POEMOTECA

 Gheorghe Azap*

  (1939–2014)

 

N-aibi teamă**

 

Mi-am hărțuit norocul și i-am venit de hac:

L-am pus la punct, așișderi ca-ntre vrăjmașii duri.

După izbînda asta sînt mai puțin sărac.

Deci, te-am scutit, iubito, să plîngi și să mă-njuri.

 

Pe-aripile-mi ample nu te mai port nicicît.

De-acum, de unul singur, am chef să nu adorm,

Cînd tu, în carapacea unui oraș urît,

Îți umilești zulufii într-un regret enorm.

 

Mi-am zdruncinat norocul, la cel dintîi asalt,

Fiindcă în victorii sînt meșter să abund.

Și mi-l credeam cît șoimii de înalt,

Și-n fond se dovedise caraghioz de scund.

 

N-aibi teamă, tu, chiar dacă mă-ncearcă vreun impas,

Cu mine, adorato, nu te mai rogi să zbori

Nici în această noapte, din care mi-a rămas

Abia un decimetru pînă ajung în zori.

(p. 24)

 Hai să ne fie iarăși dor de trîntă!

 

Să mai vorbim cu dor despre trînteală,

Deci să intrăm în proximul proiect;

Și să se-mpingă luna la iveală,

Mărturisind că nu-i agent suspect.

 

Tu ai să-mi fii de-a dreptul o silfidă,

Aromitor vibrînd peste scaieți,

Iar eu slăvindu-ți iia translucidă

Mă voi holba la nurii tări isteți.

 

Doar către tine visul mă avîntă,

Răscumpărîndu-mi sensul căzător.

Hai să ne fie iarăși dor de trîntă!

De amîndoi, hai să ne fie dor! 

(p. 20)

 

Senescență

 

Îmbătrînește plînsul. Mi-ar trebui toiag:

Să-l reazim și pe-acesta în sincer lemn uscat.

Cuvine-se, probabil, de tot să mă retrag

Din sfera aerobă spre hăul din substrat.

 

Respins de ikebana sistemului solar,

Nici plînsul nu mai are un jilav conținut:

Doar scrumul său, arhaic, mărturisește clar

Că tocmai despre stele n-am drept să mai discut.

 

Îmbătrînește frigul pe care încă-l port

Între acizi nucleici și-n abătuți nuclei.

Mi-s fibrele constrînse să nu mai facă sport;

Chiar și-un catren (acesta) abia îl mai închei.

 

Și nici o superbie nu-i chip să mi-o repet;

Să bat cărarea-ntoarsă, nici o idee nu-i,

Fiindcă numai forța celui mai dur magnet

Mă trage de centură către genunea lui.

(p. 47)

 

 *Absolvent de studii gimnaziale (la Ticvaniu Mic) şi liceale (la Oraviţa, Anina şi Timişoara). 

A fost, pe rînd, vopsitor, expeditor forestier, comis-voiajor, învățător suplinitor, pictor de firme, muncitor necalificat (1959-1971), poet și redactor al publicației „Răzoare”.

A debutat cu versuri în periodicul Scrisul bănăţean (1958), după care a urmat o lungă aşteptare, pînă la apariţia sa cu poeme în volumul colectiv Uneori zborul (1974).

A publicat în periodice și reviste culturale precum „Caraș-Severinul literar și artistic”, „Flamura”, „Timpul”, „Luceafărul”, „Orizont”, „Drapelul roșu”, „România literară”, „Semenicul”, „Steaua”, „Transilvania”, „Tribuna”.

A publicat volumele de poeme: „Maria - o caterincă zbuciumată” (Ed. Facla, Timișoara,1975); „Bocceluța cu plăpînde” (Ed. Albatros, București, 1977), „Roxana, Roxana, Roxana”, (Ed. Albatros, București, 1978), „Ețetera” (Ed. Facla, Timișoara, 1979); „Cîntece ștrengărești” (versuri, Cartea Românească, București,1981), „Cuib'șorul nostru de nicicînd” (Ed. Facla, Timișoara,1982); „Ultimul exemplar” (Cartea Românească, București, 1987), „Vreo carte (Curriculum vitae)” (Editura Marineasa, Timișoara,1995), „Tereremul ocarinei” (Editura de Vest, Timișoara, 1995), „Una sută de catrene drese-n damf de damigene. Pagini din viața mea cu popas lîngă canea” (Editura Modus P.H., Reșița, 2001). Versurile sale au apărut în cîteva volume colective și antologii precum „La cota fierbinte. Culegere de versuri a cenaclelor literare” (1972), „Uneori zborul: șapte poeți tineri Timișoara” (1973), „Vibrații” (1971) sau „O mie și una de poezii românești” (selecție, prefață și bibliografie de Laurențiu Ulici, Editura Du Style, București, 1997).

A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România, creaţia sa fiind distinsă cu „Premiul pentru poezie al Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România” (1995), „Diploma de excelenţă a Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România” (1999) și „Premiul Opera Omnia” (pentru întreaga operă) al Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor (2001).

 ** Din volumul „Ultimul exemplar”, editura Cartea Românească, București, 1987

Nea Ghiță mi-a fost tată, frate, prieten, dar tot nu știu cine mi-a fost… Știu cine nu e… Omul acesta nici măcar nu e mort. El este doar plecat într-un cer și poate acolo este fericit… Gheorghe Azap a lăsat o lume plină de amintiri frumoase. (Costantin Simedrea, poet)

Supranumit „poetul tânguirii din Ticvani”, Gheorghe Azap a trăit retras și a scris, încă din 1972, în satul natal (Ticvaniu Mic din județul Caraș-Severin), într-un anonimat bine lucrător, autoclaustrat într-un spațiu rustic mirific, luminos și curat, care a devenit, pe măsura trecerii timpului, reperul fundamental al liricii sale plină de vitalitate, spectaculoasă, suculentă, debordînd de-un umor sănătos, stenic și deopotrivă de fermecătoare. Pe scurt, Azap a fost, aș putea spune cu alte cuvinte, un fel de Emil Brumaru în oglindă: nu un citadin precum regretatul și șugubățul său confrate întru poezie moldovean, ci un rural pur-sînge, însă nu mai puțin rafinat stilistic, ironic și grav deopotrivă, sensibil și extrem de profund (în ciuda aparențelor)... Iată doar cîteva virtuți ale poetului și poemelor sale, melodicitatea acestora nefiind cea de pe urmă, pentru că nu de puține ori versurile sale au constituit motive de inspirație de la care a plecat muzica unor cîntece, precum acesta de mai  jos...

 Mircea Vintilă

Peste răbdări te-am așteptat