Memento

Eugen Lovinescu

(31 octombrie 1881, Fălticeni - 16 iulie 1943, București)

Important critic și istoric literar, teoretician al literaturii și sociolog al culturii, memorialist, dramaturg, romancier și nuvelist, considerat cel mai de seamă critic român de după Titu Maiorescu. Este autorul teoriei Sincronismului și al Mutației valorilor estetice.

Când pornești la o acțiune
 trebuie să ai în vedere și riscurile ei.

* Urmează gimnaziul la Fălticeni, apoi cursurile liceului internat din Iași (1896-1899). Este licențiat al Facultății de limbi clasice a Universității din București, cu o lucrare despre sintaxa latină (1903). Activează ca profesor la liceul „Sf. Apostoli Petru și Pavel” din Ploiești (1904-1906) și apoi la București.
* Debutează publicistic în suplimentul literar al ziarului „Adevărul” (1903), cu un articol despre studiile sale clasice. În 1904 își începe colaborarea la „Epoca”, scriind despre Mihail Sadoveanu. A continuat, în 1905, cu articole despre scriitori sămănătoriști și poporaniști (Octavian Goga, Șt. O. Iosif, Alexandru Brătescu-Voinești, Popovici-Bănățeanu, I. Gorun, Sandu-Aldea, Ion Agârbiceanu, Emil Gârleanu), fără să devină adeptul doctrinelor respective, toate acestea constituind subiectele reunite în cele două volumul de debut „Pași pe nisip” (I-II, 1906). În această perioadă a activității sale, preocupat fiind de mișcarea literară de la „Sămănătorul”, se prefigurează confruntările cu marii doctrinari Nicolae Iorga și Garabet Ibrăileanu.
* Între 1906-1909 se află la Paris pentru pregătirea doctoratului. Obține titlul de doctor în litere cu o lucrare despre Jean-Jacques Weiss și opera sa literară și ca lucrare suplimentară, „Les voyageurs français en Grèce au XIX-e siècle” (1909), ambele prezentate elogios de criticul Emile Faguet. * Colaborează la revista „Convorbiri literare” de sub conducerea lui Mihail Dragomirescu (între anii 1907-1909) și publică primele două volume de „Critice” (I, 1909; II, 1910). În această perioadă editează monografiile dedicate lui Gr. Alexandrescu (1910), C. Negruzzi (1913) și Gh. Asachi (1921). Încearcă, dar fără succes, să intre în învățământul universitar, la Iași (unde, în iunie 1912, în urma unui concurs, îi este preferat Garabet Ibrăileanu) sau la București (unde, în 1913, criticul îl suplinește pe Pompiliu Eliade, cu un curs despre romantism).
* În anii Primului Război Mondial a scris numeroase articole politice, apărute în periodicele „Flacăra”, „Lectura pentru toți”, „Naționalul”, „Românul”, grupate apoi în volumele „Pagini de război” (1918) și „În cumpăna vremii” (1919). A editat magazinul ilustrat „Lectura pentru toți” (1918-1920) și a fost fondatorul revistei care va impune o nouă direcție în literatura postbelică – „Sburătorul” (1919-1922; serie nouă, 1926-1927), patronînd, pînă la sfîrșitul vieții și cenaclul literar omonim.
* A colaborat la diverse publicații ale vremii: „Convorbiri literare”, „Viața românească”, mai ales la „Convorbiri critice”, „Falanga”, „Flacăra”, „Noua revistă română”, „Rampa”, „Viața literară”. Toate aceste articole și foiletoane publicate în presă, vor apărea în „Critice” (I-X, 1909-1923).

* În foiletoanele apărute în „Sburătorul”, criticul și-a sistematizat ideile, fixând o nouă doctrină, pe care a numit-o „modernism”. Această nouă teorie este expusă în prima și cea mai controversată lucrare a sa de sinteză: „Istoria civilizației române moderne” (I-III, 1924-1925). O altă sinteză o constituie „Istoria literaturii române contemporane” (I-VI, 1926-1929), în care a formulat o nouă teorie — „Mutația valorilor estetice” (în volumul VI). Autorii și portretele din „Critice”, precum și acelea din „Istoria civilizației române moderne” și „Istoria literaturii române contemporane” sînt reluate și îmbogățite, sub latura morală, în „Memorii” (I-III, 1930-1937) și „Aqua Forte” (1941).
* Ca istoric literar, a lăsat multe lucrări valoroase, pe lîngă monografiile dedicate lui Gr. Alexandrescu (1910), C. Negruzzi (1913) sau Gh. Asachi (1921), cele mai importante fiind: „Titu Maiorescu” (I-II, 1940), „Petre Carp” (1941), „Titu Maiorescu și posteritatea lui critică” (1943), „Titu Maiorescu și contemporanii lui” (I-II, apărute postum, în 1943-1944), precum și „Antologia ideologiei junimiste” (1942). Opera sa mai cuprinde și două romane despre Mihai Eminescu („Mite”, 1934 și „Bălăuca”, 1935), nuvele, scenete, fantezii, romane reluate sub diferite titluri („Aripa morții”, „Comedia dragostei”, „Lulu”, „Viață dublă”), teatru (drama în trei acte „De peste prag”, 1906), traduceri din operele lui Homer, Tacit, și Vergiliu.

* Unica sa fiică, regretata scriitoare, memorialistă și eseistă Monica Lovinescu, stabilită la Paris după 1947, o binecunoscută specialistă în domeniul literaturii române contemporane (și una dintre cele mai cunoscute voci, alături de soțul său, scriitorul Virgil Ierunca, ale postului de radio, „Europa Liberă”, unde a realizat ani buni emisiunea „Teze și antiteze la Paris”), a fost și o acerbă opozantă a regimului totalitar comunist din România. Prozatorul Anton Holban, dramaturgul Horia Lovinescu și criticul literar și esoteristul Vasile Lovinescu i-au fost nepoți.
* După moartea sa (survenită la 16 iulie 1943, la București), soția sa, profesoara Ecaterina Lovinescu Bălăcioiu

este arestată (deși se afla la o vîrstă înaintată, peste 70 de ani), fiind condamnată politic, ea găsindu-și sfîrșitul în închisorile staliniste. A reușit in extremis să salveze de la percheziții unul dintre manuscrisele volumelor de „Memorii”, publicat postum. Aceste întîmplări se regăsesc în volumul alcătuit de Doina Jela, „Această dragoste care ne leagă” (non fiction), dar și în cartea autobiografică „La apa Vavilonului” a Monicăi Lovinescu, sau sînt inserate în „Jurnalele” acesteia.
Biblioteca lui Eugen Lovinescu a fost confiscată și cărțile au fost arse într-o casă conspirativă a Securității Statului din centrul Bucureștiului.
* La 10 septembrie 1991 a devenit membru titular, post-mortem, al Academiei Române.

***
Puțini au avut de la început și într-o măsură atît de hotarîtoare, ca E. Lovinescu, conștiința vocației critice. Avînd despre sine și, în genere, despre critică o altă înțelegere și prețuire, respingînd de la început prejudecățile unei activități facile care parazitează pe marginea textelor. Convingerea lui sigură a fost că un critic se naște, nu se face. Cultura desăvîrșește ceea ce natura însămînțase de mult, și între poet și critic nu e o diferență esențială din moment ce în orice rînd scris intră cu necesitate un accent muzical. Privind expresia, critica are, iarăși, posibilitățile oricărui alt gen: talentul individual dă, singur, măsura originalității cu observația că, spre deosebire de poet, criticul operează cu simboluri intelectuale, aduse la înțelegerea cititorului prin alegorii spirituale, disocieri și comparații edificatoare ușor de prins.

***
„Prin Concert din muzică de Bach (1927), o nouă literatură română începe printr-o afirmaţie definitivă; sub ochii noştri se înfăptuieşte o mare frescă a vieţii orăşeneşti, unde toate straturile sociale sunt reprezentate, de la acel Lică Trubadurul, crai de mahala, în care germinează virtualităţile ascensiunilor fulgerătoare, şi până la prinţul Maxenţiu, floarea de seră a unei rase istovite, între care nimic nu-i lăsat la o parte, nici intelectualitatea, nici senzualitatea, nici arta (cu gravele emoţii ale concertului), nici forţele instinctuale, nici patologia, nici virtuţile burgheze, nici feminismul, într-un cuvânt, nimic din tot ce constituie complexitatea unei vieţi chinuite de atîtea nevoi şi aspiraţii. În faţa unei opere de artă, problema situării păşeşte în primul plan. Concertul înseamnă o deschidere de drum, iar prin viaţa intensă, puterea de analiză, intelectualitatea şi chiar ordonanţa compoziţiei, literatura română n-are ce-i pune deasupra.”

(despre Hortensia Papadat-Bengescu în „Istoria literaturii române contemporane”)

Haihui printre imagini

Corneliu Baba

(1906-1997)

„Cei doi ani care au urmat după plecarea mea din Iaşi (1950-1952) au fost cei mai grei. 

N-aveam unde locui; nu întotdeauna aveam ce mînca. Din cînd în cînd eram invitat la dejun de vreunul dintre noii mei prieteni. Cînd foamea mi-o cerea, mă invitam… eu singur. (…) Mă întîlneam cu Pallady, Dărăscu, Ressu. Vorbeam despre pictură şi despre timpul care trece. (…) Criticam opresiunea care sufoca arta şi desenam proiecte...”

George Enescu închipuit de Corneliu Baba

„Eram în transă, învăluit de un fel de exaltare, cu inima bătându-mi tare. Obsesia acestei siluete m-a însoţit apoi întreaga viaţă şi a condiţionat studiile mele ulterioare, consacrate portretului său”. 

Vagabondul genial...

„Nu rareori ni se întîmplă să vedem pe drum cîte-un bărbat cu chipul palid și cu privirile rătăcite, ori cîte-o femeie plîngînd. Dacă am fi – în adevăr – niște ființe superioare, ar trebui să oprim pe bărbatul sau pe femeia aceea și să le oferim pe dată ajutorul nostru. Aici ar sta toată superioritatea pe care aș fi dispus să i-o atribui omului asupra animalelor! Și, cu toate acestea, niciodată nu se întîmplă așa ceva”.

Panait Istrati

1884-1889 – copilărește la Baldovinești (Brăila), aflându-se în grija unchilor săi Anghel și Dumitru, care vor fi figuri foarte importante în opera scriitorului.

1897 – absolvă clasele primare și intră băiat de prăvălie la un grec, Kir Leondia, unde învață grecește.

1898 – părăsește cârciuma lui Kir Leonida, după moartea prietenului său recuperat literar sub numele de Căpitan Mavromati, începe să citească Dostoievski, se angajează la plăcintăria Kir Nicola unde îl cunoaște, în jurul anului 1900, pe misteriosul emigrant rus Mihail, următorul său mare prieten, alături de care va colinda lumea mediteraneană.

1901 – pleacă în vagabondaj la Giurgiu, muncind ca hamal, leagă prietenie cu un salahor armean, Sarkiss, care îl ajută să se întoarcă la Brăila și se deprindă tainele artei de a zugrăvi case de oameni.

1904 – pleacă la București cu Mihail Kazanski, lucrează agenți la biroul de plasare al lui Gheorghe Cristescu (important în mișcarea de stânga a acelor timpuri). Mai activează ca fecior de casă, garçon la un hotel și servitor la spital, se anturează cu socialiștii, în 1905 fiind prezent la mișcarea de solidaritate cu revoluția rusă și împotriva masacrului de la Sankt Petersburg și a arestării lui Maxim Gorki. În timpul ciocnirilor de stradă, este arestat fiind condamnat ulterior la închisoare cu suspendare.

1906 – debutează ca gazetar în România muncitoare, cu un articol în care relatează un episod revoltător de exploatare a unui chelner (Apostolescu) de către patronul hotelului Regina din Constanța; la data la care scrie articolul, Istrati era încă angajat și el la Regina, acest comportament de om revoltat fiind definitoriu pentru toată cariera lui publicistică și literară. În anii următori vagabondează și mai mult prin porturile Mediteraniei (călătorește adeseori clandestin), un moment de cumpănă îl constituie vara lui 1909 când prietenul său Mihail (bolnav de tuberculoză, boală care îl va răpune și pe Istrati) pleacă să se trateze la Odessa, de unde nu se mai întoarce niciodată.

1915 – se căsătorește pentru prima dată (va avea trei soții), cu Janette Gheorghiu, născută Maltus, văduva lui Ștefan Gheorghiu (important lider al mișcării socialiste și bun prieten cu Panait Istrati, au călătorit împreună la Egipt). Căsătoria este una de formă, dar chiar și așa scriitorul o resimte drept infernală.

Împreună cu prietenul său, scriitorul grec Nikos Kazantzakis

1916 – pe fondul intrării României în Primul Război Mondial, grav bolnav de tuberculoză, Istrati se decide să emigreze în Elveția (stat neutru). Avea o crescătorie de porci la Brăila (deschisă cu bani împrumutați de la Constantin Dobrogeanu-Gherea), o lichidează și pleacă la sanatoriul de la Leysin, unde începe să studieze temeinic franceza, citind din clasicii literaturii.

1919 – este internat de Crucea Roșie Americană într-un sanatoriu (Sylvanne-sur-Lausanne), unde se împrietenește cu un ziarist J. Jéhouda, care îi dă să citească Romain Rolland. Lectura din umanistul francez îi schimbă viața. Stăpânește deja franceza cât să publice în iunie 1919 într-o gazetă din Geneva un articol (în fond, o adeziune la bolșevism). În august îi trimite o scrisoare lui Rolland, la un hotel din Interlaken, care i se întoarce cu mențiunea Plecat fără adresă. Epistola n-a ajuns atunci la Rolland – era scrisoarea unui om disperat, care se descria ca aflat în fața morții. În definitiv, o spovedanie. Deznădejdea se instalase în Panait Istrati încă din aprilie, când moare, la Brăila, mama sa, Joița.

1920 – părăsește Elveția pentru Paris, unde muncește ca zugrav, apoi se stabilește pe Coasta de Azur, își câștigă pâinea ca vânzător de ochelari, fotograf ambulant, ambalează cărți într-o librărie, trăiește în condiții foarte grele.

1921 – în ianuarie îi scrie o nouă scrisoare (de adio!) lui Romain Rolland, dar nu i-o expediază, încuind-o într-un cufăr. Pe 4 ianuarie își taie beregata într-o grădină publică din Nisa, având asupra sa scrisoarea din august 1919. Este salvat miraculos, un ziarist află de epistolă, o publică în presă, Rolland află de existența lui Istrati și așa începe ceea ce avea să fie cea mai glorioasă carieră literară a unui român în prima jumătate a secolului XX (cel mai tradus și elogiat scriitor de origine română al acelor timpuri, Istrati și-a scris opera în franceză).

1923 – la îndemnul lui Rolland de a scrie, reușește să dea una după alta povestiri excepționale, în august-septembrie i se publică Kira Kiralina, care are un succes formidabil de critică și de public. Rolland îl descrie drept un nou Gorki balcanic. Și în tot acest timp, Istrati continua să își câștige pâinea ca zugrav în Paris. Mai exact, când i se publica Kira, el trebăluia pe schele, spoind pereții Liceului Saint Louis, din Bulevardul Saint-Germain nr. 44, pentru 32 de franci și 50 de centime pe zi.

1927-1929 (februarie) – călătorește șaisprezece luni (în două runde) în Uniunea Sovietică, de unde se întoarce total decepționat de ce înseamnă, pus în practică, comunismul, printre partenerii săi de călătorie s-a numărat scriitorul grec Nikos Kazantzakis; cât încă se afla în URSS a încercat în repetate rânduri să protesteze față de nedreptățile constatate în patria socialismului;

1929 (octombrie) – e publicată cartea Spre o altă flacără, e primul mare scriitor european care demască de o asemenea manieră comunismul, este marginalizat de prietenii săi comuniști, în presa franceză se lansează o campanie de denigrare și calomniere, care va continua până la moartea sa în 1935 (fiind acuzat inclusiv că a fost agent al Siguranței, serviciul secret al României interbelice – acuzații dovedite ulterior false);

1935 – Istrati moare în aprilie ’35, la 51 de ani, bolnav de tuberculoză, singur, sărac, fără prieteni, ultimele articole le scrie într-o revistă cu tentă legionaroidă, față de care nu semnează niciun fel de adeziune – încă din 1933 anunțase că rămâne un om revoltat care nu mai aderă la nimic în afară de suferința semenilor săi. (sursa: Panait Istrati, „Opere”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003)

Remember...

ZECE DINTR-O SUTĂ - CARTEA SUNETELOR

Anul trecut, pe vremea aceasta, cu prilejul împlinirii a 10 ani de existență, revista virtuală „Arta Sunetelor” (http://www.artasunetelor.ro/), diriguită cu mînă sigură, cu inteligență, har și cu o tenacitate, pentru mulți, abnormă, de prietenul nostru Radu Lupașcu, oferea un prețios dar tuturor iubitorilor artelor cu ștaif, în general și muzicii de cea mai bună calitate, în special. Mă refer la antologia aniversară „Zece dintr-o sută – Cartea sunetelor” (coordonatori Ioan Big, Gabriel Petric și Radu Ioan Lupașcu, editura „Alpha Print Xpress”, 2018, două volume, 1300 de pagini). 
Sînt la fel de bucuros și de onorat, în același timp, că am fost așezat alături de cei care au scris cele două volume, conținînd texte realmente captivante și pline de miez (semnate de Liviu Antonesei, Denis Dinulescu, regretații Teodora Ionescu și Florin Silviu Ursulescu, V. R. Cantacuzu, Nelu Stratone, Florian Lungu, Virgil Mihaiu, Grid Modorcea, Ioan Big, Radu Ioan Lupașcu, Gabriel Petric și mulți alții), nume de notorietate ale jurnalisticii muzicale autohtone (și nu numai!), personalități cu alonjă culturală remarcabilă, scriitori și publiciști redutabili, ei însuși împătimiți și rafinați cunoscători ai fenomenului muzical românesc și universal de calitate, deci nume de prestigiu, care conferă noii apariții editoriale (o bucoavnă tînără, scuzat fie-mi oximoronul, înveșmîntată în vaporoase haine grafice) o greutate specifică mare și care nu mai au nevoie de nici o prezentare.

Încă o dată, acum, la aniversarea unui an de viață, felicitări coordonatorilor lucrării și tuturor acelora care au contribuit la moșirea ei!

Gînduri răsucite

„La toate vârstele, semne mai mult sau mai puțin vizibile ne avertizează că a venit vremea să ieșim din scenă. Noi însă amânăm, încredințați că, o dată cu venirea bătrâneții, aceste semne vor fi în fine atât de limpezi că ezitarea ar fi necuviincioasă. Ele sunt limpezi, într-adevăr, dar noi nu mai avem destulă forță ca să comitem actul decent prin excelență.” 

Cioran

(din Caiete III 1969-1972,  Humanitas, 2010)

In memoriam

Vladimir Bukovsky

(30.12.1942–27.10.2019)

Scriitorul și disidentul rus a murit în Cambridge (Marea Britanie), în urmă cu două zile. 
Avea aceeași  vîrstă, 76 de ani, cu a sistemului concentraționar pe care n-a încetat  să-l critice dur și să-l demaște întreaga sa viață. 

Vladimir Bukovski a fost, alături de Soljeniţîn şi Saharov, unul din cei trei mari contestatari anticomunişti din Uniunea Sovietică a anilor ’60-’70.

A făcut treisprezece ani de detenţie în gulagul lui Hruşciov şi Brejnev. A fost expulzat în 1976 în Occident, mai precis schimbat cu un lider comunist chilian, pe pământul Elveţiei.

Vladimir Bukovski a întruchipat strălucit tipul de luptător intelectual care, după perioada de rezistenţă şi de detenţie în lagăre şi în închisori, a continuat, în libertate, să gândească şi să analizeze situaţia la zi a ţării sale şi a actualităţii internaţionale, nefăcând nici un rabat la convingerile sale politice.

Bukovski a fost invitatul de marcă al Memorialului Sighet in vara lui 2002, participând la simpozionul internațional și apoi la Școala de Vară. Bukovski a stat aproape două săptămâni în Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet, ţinând conferinţe, participând la dezbateri, răspunzând la întrebări, întreţinându-se zi şi noapte cu toţi cei care îi doreau compania, de la istoricii şi foştii rezistenţi, la ziariştii și la elevii din toate părţile României şi Republicii Moldova. O parte din aceste convorbiri, purtate non-stop, dacă nu în sălile de lucru atunci în grădina hotelului, sau pe străzi, sau pe malul Izei, au fost înregistrate şi au constituit materia cărţii Bukovski la Sighet, publicată de Fundaţia Academia Civică în 2002. Tot atunci și-a dat acordul pentru ca Academia Civică să traducă  și să publice romanul său  autobiografic Şi se întoarce vântul  (Fundația Academia Civică, 2002, trad. Dumitru Balan).

(Sursa: www.memorialsighet.ro)

*** 

Conferinţă ţinută de Vladimir Bukovski la Şcoala de vară de la Sighet 

(11 iulie 2002)

Astăzi voi fi foarte tehnic, plin de detalii şi fapte concrete şi aş vrea să fiţi foarte atenţi. Aş vrea să fim de acord în primul rând asupra procedurii (datorită dificultăţilor de limba şi importanţei documentelor ce vor fi prezentate); dacă cineva nu înţelege ceva, să ridice mâna, dar vă rog să formulaţi întrebări foarte precise, nu declaraţii.

Când v-am vorbit luni (în cadrul dezbaterii despre „Cartea neagră a comunismului”, n.ed.), v-am explicat în detaliu cum, în 1992, la Curtea Constituţională a Rusiei, când se judeca procesul între preşedintele Elţîn şi Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, am avut deodată acces la Arhivele Secrete ale C.C. al P.C.U.S. V-am explicat, şi sper să vă amintiţi, că am reuşit să scanez majoritatea materialelor, deşi oficial nu se permitea copierea lor. Iar imediat ce procesul s-a încheiat, aceste documente au fost din nou clasate pentru încă 30 de ani. Prin urmare, lucrurile pe care vi le voi arăta astăzi şi pe care urmează să le discutăm sunt încă secret de stat la Moscova…Vă voi arăta nişte copii pe care, după ce le-am publicat în cartea mea, „Judecată la Moscova”, le-am pus, împreună cu alte peste 7 000 de documente, pe internet. Deci puteţi găsi aceste documente, în rusă, pe internet, putând fi accesate cu un click de mouse. Oficial, dacă mergeţi la Moscova şi cereţi aceste documente la Arhivele Centrale, vi se va spune că nu se poate, sunt secrete.

Haideţi să discutăm ceea ce aţi văzut în câteva dintre aceste documente. Deoarece sistemul sovietic a durat atât de mult timp, 75 de ani – 76 ca să fiu precis –  documentele sunt atât de numeroase (sunt miliarde de documente), încât nimeni, nici măcar un grup de oameni, nu le-a putut vedea pe toate. Ne-am separat, deci, în grupuri diferite, fiecare grup alegând o perioadă a istoriei mai familiară, pe care urma să o studieze. Eu am ales perioada de la sfârşitul anilor ’60 până la sfârşitul anilor ’80, mai ales pentru că voiam să studiez criza finală a sistemului comunist în Uniunea Sovietică şi să fac un post-mortem al acestei crize (o autopsie) pentru a vedea din ce cauză s-a întâmplat şi cum s-a întâmplat. Mi se părea interesantă această perioadă şi pentru că aveam ideile şi experienţele mele asupra inevitabilităţii acestei crize şi voiam să mă verific, să-mi verific raţionamentele. În ciuda faptului că m-am concentrat atât de mult asupra sfârşitului sistemului sovietic, am făcut, totuşi, şi nişte copii ale documentelor din timpul lui Stalin, pentru că e aproape imposibil să judeci ultima perioadă a istoriei sovietice fără să arunci o privire asupra perioadelor anterioare. Fără această privire retrospectivă s-ar înţelege mai greu de ce şi cum reacţionează oamenii la diferite evenimente, de ce nu au făcut mai mult, ş.a.m.d. 

V-am adus câteva documente din perioada de început a guvernării Stalin care vorbesc de marea teroare: aceasta, spre exemplu, este o notă a lui Stalin, scrisă pe o bucăţică de hârtie, condamnând la moarte 6600 de oameni … Este doar un episod banal din timpul guvernării lui Stalin. El semna astfel de hârtii de mai multe ori pe zi. Ce se spune în acest document? Se permite, în regiunea Krasnoiarsk (o regiune din Siberia), uciderea unui număr suplimentar de 6600 de persoane din „categoria I”. Foarte enigmatic! Ce însemna în realitate?

Victoria comunismului în multe ţări era întotdeauna corelată cu distrugerea în masă a populaţiei. Comunişti doreau să schimbe întreaga societate. Întâi au distrus elitele conducătoare, armata, forţele poliţieneşti. Apoi, regimul comunist, ca şi regimul nazist – şi, de altfel, ca orice regim totalitar – a mers până la a schimba structura societăţii prin distrugerea masivă a unor straturi ale populaţiei. Ele nu erau neapărat pentru comunişti un pericol imediat, ci ceea ce ei numeau “clasa potenţial ostilă regimului”, incluzând pe oricine era capabil de vreo formă de rezistenţă mai târziu. Acest lucru se relua periodic în Uniunea Sovietică şi, uneori, şi în ţările Europei de Est, distrugând astfel “clasa potenţial ostilă” care reprezenta partea cea mai activă a populaţiei. Ştiind că scopul principal al regimului sovietic s-a dovedit a fi, în cele din urmă, formarea unui „om nou”, a unei noi creaturi sociale, era necesar să se distrugă orice parte a populaţiei care ar fi fost greu de manevrat. Ce puteau să facă? Pentru fiecare district au întocmit un plan, incluzând un număr de persoane care au fost numite “duşmani ai poporului”; de obicei acest număr era de ordinul zecilor de mii. De exemplu, în Ucraina, 300 000, în Armenia, 30 000, în Belarus 20 000, etc. După ce poliţia secretă transmitea planul organizaţiei de partid locale, aceasta îi răspundea lui Stalin că a îndeplinit planul dat şi, ca buni comunişti ce erau, cerea suplimentarea numărului de „duşmani ai poporului”, întocmind liste adiţionale pe care le trimitea lui Stalin spre aprobare. Şi Stalin aproba. Asta era procedura. Am aici un document prin care se aproba un număr suplimentar de 1000 de persoane din Armenia, 1500 din Belarus etc. În 1937, 1938, aşa numiţii „ani ai terorii”, acest lucru se întâmpla în repetate rânduri. După ce distrugeau un număr iniţial indicat în aceste ordine, autorităţile locale raportau din nou că nu e de ajuns, că ar fi mai mulţi de distrus, iar Comitetul Central autoriza din nou distrugerea a mii şi mii de oameni. Nu era nimic personal, pentru ei duşmanii poporului reprezentau doar cifre. Nu le păsa dacă oamenii aceia erau „duşmani ai regimului” sau nu. Ei distrugeau categorii sociale, nu indivizi. Distrugeau pe cei mai buni ţărani, pe cei mai buni muncitori, pe cei mai buni intelectuali, elita oricărei clase, care ar fi putut avea un grad mai mare de independenţă. De la început, scopul principal a fost acela de a distruge orice formă de rezistenţă a societăţii. Pentru că avem aici participanţi din Republica Moldova, am adus un document care ilustrează acest proces în Moldova. După cum ştiţi, Republica Sovietică Moldova a fost creată foarte târziu, după al doilea război mondial, dar această fază a exterminărilor a fost recuperată până la urmă. Şi cine se ocupa de Moldova în acea perioadă? Tovarăşul Brejnev, prim-secretarul Partidului Comunist din Moldova. Şi imediat după ce a devenit secretar, a scris la Moscova spunând că toate celelalte republici aveau duşmani, iar ei nu, să li se dea şi lor dreptul să ucidă nişte oameni, cerând să li se aprobe o listă de 11.000 familii din cutare categorie, apoi 2.600 persoane, apoi alte 11.000 persoane din altă categorie etc. Bineînţeles, Moscova a aprobat.

(continuare la adresa: http://www.memorialsighet.ro/vladimir-bukovski-sistemul-dublelor-structuri-dublului-limbaj-dublei-constiinte/)

Memento

Dimitrie Cantemir

(26 octombrie 1676 – 21 august/1 septembrie 1723)

Este greu să fii cu bogăţia şi cu raiul, pentru că nimeni nu poate sluji la doi stăpâni.

Ţine-te departe de lume, fereşte-te din cărările ei, căci tocmai cînd ţi se arată mai blîndă, atunci îţi pregăteşte laţul.

Crescînd needucat, copilul mic animal se socoteşte, iar cînd a devenit bărbat, un bou mare se numeşte.

Ignoranţa le este proprie acelora cărora li se pare că ştiu mai mult decât trebuie şi se laudă că cunosc şi înţeleg nenumăratele lucruri.

Cantemir

***

„Ceea ce deosebește pe vechiul Domn moldovean, mulți ani trist pribeag în Rusia, deși a fost cneaz și senator al Împărăției, favorit și sfetnic științific al lui Petru cel Mare, înconjurat de o familie de oameni inteligenți, în care și o fată de o rară distincție, Maria, care era să fie Țarină alături de Petru, și însurat după moartea soției d’întâiu, Cantacuzina Smaranda, fată a lui Șerban-Vodă, cu o tânără prințesa rusă, crescută în Suedia, este, în zilele de tinerețe petrecute în Moldova și la Constantinopol, în zilele de maturitate din acest exil, în zile bune și în zile rele, o nesfârșită tinereță de suflet. Un suflet omenesc e tânăr atunci când lumea, cu frumusețile și cu tainele ei, când oamenii cari-l încunjurau, orice sentimente ar avea față de dânsul, când el însuși, cu tot ce cuprinde și cu tot ce ascunde, îi sunt un obiect de necontenită curiositate, de neastâmpărată dorință de a ști”.

Nicolae Iorga

„Moldova era cîrmuită atunci de principele Cantemir care reunea talentele grecilor vechi, ştiinţa literelor şi a armelor“.

Voltaire

(„Histoire de Charles XII“)

***

Supranumit Regele muzicii vechi (evul mediu, renaştere, baroc), celebrul muzician spaniol Jordi Savall* a înregistrat muzica lui Dimitrie Cantemir pe CD-ul „Istanbul. Dimitrie Cantemir – Le livre de la science de la musique“ / „Istanbul. Dimitrie Cantemir – Cartea Ştiinţei muzicii**”, care include nouă piese scrise de marele cărturar, într-un sistem de notaţie inventat de el însuși. Savall a înregistrat muzica la propria casă de discuri, „Alia Vox”, în noiembrie 2009, alături de ansamblul pe care-l conduce, 

Hespèrion XXI.

N.B. Concertul desfășurat pe scena Ateneului Român în luna decembrie a anului 2011, a constat într-o suită de melodii otomane din secolul al XVII-lea, de inspiraţie sefardă şi armeană. Noutatea  evenimentului a fost reprezentată de faptul că multe dintre cîntecele interpretate au fost compuse sau culese de către Dimitrie Cantemir. Organizatorul concertului a fost Institutul Cultural Român, cu sprijinul Departamentului de Cultură al Generalitat de Catalunya, Institutul Ramon Llull şi Programul Cultura al Uniunii Europene. Concertul a fost dedicat memoriei soţiei lui Jordi Savall, soprana Montserrat Figueras i García (1942-2011), alături de care a trăit, a lucrat şi a creat timp de 45 de ani.
*

„Reacţiile pe care le-am receptat în toate ocaziile în care am prezentat acest program, precum şi ecourile pe care le-am avut cu privire la disc din partea specialiştilor, au fost entuziaste. Cred că toată lumea este uimită să descopere o muzică atât de frumoasă, de plină de energie, plină de nostalgie, cu mult caracter, foarte diferită de ceea ce cunoaştem în creaţia occidentală, şi în acelaşi timp să îl cunoască pe Cantemir care a fost o personalitate a epocii, cu o cultură impresionantă, multă ştiinţă şi muzicalitate. Cred că era momentul să se afle despre acest cărturar, cu vederi largi, iar la acea epocă era cu adevărat un personaj european, deschis tuturor culturilor europene.”

Jordi Savall

(fragment din interviul difuzat în cadrul emisiunii „Music box", în data de 29 martie 2010; sursa: www.romaniamuzical.ro)

* Jordi Savall s-a născut în anul 1941 în regiunea spaniolă Catalunia. A absolvit Conservatorul din Barcelona. Printre colaboratorii săi apropiaţi s-a numărat soţia sa, regretata soprană şi harpistă Montserrat Figuéras i Garcia (1942-2011), dar şi cei doi copii ai lor, Arianna Savall (soprană şi harpistă) şi Ferran Savall (lăută, teorbă şi chitară barocă). În decursul carierei, Jordi Savall a înregistrat peste 160 de CD-uri. Participarea sa la realizarea filmului Tous les Matins du Monde (regia: Alain Corneau, 1991) a adus filmului un Premiu César pentru cea mai bună coloană sonoră. 

Susţine peste 140 de concerte pe an, iar discografia se completează anual cu şase albume noi.

** Lucrarea Kitâbu Ilmi’l-mûsîkî (Cartea științei muzicii), a fost dedicată de Cantemir, Sultanului Ahmed III (1703-1730).

„Cartea științei muzicii a lui Dimitrie Cantemir, sursa istorică ce a stat la baza înregistrărilor noastre, este un document excepțional din multe puncte de vedere: în primul rând, un izvor fundamental de informații privind teoria, stilurile și formele muzicii otomane din secolul al XVII-lea, dar și o foarte interesantă imagine asupra vieții muzicale din una dintre cele mai de seamă țări ale Orientului. Această culegere de 355 de compoziții (inclusiv 9 semnate de Cantemir), folosind un sistem de notație muzicală inventat chiar de autor, constituie cea mai importantă culegere de muzică instrumentală otomană din secolele al XVI-lea și al XVII-lea care a supraviețuit până astăzi. Eu am descoperit acest repertoriu în 1999, în timp ce pregăteam proiectul despre Isabella I de Castilia, când colegul și prietenul nostru Dimitri Psonis, specialist în muzica orientală, ne-a sugerat să folosim un vechi marș militar din respectiva culegere ca ilustrație muzicală pentru aniversarea cuceririi Constantinopolului de către armatele otomane ale lui Mohamed II.”

Jordi Savall

Clin dʼoeil

„Un crucișător american patrulează în apele teritoriale ale Mării Negre.” 

(o voce din off la știrile ProTV)

Cuvîntul de azi

ZAMPARAGÍU sm (Fam.) 1. Petrecăreț. 2 Bețiv. 3 Desfrânat. 4. Derbedeu, haimana, golan, vagabond, secătură, om de nimic, pungaș. 5. ștrengar, berbant (Cf. tc. zampara)

Filmoteca de dinamită

Bunicul

Nu voi muri

O să rămîn

Între tine și soare

În iarba din luncă

Strivit de coasă

Și-n respirația calului

Înghițit de cadrul ferestrei

Voi rămîne cu rugăciunea și plugul

Lacrimînd în țărînă

Îți voi așeza inima

Între ridurile ușii hambarului

De unde adie parfumul fînului

Am să rămîn ultimul dintre voi

Așezat

Între voi

Și eternitate...

Gînduri printre rînduri

– Nu l-a mai prins?

– Poftim?

– Pe pește.

– A, ba da, sigur că l-a prins.

– Are un sfîrșit frumos?

– Păi... N-aș zice. Bătrânul a legat peștele de barcă. Trebuia să ajungă la țărm. Peștele a sîngerat, au venit rechinii și l-au devorat. N-au mai lăsat nimic.

– Un chin fără rost, nu?

– Ba nu. Depinde cum privești lucrurile. Bătrânul și-a întîlnit cel mai mare adversar, tocmai cînd credea c-a încheiat capitolul ăsta. S-a identificat cu peștele. E ca și cum l-ar fi respectat mai mult pentru că lupta.

– De ce nu l-a lăsat liber?

– Bătrînul rămîne bătrân, peștele tot pește e. 

– Trebuie să rămîi tu însuți în lume, cu orice preț.

(dialog între Denzel Washington și Chloë Grace Moretz în pelicula „The Equalizer”, 2014)

                                                       

Paraponu' zilii

„(...) un om ca mine, care nu înțelege mândria eroismului civic, trebuie să discute ori cu oameni de-aceeași părere, ori și mai bine să n-aibă nicio părere. Dar dacă n-ai nicio părere, în astfel de împrejurări, c]nd mai toată lumea are o părere, ești în primejdie să superi pe oricine are una.”

Caragiale

(Atmosferă încărcată)

Gînduri răsucite

„Dar domnilor! Mi-e ruşine să fiu român! Dar ce fel de român? Român care vrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi-a naţionalităţei – aşa român de paradă mi-e ruşine să fiu.”

Mihai Eminescu 
(Opere, vol. IX, p.459-460)

Poemoteca

ultimul joc

                        In memoriam Ion Mărculescu

de data aceasta ai servit foarte departe

mingea s-a dus în afara terenului

unde nimeni nu o poate urmări

nu am fotografia ta

dar îmi amintesc cu exactitate

vocea ta gravă şi uşor stinsă

la ultima noastră convorbire telefonică

acum nici două săptămâni

tot aşa cum îmi amintesc

ochii tăi şi silueta de uriaş bun

ce m-au însoţit atâţia ani

de data aceasta nu e vorba de un scor oarecare

jocul e pe viaţă şi pe moarte

hai trimite-mi o minge

şi eu o să mă străduiesc să ţi-o returnez

deşi nu joc bine

dar cine a ridicat fileul atât de sus

de ce e racheta atât de grea

cum să te mai ajung

Letiţia Ilea