poezii de dragoste ale lumii”, mărturisea scriitorul James Runcie, membru al echipei care a considerat acest clasament „un florilegiu internaţional, variat din punct de vedere stilistic” * 

„(...) cea mai atrăgătoare femeie urîtă din cîte s-au afirmat în literatura română“ (un splendid oximoron atribuit poetei de criticul și istoricul literar Alex. Ștefănescu) este autoarea unor remarcabile traduceri din Shakespeare, Bertolt Brecht, Georges Rodenbach, Christian Morgenstern, Iannis Ritsos și Paul Celan. A publicat zeci de articole (de multe ori folosindu-se de pseudonime extrem de expresive, unele aflate la granița suprarealismului, precum Ana Varga, Nic, Hortensia, Cezarina Pipotă, Haralambina Ficat ori Clementina Maț), peste 50 de cărți de poezie, eseuri, traduceri, proză și memorialistică, totodată ea fiind și „inventatoarea” unui inedit limbaj poetic: „limba spargă” (o nouă limbă română în care anumite substantive, verbe și adjective au fost înlocuite de cuvinte create de ea; versurile în „limba spargă” au fost inserate în volumele „Loto-Poeme” din 1972 și „Jocuri de vacanță” din 1983 ; „În cîmpul ce iţea de buturează, / A cţipitat un ptruţ, ce-i drept cam bumbarbac, / Dar zumbăreala ghioală, încă trează, / A cropoţit aproape, în cordac: / Ce pisindreaua mea de brutuşlează, / Şi şomoiogul meu cu zdrolociţă, / Mi-ai bosfroholojit stroholojina! / Ţichi-mi-ai sima simibleagă! // Morala: în lanţuri apa să se tragă!”) * „Amorezată am fost toată viaţa. Şi mai ales fiind eu, răţuşca cea urâtă, mi se părea că nu o să mă iubească nimeni niciodată şi o să mor fată bătrână.”, spunea, mustăcind, despre sine, poeta căsătorită (oficial) de trei ori, ultima dată la peste 70 de ani! Cît despre celelalte povești de dragoste ale vieții sale (cu Marin Preda sau cu Ion Barbu), reale sau închipuite, tot ea avea să scrie în jurnalele sale („Memoria ca zestre”): „Nu am fost infidelă, ci am adăugat afluenţi rîului mare, iubirii celei mari. Neminţind şi, de altfel, avînd prea mult de dăruit, copleşitor pentru un singur recipient.“ 

„Distanţa dintre mine şi mine“ (2018) se numește pelicula regizată de Mona Nicoară şi Dana Bunescu, titlu care împrumută un vers al poetei, un documentar care în 90 de minute dezvăluie rădăcinile multora dintre poveştile tumultoasei vieți a Ninei Cassian, cîteva dintre ele fiind relatate, cu șarmu-i inegalabil, de însăși poeta (secondată de ultimul ei soț, muzicianul american Maurice Edwards), cu puțin timp înainte de moartea ei, întîmplată la New York, unde a și fost înmormîntată.

 

NOCTURNE

(O emisiune a Televiziunii Române moderată de Marina Constantinescu, 

avînd-o invitată pe Nina Cassian)

Poemoteca

Berlin, 18 ian. 1906

1906

Aurora azi apare

Mai mîndră și mai frumoasă,

Cǎci e zi de sărbătoare,

Zi plăcută și voioasă.

Anul nou să vă găsească

Petrecînd cu mulţumire!

Bine să vă dăruiască

Și deplină fericire!

Hech! Familiile amice

Zarifopolu și Gherea!

Curgă viaţa lor ferice

Și mai dulce decît mierea!

Un tînăr poet daco-român

(I.L. Caragiale către Paul Zarifopol în „Opere”, vol. VII, „Corespondenţă”,

Fundaţia pentru literatură și artă, București, 1942)

Raftul cărților

În vacanţă aflîndu-mă, cu ceva ani în urmă, pașii m-au purtat, întîmplător, într-un anticariat prizărit dintr-un oraș ardelean, tare drag inimii mele. Aici, pe-un raft ticsit cu „vechituri”, ochii mi-au picat pe-o cărţulie prăfuită (care, pare-mi-se, a și fost reeditată prin 2010, dacă nu mă înșeală memoria), pe care am început s-o răsfoiesc pe loc cu febrilitate. Citisem mai multe lucruri de și despre Paul Zarifopol, autorul ei, printre care un volum cuprinzînd corespondența dumisale cu Caragiale (o ediție interbelică din 1935, îngrijită de Șerban Cioculescu) și eseistica dumisale, strînsă în două volume consistente (apărute la editura Minerva în 1988), care chiar mă impresionase în cel mai plăcut mod cu putință, după o primă lectură. Din acele volume aflasem, printre altele, despre existenţa opului Din registrul ideilor gingașe (ce titlu splendid, într-o antiteză desăvîrșită cu textele dinlăuntru!) – cu subtitlul șugubăț: Pagini alese pentru a ține la curent pe tinerii cultivați și serioși –, a cărui ediție princeps (din 1926) n-o găsisem însă, în ciuda căutărilor mele asidue. Iată că, acum, o aveam în mîini, în anticariatul cu pricina. Am cumpǎrat-o fără să ezit și, în vreo două-trei zile, legumind-o, am citit-o la creion, cum se spune. Și, de atunci, o tot recitesc, neîncetînd a mă mira de actualitatea, acuitatea, acurateţea și vizionarismul nesmintit al ideilor expuse, în ciuda celor peste 90 de ani trecuţi de la prima ei tipǎrire:

„În faptǎ așadar, tipul politic este o fiinţǎ care, prin calitǎţile sale materiale și sociale, se afirmǎ cu deosebire destoinicǎ a pune stǎpînire pe bunuri produse prin activitatea specificǎ altor tipuri umane. Așa a fost la origini. Numai cǎ la început raporturile acestea erau simple și perfect transparente, iar astǎzi, peste mǎsurǎ complexe și greu de pǎtruns. În cazul antropofagiei, la care este totdeauna cuminte sǎ recurgem pentru a înţelege raporturile dintre oameni, învingǎtorul devine bǎrbat politic prin însuși faptul învingerii, iar învinsul, adversarul politic de adineauri, devine simplu bun de consumaţie și cade sub guvernarea celui care l-a doborît, iar acesta îl administreazǎ, din momentul în care începe sǎ-l rupǎ în bucǎţi, pînǎ în ultima fazǎ a digestiei (...). Tipul politic pur nu este fiinţa simplu hrǎpǎreaţǎ pe care prea lesne și-o închipuie uneori prostimea necǎjitǎ. Trepǎdușul electoral, reporterul ignar și neastâmpǎrat, șeful de cabinet servil și obraznic ori alte asemenea încarnǎri de elementare apetituri nu sunt și nu devin tipuri politice, chiar dacǎ ajung și rǎmân la nivelul ministrabilitǎţii și la un regim susţinut de icre moi, șampanie, automobil și dame de nediscutatǎ marcǎ. Tipul cu adevǎrat politic gustǎ, se înţelege, ca oricare altul, din aceste realitǎţi care oricum n-au direct de-a face cu viaţa de stat, dar fǎrǎ a se putea opri la dânsele; pentru cǎ lui îi este cu deosebire dat, nu sǎ se bucure de anume realizǎri ale vieţii sociale, ci sǎ doreascǎ cu sete nestinsǎ a le stǎpâni pe toate. Nu obiectul stǎpânit, ci stǎpânirea este ţinta voinţei politice. Sǎ poruncești și sǎ fii ascultat fǎrǎ împotrivire, sǎ fii admirat și lingușit cu cea mai fanaticǎ stupiditate, sǎ te rǎzbuni așa ca sǎ îngrozești și pe cele mai plecate dintre slugile tale, sǎ dobori și sǎ strivești pe cel care-ţi stǎ împotrivǎ, pânǎ la a-i lǎsa numai putere ca sǎ-și ia otrava fǎrǎ seamǎn a înfrângerii celei de pe urmǎ – din aceste voluptǎţi de o grozavǎ simplicitate se ţes visele și se realizeazǎ paradisurile creaturii politice. (...) Însǎ trântele gǎlǎgioase, tragerile pe sfoarǎ solemne, tot bagajul mahalagismului uriaș al vieţii politice trebuie învǎţat bine pe dinafarǎ; pentru cǎ nǎzbâtiile crude, viclene ori brutale ale creaturii politice sunt tocmai pe potriva sufletului oricǎrui exemplar al speciei, pe când isteţimea tehnicǎ și teoreticǎ este un joc pe care rar numai îl face natura cu unele dintre aceste exemplare.” (Tipul politic, 1926)

Paraponu’ zilii

„E atît de ușor să faci un popor fericit! Îi iei totul și apoi îi dai jumătate înapoi.” (proverb rus)

Ce aşteptări mai putem avea de la niște creaturi îmbuibate, hămesite de putere și funcții, multe dintre ele degenerate biologic sau smintite de prea mulți bani, corupte pînă în măduva oaselor lor putrede, pe care continuăm să le numim generic „politicieni”, „edili”, „administratori”, „președinți”, „miniștri”, „parlamentari” etc., colcăind de titluri academice precum cîinii comunitari de purici și tapetați cu tot soiul de diplome acordate, pe căi numai de ei știute, din partea unor „instituții de învățămînt” fantomatice, care după ce ne-au transformat țara într-un ghetou, ne extermină sistematic, prin tot felul de tertipuri şi maşinațiuni, care de care mai „subtile”, care de care mai abjecte?

Să aibă onoare? Demnitate? Verticalitate? Morală? Prințipuri?

A cere unor cimpanzei să fie verticali, e ca şi cum ai încerca să pui un arac unui arbore secular crescut într-o rînă. Un copac bătrîn crescut strîmb, care pe deasupra mai e şi scorburos (găunos, cu alte cuvinte), îmi spunea bunică-miu, Dumnezeu să-l odihnească!, mai poate fi salvat doar cu toporul. Altfel spus, răul se înlătură de la rădăcină. Pentru că ipochimenii pomeniți mai devreme ar trebui înlăturați prin dezrădăcinare – nici măcar prin tăiere, că lăstăresc – fără milă, ca orice buruiană crescută anapoda.

Raftul revistelor

O excepționlă publicație (în ediție limitată, pentru colecționari) apărută cu ceva timp în urmă în Statele Unite, care abordează în integralitatea ei fenomenul muzical numit Pink Floyd. Conține, în cele 100 de pagini ale sale, relatări și fotografii cvasi-inedite din laboratorul în care s-au plămădit cele 14 albume emblematice, capodopere mai presus de orice semnate Pink Floyd, de la „The Piper At The Gates Of Down” (5 august 1967), pînă la „The Endless River” (7 noiembrie 2014). Pentru cunoscători și, în egală măsură, pentru toți aceia care sunt îndrăgostiți necondiționat de universul lor sonor sau, așa cum ar spune prietenul Radu Lupașcu, de „Arta (și Culorile) Sunetelor” lor...

Live. Pink Floyd - „The Reunion”

(Full Concert)

Poemoteca

Îndrăgostita

Da, alunec și mi-e dor de tine

și mă pierd din mâini pe mine,

nesperînd că voi putea să-nfrunt

tot ce, ca din partea ta îmi vine

grav, și neclintit, și ne-ntrerupt.

...alte vremi: O, cînd eram doar una,

de nimic chemată și trădată,

liniștea-mi era a pietrei, toată,

râul peste ea șoptind întruna.

Dar acum, în astă primăvară,

lin m-a frînt ceva întâia oară

din prea sumbrul an necunoscut,

și ceva mi-a dat sărmana-mi viață

caldă-n mîini cuiva ce ieri la față

și-n adîncul meu nu m-a văzut.

Rainer Maria Rilke

(„Opera poetică”, ed. Paralela 45, Pitești, 2007; trad. din limba germană de Mihail Nemeș)

Raftul cărților

 Sonologia

Corneliu Cezar (1937–1997) a fost un intelectual remarcabil, un muzician complex (discipol al unor prestigioase nume ale pedagogiei muzicale românești, printre care cel al pianistei Cella Delavrancea ocupă un loc de primă mărime) și un impecabil teoretician muzical. Profesor de pian și membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, el a fost unul dintre reprezentanții importanți al postmodernismului muzical românesc, numele său fiind indisolubil legat, în special, de apariția și evoluția „Curentului Spectral” și al muzicilor de avangardă din spațiul românesc, în general.

Opera sa acoperă genuri muzicale diverse (muzică de scenă și de operă, corală, vocal-simfonică). A susținut conferințe, concerte-lecții, emisiuni radiofonice și a desfășurat o susținută activitate publicistică, articolele și eseurile dumisale apărînd în prestigioase reviste muzicale și publicații de specialitate, românești și din străinătate.

A devenit doctor în muzicologie cu o lucrare* apărută postum (teză susținută în anul 1996 la Institutul de istoria artei „George Oprescu” al Academiei Române), a cărei primă formă îi fusese tipărită în anul 1984, la editura Muzicală din București, sub titlul „Introducere în sonologie. Acțiunea undelor sonore asupra nivelelor fizico-chimic, biologic și psihologic”. Un festival național de muzică (a cărei primă ediție a avut loc în anul 2015) îi poartă numele.

„Corneliu Cezar este preocupat de acțiunea pe care muzica și, mai general, undele sonore o exercită asupra lumii înconjurătoare. Urmărirea sistematică a acestei acțiuni ar forma obiectul unei noi științe, Sonologia. Desigur, trebuie apreciată aici, în primul rând, opera de sinteză efectuată de autor. Despre influența muzicii asupra plantelor, despre rolul ei în tratamentul anumitor boli, citim uneori prin almanahuri, în rubricile culturale sau de curiozități ale revistelor și chiar în presa de mare tiraj. Dar de aici până la o prezentare sistematică a acestui fenomen, în toate articulațiile sale și sub toate aspectele sale științifice, culturale și sociale (bibliografia lucrării numără aproape 600 de titluri) este o cale lungă.” (acad. Solomon Marcus)

* „Tratat de sonologie. Spre o Hermeneutică a Muzicii”, editura „Anastasia” , București, 2003 (colecția „Doctorate de excepție”)

Corneliu Cezar

Alpha Lirae

MEMENTO

MONICA LOVINESCU

(19 noiembrie 1923 – 21 aprilie 2008)

Pe memorie se întemeiază spiritualitatea oricărui neam,

iar în anumite încercări extreme din memorie și doar din ea izvorăște salvarea.

 „Cred că marea noastră problemă e că avem acum o societate deplin descompusă. Această societate descompusă este descompusă din pricina unui regim politic, această societate descompusă a fost mai puțin ajutată ca aiurea, să spunem de scriitorii noștri, cînd vorbeam adineauri de complicitate, scriitorii noștri au rezistat grosso modo cu excepțiile pe care le știm prin cultură și aceea nu e rău deloc, dar cred că nu e suficient.”

 „Care a fost direcția acestor emisiuni? Se discută oarecum dacă au fost estetice, etice sau direct politice. Eu cred că în experiența trăită de scriitorul român, de intelectualul român și de intelectualul de peste tot sub un regim comunist și sub un regim totalitar, criteriul, bineînțeles, cînd discuți literatură, nu poate fi decît estetic, dar este într-o mare de politic și de ideologic, încît sunt foarte greu de despărțit.” (Monica Lovinescu)

* Prozatoare, critic literar și jurnalistă.

* A fost fiica lui Eugen Lovinescu şi a Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu (alte amănunte bio-bibliografice, în articolul meu aflat la adresa: https://biblioteca-judeteana-nicolae-iorga-ph.webnode.ro/...).

* Este unanim considerată cea mai importantă voce feminină a exilului românesc.

* După absolvirea Facultăţii de Litere din Bucureşti (1946), devine asistenta lui Camil Petrescu la Seminarul de Artă Dramatică şi colaborează la importante publicaţii culturale ale vremii („Revista Fundaţiilor Regale”, „Kalende”, „Vremea”, „Democraţia”) cu pagini literare, cronici dramatice etc.

* Colaborează la o serie de reviste româneşti din exil, precum „Luceafărul”, „Caiete de dor”, „Fiinţa românească”, „Ethos”, „Dialog”, „Agora”.

* Devine bursieră a statului francez și în septembrie în 1947 pleacă la Paris. Imediat după abdicarea forţată a Regelui Mihai I, cere azil politic în Franţa.

* Publică în revistele: „East Europe”, „Kontinent”, „Preuves”, „L'Alternative”, „Les Cahiers de l'Est”, „Témoignages”, „La France Catholique”.

* Semnează capitolul despre teatrul românesc în „Histoire du spectacle” (Encyclopédie de la Pléiade, Gallimard). Traduce cîteva cărţi din româneşte, sub pseudonimele Monique Saint-Côme şi Claude Pascal şi, împreună cu dramaturgul Eugen Ionesco (membru al Academiei Franceze), traduce din teatrul lui Caragiale în limba franceză.

* Din 1951 se dedică activităţii radiofonice şi „ţării din gînd“: realizează, pînă în 1975, emisiuni literare şi muzicale la Radiodifuziunea Franceză, iar din 1962 trece la microfonul Europei Libere (va lucra aici pînă în 1992, la închiderea postului), unde are emisiuni săptămînale care se bucură de un enorm interes în România: cronica de carte de la „Actualitatea culturală românească” sau „Teze şi antiteze la Paris”. În ajunul zilei sale de naştere și al sosirii la Paris a lui Paul Goma (pentru a cărui eliberare militase), în 1977, se face asupra ei o încercare de asasinat politic, fiind agresată fizic, în curtea casei sale din Paris, de doi agenţi palestinieni trimişi de Securitate, la ordinele lui Nicolae Ceauşescu.

*După 1990, publică şi în principalele reviste literare şi politice din ţară („Contrapunct”, „România literară”, „22” etc.) iar cărţile îi apar constant la Editura Humanitas, în principal cronicile literare citite la radio (şase volume de „Unde scurte”), precum şi cele scrise pentru „România literară” (strînse în volumul „Diagonale”).

*„La apa Vavilonului” este una dintre cele mai importante scrieri memorialistice de exil din literatura română.

* Eseurile sale politico-istorice au fost antologate în volumul „Etica neuitării” (2008).

* Cele şase volume de „Jurnale”, publicate în timpul vieţii, au fost urmate de ediţia postumă, într-un volum, intitulată „Jurnal esenţial” (2010) şi de „Jurnal inedit 2001–2002” (2014).

* Monica Lovinescu a scris primul roman distopic din literatura română, „Cuvântul din cuvinte” şi este, de asemenea, autoarea unui volum de „Întrevederi cu Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Ştefan Lupaşcu şi Grigore Cugler”.

* A fost căsătorită cu poetul, publicistul şi jurnalistul Virgil Ierunca.

* Pentru întreaga activitate de ziaristă şi critic literar, Monica Lovinescu a fost distinsă cu „Diploma de Onoare” pe anul 1987 a Academiei Româno-Americane de Ştiinţe şi Arte.

* În 1999, preşedintele Emil Constantinescu i-a conferit ordinul „Steaua României” în rang de Mare Cavaler, iar în 2008, preşedintele Traian Băsescu a decorat-o, post-mortem, cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Mare Ofiţer.

* A încetat din viaţă la vârsta de 85 de ani, într-un spital din apropierea Parisului. Urnele cu cenuşa sa şi a lui Virgil Ierunca au fost aduse în țară, fiind depuse la Ateneul Român, unde a avut loc o ceremonie comemorativă. Înainte de a fi transportate spre Fălticeni (locul de naștere al lui Eugen Lovinescu), urnele au fost păstrate cîteva săptămîni în „Casa Lovinescu”, apartamentul în care se desfășuraseră întîlnirile cenaclului „Sburătorul” condus de tatăl său. Monica Lovinescu donase apartamentul (în anul 2000, fundaţiei „Humanitas Aqua-Forte”), în vederea reintroducerii lui în circuitul cultural bucureştean și național. De asemenea, prin testament, Monica Lovinescu şi-a donat casa din Paris statului român, pentru a fi folosită drept loc de studiu și de găzduire pentru cercetătorii şi bursierii români.

***

„Monica Lovinescu, de ale cărei vorbe, la Europa Liberă, s-au agățat sute de mii de oameni înainte de 1990, a murit în stil românesc, înconjurată adică de ignoranța, indiferența și uitarea noastră. (...) La ce bun să ții minte un om a cărui valoare de întrebuințare dispăruse într-un interludiu al istoriei?... Cu fiecare moarte ilustră, îmi spun că avem un adevărat har în a ne sabota sistematic istoria și asta pentru că nu suntem capabili să respectăm minima-i condiție - civilizația aducerii aminte.” (Gabriel Liiceanu)

***

„(...) îndemnul de a privi lucrurile cu discernământ, făcând o subspecie a adevărului, mi-a venit de la Monica Lovinescu și de la Virgil Ierunca și ne rămîne astăzi, în continuare, ca un lucru care trebuie permanent cîștigat, revendicat și folosit în judecățile prin care încercăm să pricepem ce se întâmplă cu noi în spațiul public.” (H. R. Patapievici)

***

„Monica Lovinescu a fost, pentru noi toți, prin 1989, cea mai importantă și ascultată voce critică, a reprezentat o instanță la care, vrînd-nevrînd, ne raportam cu toții și noi care îi așteptam cuvîntul, dar și cei care nu-l doreau, îl contestau și care, precum se știe, au încercat s-o facă să nu mai spună nimic.” (Nicolae Manolescu)

***

„Om de o mare, inimitabilă sensibilitate, încurajatoare cel mai adesea, neclintit în convingeri, afectuos și prieten de o rară fidelitate, care i-a fost dezamăgită de destule ori. Ea a impus un stil oral de a pune în valoare sau, dimpotrivă, de a veșteji, care ne va rămâne în ureche tuturor celor care l-am ascultat decenii de-a rândul. În ce mă privește, am avut o relație de o perfectă colaborare amicală, fapt rar, pe care nu am încetat să-l prețuiesc.” (Gelu Ionescu)