RAFTUL CĂRȚILOR

«Într-o țară ca a noastră, unde cînd afirmi ceva, nu ți se cer dovezi, unde spiritul public nu are nici un element serios de control mai ales asupra luptelor ivite pe tărîmul științei de stat, reaua credință este de multe ori o bună temelie pentru clădirea unei frumoase reputațiuni. Ca să treci de cel mai curat, n-ai decît să ponegrești cu ori fără drept pe alții; ca să te crează lumea om cinstit și e treabă, n-ai decît să ocărăști și să osîndești în vileag purtarea altora, chiar dacă dînșii au o bună purtare și mai ales în cazul acesta. Dacă vrei să înșeli lumea, a zis un filozof, înșeal-o gros, că subțire nu ți se prinde. E mult numai pînă să-ți faci o reputație frumoasă, și în urmă poți fără grijă să săvîrșești însuți tu păcatele de care osîndeai odată pe alții mai buni nevinovați.» (Frații radicali și D. Dim. Sturdza)

«Leki sau lichea însemnează pe turcește pată; cu deosebire, pată de care nu te poți scăpa, pată neștearsă. În limba românească, cuvîntul a trecut în accepție figurată: lichea va să zică secătură care, dacă ți-a căzut în spinare, se ține de tine mai rău ca scaiul, și de care nu te mai poți scăpa decît prin mijloace violente. Să-i dai cu piciorul de sute de ori, să-l batjocorești, să-l scuipi, și încă n-ai să scapi de gudurăturile lui grețoase, pînă nu tʼei hotărî să-i dai brînci într-un canal, ca să te cotorosești de el.» (O lichea)*

Caragiale

* Din „Opere”, ediție îngrijită de Paul Zarifopol și Șerban Cioculescu, București, „Editura Cultura Națională”, 7 volume, 1930–1942, cu numeroase planșe afară din text; cele două fragmente de mai sus fac parte din volumul V, care reunește articolele politice și cronicile dramatice.

N. B. Paul Zarifopol (1874–1934), critic și istoric literar, fin moralist și un redutabil eseist politic, director al celebrei publicații interbelice Revista Fundațiilor Regale, l-a cunoscut îndeaproape pe Caragiale cu care, de altfel, s-a și împrietenit și cu care a întreținut o bogată corespondență. Profund atașat de marele dramaturg și de scrierile acestuia, el și-a dedicat o bună parte a energiei creatoare publicării, într-o ediție critică (prima de acest fel), operei autorului „Scrisorii pierdute”. Dispariția sa prematură a întrerupt, la volumul al treilea, seria. Peste patru ani, în 1938, un alt reputat critic și istoric literar, editor și bibliofil, eruditul profesor universitar Șerban Cioculescu (1902–1988), membru al Academiei Române (din 1974), a continuat editarea operelor lui I. L. Caragiale, scriitorul căruia, de altfel, i-a consacrat întreaga sa viață. În anul 1942 avea să apară volumul al șaptelea și ultimul al seriei, cunoscută și sub titulatura de „ediția Zarifopol-Cioculescu”.