Lumea lui Caragiale (VI)

Caragiale cu fiul său, Mateiu...

„Moftul român” 

„Moft! Mofturi!

O, Moft! tu ești pecetea și deviza vremii noastre. Silabă vastă cu nețărmurit cuprins, în tine încap așa de comod nenumărate înțelesuri: bucurii și necazuri, merit și infamie, vină și pățenie, drept, datorie, sentimente, interese, convingeri, politică, ciumă, lingoare, difterită, sibaritism, vițuri distrugătoare, suferință, mizerie, talent și imbecicliate, eclipse de luină și de minte, trecut, prezent, viitor – toate cu un singur cuvînt le numim noi românii moderni, scurt: MOFT.

În genere națiile mari au câte un dar sau vreo meteahnă specifică: englezii au spleenul, rușii nihilismul, francezii l’engouement, ungurii șovinismul, spaniolii morga, italienii vendetta etc., românii au Moftul!

Trăiască dar Moftul român!” 

Țal!... 

„[...] n-am avut noroc să dispun de părinți care să-nțeleagă de ce fel de copil dispuneau, pe onoarea mea! Păcat că nu m-au dat să-nvaț filozofia! Eu ieșeam filozof, să nu crezi că spun mofturi! filozof: asta era nacafaua mea, nu negustor!”

„[...] toate mulțumirile în lumea asta trebuiesc plătite. Dacă le plătești cu anticipație, ți se par mai ieftine; dacă le plătești după, ți se par prea scumpe.”

I.L. Caragiale, Momente și schițe. Nuvele și povestiri, Ed. Litera, București, 2010, p. 49 și 267)  

Cărți – destin*

„Am uneori sentimentul că numai Gherea i-a înțeles «dimensiunea» cu adevărat cosmică, disimulată cu atîta grijă de el

însuși.: în acea scrisoare în care îi vestește lui Korolenko moartea lui Caragiale, socotindu-l superior lui Gogol.; superior intelectualicește.

Pagina e, înainte de toate, Muzică. Un Mozart care are asupra lumii și-a existenței aceeași viziune ca și Ecclesiatul e, pentru mine, cel mai mare terapeut.; te împacă nu numai cu existența, ci și cu ritmul tău interior. De la el am învățat cum să respir și cum să contemplu. Și tot de la el, cum să ignor și cum să mă reculeg. E scriitorul cel mai mistic pe care mi-a fost dat să-l citesc: duhovnicul care te despovărează.

Numai niște minți grosolane au putut inventa „lupta lui Caragiale” cu prostia. Un om de alcătuirea lui nu poate fi militant, nu poate avea sâcâitoarea naivitate de a crede că se poate combate, că se poate «schimba» ceva. Caragiale reprezintă anti-demonstrativul prin excelență. Aceia care nu-l înțeleg și care nu se pot apropia de el sunt firi patetice, retorice, care nu pot zăbovi o clipă cu ele însele, care se tem e luciditate și avînd spaima propriului gol lăuntric se exteriorizează într-una cu disperare.

E «mistic» pentru că reușește să curețe lumea, să o reducă la nuditatea ei inițială, pînă în punctul în care poate fi redescopeită: căci pentru el Lumea este altceva decît un «peisaj». Vremea și femeia sunt două componente inegalabil de nuanțate ale naturii noastre căzute, pe care Caragiale a reușit să le intuiască pînă la indicibil.: Cișmigiul contemplat în urmărirea lui caracudi are o frăgezime autumnală de început de veac iar femeia, în realismul ei, e percepută cu o comprehensiune egală cu a sfinților. [...]

Mai mult decît filosof, e ceva sfânt în Caragiale, pentru că numai sfinții, arareori și ei, reușesc să depășească «indignrea» și nechibzuita pornire – de la care au pornit mai toate flagelurile – de a face bine altora  și mai cu seamă de a schimba. Răul e înainte de toate dinamic, pare să spună Caragiale.

Spre sfârșitul vieții lui Caragiale, Dumnezeu s-a hotărît să-l micșoreze, pentru a-l face credibil: numai astfel îmi explic de ce a ajuns Caragiale să se indigneze sau să caute să fie ales deputat.

Urmașul și moștenitorul său: Nae Ionescu.”

Dan Ciachir

* Luciditate și nostalgie, Editura „Dacia”, Cluj-Napoca, 1999, pp. 66–67

„[...] Despre Caragiale, ca în genere despre clasici, vorbim mai ales cu ocazii festive. În restul timpului, Caragiale este acela care vorbește despre noi. Și se pare că o face mult mai bine. Ceea ce spunem noi despre Caragiale este supus revizuirii neîncetate. Ceea ce a spus Caragiale despre noi rămâne turnat în bronzul etrnității. Caragiale evadează mereu din formulele în care încercăm a-l prinde, pe cînd noi nu izbutim a evada din formula în care ne-a prins Caragiale. Niciodată nu vom izbuti să-l epuizăm pe Caragiale. El este acela care întotdeauna ne va epuiza pe noi.”

Ștefan Cazimir

(în prefața la volumul Momente și schițe. Nuvele și povestiri, Ed. „Litera”, București, 2010, p. 21 și 30)

„Destinul m-a făcut să-l cunosc. Este un ins colosal – abordează totul cu aceeaşi perfecţiune – în filosofie, muzică, artă dramatică. N-am cuvinte să-ţi exprim căutarea, stupefacţia, gravitatea admiraţiei mele în faţa unei inteligenţe ca a sa. Nu-l văzusem decât acasă unde cea mai mare parte a timpului discuta cu Ticu, iar eu nu deveneam activă decât la pian făcându-i plăcere, dar în aceste zile petrecute la el într-un apartament înecat în covoare turceşti, am putut să-l cunosc şi să-l binecuvântez. Destinul m-a făcut să-l cunosc atât de intim”.
Cella Delavrancea

(„Dintr-un secol de viață”, editura Eminescu, București, 1987)