Lumea în care trăim

 (din ciclul: «Nu gîndim, că amețim!»)

2. Parafrazînd spusa poetului, nu de moartea primarului din Deveselu mă cutremur, ci de tembelismul profund al viceprimarului comunei, care a spus (cu o candoare greu de imaginat, soră bună cu un retard mintal sever): „A rămas pe buletinul de vot și avea dreptul de a fi ales. E o situație legală. Oamenii au înțeles-o. Prin acest vot, dau dreptul și PSD-ului de a pune un candidat la alegeri. Nu mi se pare absolut deloc bizară această situație. Asta e realitatea. Exact cum un om are dreptul la vot, așa și altul are dreptul la a fi votat!”. Întrebat fiind dacă și dumnealui l-a votat, a continuat, cu toți mușchii creierului turați la maximum: „Bineînțeles. Din 1.600 l-au votat 1.057. Nu e un lucru de gîndit? Nu e ceva din care reiese că omul asta a făcut foarte multe, și-a sacrificat totul începînd de la sănătate, familie, cunoștințe pentru a crea ceva?”. Și a conchis halucinant: „Azi ar fi fost ziua lui de naștere (27 septembrie – n.m. B.-L.S.), oamenii au vrut să îi aducă un omagiu, să-i dovedească că duc mai departe ce a vrut el să facă. A fost ceva spontan, nu i-a dirijat nimeni, acești oameni chiar l-au iubit”, a mărturisit cu toată convingerea din dotare, viceprimarul Nicolae Dobre.

Altițe & bibiluri

 „Cîteodată simt cum respiră viața în lucruri; de exemplu, mi se întîmplă să stau singur în amurg, atunci cînd lumina se umflă de energii ciudate, ce fac să se audă șoaptele obiectelor: este o dilatare de forme, de sunete, de culori, și de gînduri ce se amestecă toate într-un vîrtej; atunci se petrece depășirea stării de materie, ce se surpă cu dulce lentoare în altceva. Ați auzit vreodată acel gurluit al porumbeilor sălbatici, acea senzuală frecare a sunetelor în aer ca și cum o planetă trece pe lîngă altă planetă și atunci au loc picurări de muzici nemaiauzite în timpanele noastre tocite de uzura efemerității, crăpate de o rumoare viscerală?”

Marin Mincu

(„Intermezzo”, I)

Iedera. Septembrie, sfîrșit... Fotografii de B.-L.S.

Muzicoteca

 

Fototeca de dinamită

 

Samuel Beckett
(fotografie de Jerry Bauer)

Paraponuʼ zilii

 

„Teologia n-a mai păstrat pentru Dumnezeu decît respectul majusculei.”

Cioran

(„Caiete”, 1957-1972)

POEMOTECA

 Gheorghe Azap*

  (1939–2014)

 

N-aibi teamă**

 

Mi-am hărțuit norocul și i-am venit de hac:

L-am pus la punct, așișderi ca-ntre vrăjmașii duri.

După izbînda asta sînt mai puțin sărac.

Deci, te-am scutit, iubito, să plîngi și să mă-njuri.

 

Pe-aripile-mi ample nu te mai port nicicît.

De-acum, de unul singur, am chef să nu adorm,

Cînd tu, în carapacea unui oraș urît,

Îți umilești zulufii într-un regret enorm.

 

Mi-am zdruncinat norocul, la cel dintîi asalt,

Fiindcă în victorii sînt meșter să abund.

Și mi-l credeam cît șoimii de înalt,

Și-n fond se dovedise caraghioz de scund.

 

N-aibi teamă, tu, chiar dacă mă-ncearcă vreun impas,

Cu mine, adorato, nu te mai rogi să zbori

Nici în această noapte, din care mi-a rămas

Abia un decimetru pînă ajung în zori.

(p. 24)

 Hai să ne fie iarăși dor de trîntă!

 

Să mai vorbim cu dor despre trînteală,

Deci să intrăm în proximul proiect;

Și să se-mpingă luna la iveală,

Mărturisind că nu-i agent suspect.

 

Tu ai să-mi fii de-a dreptul o silfidă,

Aromitor vibrînd peste scaieți,

Iar eu slăvindu-ți iia translucidă

Mă voi holba la nurii tări isteți.

 

Doar către tine visul mă avîntă,

Răscumpărîndu-mi sensul căzător.

Hai să ne fie iarăși dor de trîntă!

De amîndoi, hai să ne fie dor! 

(p. 20)

 

Senescență

 

Îmbătrînește plînsul. Mi-ar trebui toiag:

Să-l reazim și pe-acesta în sincer lemn uscat.

Cuvine-se, probabil, de tot să mă retrag

Din sfera aerobă spre hăul din substrat.

 

Respins de ikebana sistemului solar,

Nici plînsul nu mai are un jilav conținut:

Doar scrumul său, arhaic, mărturisește clar

Că tocmai despre stele n-am drept să mai discut.

 

Îmbătrînește frigul pe care încă-l port

Între acizi nucleici și-n abătuți nuclei.

Mi-s fibrele constrînse să nu mai facă sport;

Chiar și-un catren (acesta) abia îl mai închei.

 

Și nici o superbie nu-i chip să mi-o repet;

Să bat cărarea-ntoarsă, nici o idee nu-i,

Fiindcă numai forța celui mai dur magnet

Mă trage de centură către genunea lui.

(p. 47)

 

 *Absolvent de studii gimnaziale (la Ticvaniu Mic) şi liceale (la Oraviţa, Anina şi Timişoara). 

A fost, pe rînd, vopsitor, expeditor forestier, comis-voiajor, învățător suplinitor, pictor de firme, muncitor necalificat (1959-1971), poet și redactor al publicației „Răzoare”.

A debutat cu versuri în periodicul Scrisul bănăţean (1958), după care a urmat o lungă aşteptare, pînă la apariţia sa cu poeme în volumul colectiv Uneori zborul (1974).

A publicat în periodice și reviste culturale precum „Caraș-Severinul literar și artistic”, „Flamura”, „Timpul”, „Luceafărul”, „Orizont”, „Drapelul roșu”, „România literară”, „Semenicul”, „Steaua”, „Transilvania”, „Tribuna”.

A publicat volumele de poeme: „Maria - o caterincă zbuciumată” (Ed. Facla, Timișoara,1975); „Bocceluța cu plăpînde” (Ed. Albatros, București, 1977), „Roxana, Roxana, Roxana”, (Ed. Albatros, București, 1978), „Ețetera” (Ed. Facla, Timișoara, 1979); „Cîntece ștrengărești” (versuri, Cartea Românească, București,1981), „Cuib'șorul nostru de nicicînd” (Ed. Facla, Timișoara,1982); „Ultimul exemplar” (Cartea Românească, București, 1987), „Vreo carte (Curriculum vitae)” (Editura Marineasa, Timișoara,1995), „Tereremul ocarinei” (Editura de Vest, Timișoara, 1995), „Una sută de catrene drese-n damf de damigene. Pagini din viața mea cu popas lîngă canea” (Editura Modus P.H., Reșița, 2001). Versurile sale au apărut în cîteva volume colective și antologii precum „La cota fierbinte. Culegere de versuri a cenaclelor literare” (1972), „Uneori zborul: șapte poeți tineri Timișoara” (1973), „Vibrații” (1971) sau „O mie și una de poezii românești” (selecție, prefață și bibliografie de Laurențiu Ulici, Editura Du Style, București, 1997).

A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România, creaţia sa fiind distinsă cu „Premiul pentru poezie al Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România” (1995), „Diploma de excelenţă a Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România” (1999) și „Premiul Opera Omnia” (pentru întreaga operă) al Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor (2001).

 ** Din volumul „Ultimul exemplar”, editura Cartea Românească, București, 1987

Nea Ghiță mi-a fost tată, frate, prieten, dar tot nu știu cine mi-a fost… Știu cine nu e… Omul acesta nici măcar nu e mort. El este doar plecat într-un cer și poate acolo este fericit… Gheorghe Azap a lăsat o lume plină de amintiri frumoase. (Costantin Simedrea, poet)

Supranumit „poetul tânguirii din Ticvani”, Gheorghe Azap a trăit retras și a scris, încă din 1972, în satul natal (Ticvaniu Mic din județul Caraș-Severin), într-un anonimat bine lucrător, autoclaustrat într-un spațiu rustic mirific, luminos și curat, care a devenit, pe măsura trecerii timpului, reperul fundamental al liricii sale plină de vitalitate, spectaculoasă, suculentă, debordînd de-un umor sănătos, stenic și deopotrivă de fermecătoare. Pe scurt, Azap a fost, aș putea spune cu alte cuvinte, un fel de Emil Brumaru în oglindă: nu un citadin precum regretatul și șugubățul său confrate întru poezie moldovean, ci un rural pur-sînge, însă nu mai puțin rafinat stilistic, ironic și grav deopotrivă, sensibil și extrem de profund (în ciuda aparențelor)... Iată doar cîteva virtuți ale poetului și poemelor sale, melodicitatea acestora nefiind cea de pe urmă, pentru că nu de puține ori versurile sale au constituit motive de inspirație de la care a plecat muzica unor cîntece, precum acesta de mai  jos...

 Mircea Vintilă

Peste răbdări te-am așteptat

 

Cuvinte călătoare

VOLAPÚK s.n. Limbă artificială formată din elemente de vocabular din limbile germanice, mai ales din limba engleză, și cu flexiune gramaticală foarte arbitrară, creată în 1879 de pastorul german Johann Schleyer. [< fr. volapük, germ. Volapük, cf. engl. world – univers, speak – a vorbi].

Lumea în care trăim

 (categoria: «Nu gîndim, că amețim!»)

1. „Într-un fel sau altul, toţi avem dosare penale. Ce facem, ne dăm demisia toţi?” a cugetat din toți nervii capului laolaltă, gînditorul de bodegă Robert Negoiță, fost și actual primar al sectorului 3 din București. Sigur că nu v-o dați, stimabile domn. De ce să v-o dați? Nu e cu mult mai bine să reveniți în trombă, așa cum a procedat unul dintre ʼmneavoastră, penalii declarați, Cristian Popescu zis încă „Piedone” (deși acum arată ca un țîr)? Care a candidat și a ajuns primar, grație ignoranței (să nu-i zic altfel) și absenței memoriei votanților din sectorul 5. Da, da, e vorba despre același Piedone, care își dăduse (forțat) demisia în urma tragediei de la clubul „Colectiv”, în care fusese implicat direct, în urmă cu 5 ani, pe cînd era primar al sectorului 4 din București. După cîte se poate observa cu ochiul liber, lupul schimbă doar sectorul, năravul, ba! Aferim! 

Altițe & bibiluri

 

„Singurătatea cărţilor necitite este, într-un fel, similară singurătăţii femeilor neiubite. Există aceeaşi suferinţă tăcută, discretă, prea adîncă pentru a se mai putea comunica.” 

Dan Stanca

Poemoteca

Contabilitate

Vine o vreme

Când trebuie să tragem sub noi

O linie neagră

Şi să facem socoteala.

Câteva momente când era să fim fericiţi, 

Câteva momente când era să fim frumoşi, 

Câteva momente când era să fim geniali, 

Ne-am întâlnit de câteva ori

Cu nişte munţi, cu nişte copaci, cu nişte ape

(Pe unde-or mai fi? Mai trăiesc?).

Toate acestea fac un viitor luminos - 

Pe care l-am trăit.

O femeie pe care am iubit-o

Şi cu aceeaşi femeie care nu ne-a iubit

Fac zero.

Un sfert de ani de studii

Fac mai multe miliarde de cuvinte furajere, 

A căror inţelepciune am eliminat-o treptat.

Şi, în sfârsit, o soartă

Şi cu încă o soartă ( de unde-o mai fi ieşit?)

Fac două (Scriem una şi tinem-una, 

Poate, cine ştie, există şi viaţă de apoi). 

Marin Sorescu

Gînd în fuior

 

„Cînd se ciocnesc un cap și-o carte, și sună a gol, nu întotdeauna golul este în carte. Asemenea cărți sunt ca niște oglinzi: dacă se uită în ele o maimuță, nu se poate vedea un arhanghel.”

Nicolae Iorga

Raftul cărților

 Defazarea sufletească și alte eseuri

„Scrisul care nu provoacă ecouri recurente în mintea cititorului e inutil.” Sorin Lavric

„(...) Miza lui Sorin Lavric este de a se mișca pe tărîmul intuițiilor, pentru a evita abstracțiunile docte din cărțile de filozofie, pline de teorii discursive, dar lipsite de intuiție și sentiment.

Vasile Spiridon

(„Filosoful liric”)

„Cultura filozofică l-a salvat de perspectiva înecului în propriile-i cuvinte şi l-a învăţat declinarea ideii şi arta de a face ca fiecare propoziţie să poarte în ea zvonul unui gând.”

Gabriel Liiceanu

„Epoca fantasmelor*

Cu toate că mi-am jurat că mă voi stăpîni și că voi încerca să scriu ca un om normal, îmi dau seama că nu mă pot abține. Presimt că, oricît m-aș strădui să-mi ascund adevăratele intenții, nu voi reuși. Ceva în tonul meu, sau poate în cadența pripită a vorbelor, mă va trăda, îmi va da de gol furia și îmi va dezvălui pofta răzbunării, și atunci prefer să mărturisesc de pe acum: urăsc doctrinele și detest abstracțiunile. Ele mi-au mîncat viața și mi-au năruit sănătatea psihică. Dar, mai presus de orice, detest timpul pe care l-am pierdut în strădania de a le pricepe. Dacă aș face socoteala orelor pe care le-am petrecut jonglînd cu argumente și cu nuanțe teoretice, aș constata înspăimîntat că jumătate de viață mi-am irosit-o cu fandoseli docte, cu fumuri explicative și cu ambiții privind lămurirea semenilor. Iar dacă astăzi am ajuns să fiu grav bolnav este pentru că am avut odată naivitatea de a crede că pe oameni îi poți convinge prin elocvență, adică prin înșiruirea îngrijită a unor cuvinte care, așternute pe hîrtie în manieră estetică, pot smulge admirația cuiva, de pildă, a celor înzestrați cu destulă inteligență. Acum însă știu: inteligența nu are legătură cu cuvintele, iar pe semeni nu îi convingi cu ajutorul teoriilor, ci prin intermediul emoțiilor, iar emoțiile sunt oricum altcumva, dar nu teoretice, și asta fiindcă teoriile reprezită doar excrescența discursivă, cel mai adesea inutilă și plicticoasă, a unor intuiții care, pentru a exista, nu au nevoie de nici o doctrină și de nici o învățătură sublimă cu care să trebuiască să-ți intoxici sufletul.”

Sorin Lavric**

* În volumul „Defazarea sufletească și alte eseuri” (ed. Ideea Europeană, București, 2020, p. 33-34)

** Născut pe 27 noiembrie 1967 la Turnu Severin, Sorin Lavric este doctor în filozofie, profesor (la Universitatea București și UNATC), scriitor și traducător.

A colaborat la periodice precum „Luceafărul”, „Idei în dialog”, „Cuvântul”, „Convorbiri literare”, „Contemporanul”, „Acolada” iar la „România literară” este redactor și titlarul rubricii „Cronica ideilor”.

Este autorul volumelor „Cartea de Crăciun” (Humanitas, 1997), „Ontologia lui Noica. O exegeză” (Humanitas, 2005), „Noica și Mișcarea Legionară” (Humanitas, 2007) și „10 eseuri” (Humanitas, 2007), „Glasuri din bolgie” (Ideea Europeană, 2018), „Decoct de femeie” (Ideea Europeană, 2018). Cea mai recentă apariție editorială, purtînd semnătura sa, este volumul „Defazarea sufletească și alte eseuri” (Ideea Europeană, 2020). A semnat studii introductive la volumele „Devenirea întru ființă” (Humanitas, 1999) și „Povestiri despre om” (Humanitas, 2011) de Constantin Noica. A tradus (împreună cu Bogdan Mincă): „Martin Heidegger. Parmenide” (Humanitas, 2001); „Martin Heidegger. Problemele fundamentale ale fenomenologiei” (Humanitas, 2006).

Muzicoteca

Asaf Avidan 

Small Change Girl

 

Altițe & bibiluri

 

„Nu e nici o îndoială că oricare i-ar fi condiția și oricare situația cuvîntului, scriitorul nu trebuie să părăsească omul, chiar dacă omul, sătul de propriile sale fapte, n-ar dori să i se pună în față o oglindă și să-și vadă în ea chipul. Nu totdeauna e plăcut să te vezi așa cum ești. Dar nu poți urca nici un fel de culmi morale și ale conștiinței dacă nu știi cum arăți (...)”

Alexandru Paleologu

Lumea în care trăim

 Aflu (cu ceva întîrziere, e adevărat) și nu pot să nu mă crucesc! Cea mai mare colivă din lume (conform Guinness World Records), cîntărind peste 2 tone, a fost pregătită cu ceva ani în urmă, la Orăştie, în cadrul unor „complexe manifestări” („Zilele Daciei”), clou-ul parangheliei fiind comemorarea a 1900 de ani de la moartea regelui Decebal (în cadrul unor manifestări megalomane, pentru care ar plesni de ciudă însuși Ceauşescu), un ghiveci inept organizat de două fundaţii ardelene cu nume de echipe de fotbal de divizie judeţeană („Dacia Braşov” şi „Dacia Revival”).

Coliva a trebuit să cîntărească peste 2 tone pentru a fi omologată ca record, pentru că japonezii facuseră înainte una cu fix acest tonaj, cu ocazia comemorării victimelor de la Hiroșima și Nagasaki. Coliva s-a făcut şi apoi s-a așezat în faţa statuii lui Burebista, unde a fost sfinţită de un sobor de 20 de preoţi, asistaţi de reprezentanţi din alte 40 de parohii din zonă și, în prezenţa unei numeroase asistenţe (martorii oculari susținînd că ar fi fost strînși p-acolo, nici mai mult, nici mai puțin de vreo 20.000 de cetăţeni, aparent sănătoși mintal, însă mari amatori de „sporturi” d-astea extreme), ea a fost omologată, spre marea satisfacţie a celor prezenți. Nu se știe însă cîte persoane au apucat să înghiorțăie din ea în cadrul acestei minunate „Daciade” post-decembriste și nici nu s-a cîntat „Veșnica pomenire!”, deoarece participanţii la lucrările celui de-al șaptelea „Congres Dacologic” (desfășurat în paralel, printre picături) au considerat că funebra melodie nu e de sorginte precreștină.

Amin!

Vise & amintiri

(posibilitatea unei insule...)

Et lʼamour où tout est facile, où tout est donné dans lʼinstant, il existe au milieu du temps, la possibilité dʼune Île...

Acum vreo doi ani, un scriitor tare drag inimii mele, Michel Houellebecq, s-a căsătorit la 60 (după unii) sau la 62 de ani (după alții), așa cum descrie în cuvinte tandre evenimentul, pe contul ei de pe o rețea de socializare, cîntăreața Carla Bruni...

Eh, e doar vîrsta marilor iubiri, nu? Dar unora foarte așezate, dacă le pot numi așa... Goethe, Henry Miller (și nu numai!) au trecut fericiți prin astfel de momente nepereche ale vieții lor...

Frumoase sunt și versurile poemului lui Houellebeck, La possibilité d’une Île, cîntate de Carla Bruni, pe albumul ei din 2008, Comme si de rien n'était.

Texte cu elice

Gian Lorenzo Bernini
Ratto di Proserpina (1621-22)

„(...) o femeie privită exclusiv din unghiul frumuseții pure, nu este femeia cea mai aptă să trezească magnetismul sexual și dorința; ea este asemenea unui nud de marmură, cu forme perfecte, statuie care, contemplată, poate trezi, desigur, o emoție estetică, fără a spune însă nimic în termenii erosului. Îi lipsește calitatea de «yin», demonicul, abisalul, fascinația. Deseori, femeile care au cel mai mare succes nu pot fi definite ca într-adevăr frumoase.”

Julius Evola 

(„Metafizica sexului”)

Gînd în fuior

 

Somnul previne îmbătrînirea.

Mai ales cînd ești la volan.

Clin dʼoeil

 

– Alo!

– Da!

– Sînteți întreprinderea de mașini de spălat și de cusut „Cugir”?

– Da, noi sîntem!

– Aș vrea cu doamna Mimi, de la obuze, vă rog frumos!

Altițe & bibiluri

 „Fără îndoială, literatura are mai mult viitor decît religia, decît politica sau decît sportul. Mai ales decît sportul, care este o frivolitate fără nici o importanță. Nu ne vom putea lipsi de literatură și mai ales de poezie. Din literatură putem lăsa de-o parte proza, dar poezia nu, poezia e o necesitate, nu putem trăi nici o zi fără poezie.” 

J. L. Borges

(dintr-o convorbire cu Jean d'Ormesson)

Vise & amintiri

Edilii noștri s-au întrecut pe sine, de-a lungul ultimilor ani, în a avea tot soiul de „inițiative”, care de care mai „originale” și lipsite de orice noimă, privind „urbanismul” (și-așa jalnic) orașului nostru...

Tăieri de copaci făcute anapoda an de an, părăduirea banilor europeni pe liniile de tramvai (chiar, unde-s vechile linii dezafectate și devenite „fier vechi”?), tot felul de lucrări de „reabilitare” făcute de mîntuială, cîrpăceli de străzi denumite pompos „asfaltări”, înlocuiri de conducte de apă-gaze-canalizare realizate, chipurile, cu tehnologii actuale dar cu metode de secol XIX, însă mult mai prost, întreținerea „curățeniei” străzilor, parcurilor și spațiilor publice cu „utilaje” ca acum 100 de ani (mături, tîrșuri, tîrnuri, lopeți, pubele etc.), 

însă toate pe foarte mulți bani publici și „realizate” exclusiv de firme „agreate”, blocarea unor parcări publice din zona centrală a orașului cu stații de taximetre și, nu în ultimul rînd, retezarea celor 20 de stîlpi interbelici (datînd din anii ʼ30 ai secolului trecut) pentru iluminatul stradal (scăpați ca prin minune de furia demolărilor ceaușiste devastatoare din anii ̓ 80), amplasați pe bulevardul Republicii (stîlpii sînt din fontă și au valoare de patrimoniu).

Stîlpii nu vor fi vînduți la fier vechi, vor fi amplasați într-o zonă reprezentantivă pentru municipiul Ploiești. Aceasta locație nu a fost stabilită deocamdată..., au răspuns tovarășii activiști de partid(e) de la primărie, jurnaliștilor, în momentul în care s-a decis (și realizat, în procedură de urgență) această mutilare prin amputare... Iată că au trecut mai bine de 5 (cinci) ani de atunci și încă n-am aflat care este această zonă „reprezentativă” din oraș...  Cu siguranță că ea, zona, nu mai figurează (dacă o fi figurat vreodată) nici măcar în creierele lor odihnite... Dar dacă tot nu se știe care-i soarta acestor stîlpi – c-așa-i la noi, întîi demolăm și apoi ne gîndim (dac-o mai facem vreodată) ce punem în loc – ar fi fost bine măcar să aflăm ce firmă s-a ocupat la vremea respectivă cu „defrișatul” stîlpilor, dacă tot au valoare de patrimoniu, pentru a căpăta oarece informații despre destinul lor...  

 p.s. A se vedea, în acest sens, dacă tot veni vorba despre obiecte de patrimoniu, starea unei clădiri, care de mult ar fi trebuit să devină un simbol al acestui oraș, mai bine zis halul în care a ajuns astăzi jumătate din „Palatul Culturii”, în urma unor ample și îndelungi lucrări de „restaurare”,  începute tot într-un septembrie, în urmă cu 18 ani... Pentru că jumătatea cealaltă a acestei clădiri (ocupată de Curtea de Apel) se degradează în continuare...

Muzicoteca de dinamită

Khatia Buniatishvili

Cînd încep să cînt, uit de corpul meu. Sunt prinsă în mişcare...

Fototeca de dinamită

Emerson, Lake & Palmer

Brain Salad Surgery

(1973)

Gînd în fuior

„Trebuie să dea de gîndit faptul că, în toate timpurile, oamenii au acceptat mai ușor să moară pentru o credință decît pentru o certitudine.”

Ion Vianu

Poemoteca

Crizanteme și o albină de Katshushika Hokusai

Vechile orașe

Zac cu totul îngropate

Sub frunze-ngălbenite:

Vîntul tomnatic oftează

Printre ferigi, sus, pe streșini...

Fujiwara No Shunzei (Toshinari)

(1114 – 1204)

(Tanka. Traducere din limba japoneză de Ion Acsan;

din volumul Tanka – Haiku. Antologie de poezie clasică japoneză , Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981)

RAFTUL CĂRȚILOR

«Într-o țară ca a noastră, unde cînd afirmi ceva, nu ți se cer dovezi, unde spiritul public nu are nici un element serios de control mai ales asupra luptelor ivite pe tărîmul științei de stat, reaua credință este de multe ori o bună temelie pentru clădirea unei frumoase reputațiuni. Ca să treci de cel mai curat, n-ai decît să ponegrești cu ori fără drept pe alții; ca să te crează lumea om cinstit și e treabă, n-ai decît să ocărăști și să osîndești în vileag purtarea altora, chiar dacă dînșii au o bună purtare și mai ales în cazul acesta. Dacă vrei să înșeli lumea, a zis un filozof, înșeal-o gros, că subțire nu ți se prinde. E mult numai pînă să-ți faci o reputație frumoasă, și în urmă poți fără grijă să săvîrșești însuți tu păcatele de care osîndeai odată pe alții mai buni nevinovați.» (Frații radicali și D. Dim. Sturdza)

«Leki sau lichea însemnează pe turcește pată; cu deosebire, pată de care nu te poți scăpa, pată neștearsă. În limba românească, cuvîntul a trecut în accepție figurată: lichea va să zică secătură care, dacă ți-a căzut în spinare, se ține de tine mai rău ca scaiul, și de care nu te mai poți scăpa decît prin mijloace violente. Să-i dai cu piciorul de sute de ori, să-l batjocorești, să-l scuipi, și încă n-ai să scapi de gudurăturile lui grețoase, pînă nu tʼei hotărî să-i dai brînci într-un canal, ca să te cotorosești de el.» (O lichea)*

Caragiale

* Din „Opere”, ediție îngrijită de Paul Zarifopol și Șerban Cioculescu, București, „Editura Cultura Națională”, 7 volume, 1930–1942, cu numeroase planșe afară din text; cele două fragmente de mai sus fac parte din volumul V, care reunește articolele politice și cronicile dramatice.

N. B. Paul Zarifopol (1874–1934), critic și istoric literar, fin moralist și un redutabil eseist politic, director al celebrei publicații interbelice Revista Fundațiilor Regale, l-a cunoscut îndeaproape pe Caragiale cu care, de altfel, s-a și împrietenit și cu care a întreținut o bogată corespondență. Profund atașat de marele dramaturg și de scrierile acestuia, el și-a dedicat o bună parte a energiei creatoare publicării, într-o ediție critică (prima de acest fel), operei autorului „Scrisorii pierdute”. Dispariția sa prematură a întrerupt, la volumul al treilea, seria. Peste patru ani, în 1938, un alt reputat critic și istoric literar, editor și bibliofil, eruditul profesor universitar Șerban Cioculescu (1902–1988), membru al Academiei Române (din 1974), a continuat editarea operelor lui I. L. Caragiale, scriitorul căruia, de altfel, i-a consacrat întreaga sa viață. În anul 1942 avea să apară volumul al șaptelea și ultimul al seriei, cunoscută și sub titulatura de „ediția Zarifopol-Cioculescu”.