Lumea lui Caragiale*(II)

Alexandru Vlahuță (stînga), Caragiale și B. Șt Delavrancea

„Frate Barbule*,

Am părărsit amândoi de mici umilul acoperământ părintesc și care dincotro – tu din prăfăria Delei-vechi, eu din mocirlele Ploieștilor – am pornit sub paza Unuia singur de sus. Aspre cărări am bătut: amorțiți la-ncheieturi, însâgerați la tălpi, loviți peste obraz – pe când eram departe de odihna cu icoana la căpătâi și de mâna care să fi mângâiat cu milă fruntea plăsmuită de străini. În momente cînd după îndelungi tenebre se aprindeau pe vaste orizonturi zorile, după cum socoteam epocei de lumină, am ajuns copii încă în Forum, să reclamăm toga virilă... Acolo, trâmbița Patriei chema din toate depărtările pe toți bravii – pe cuminți la strălucitoare triumfuri; pe creduli la jertfă crudă. Acolo ne-am întâlnit aa de tineri și cu pieptul nainte, fără să stăm o clipă la-ndoială, ne-am luat locul [...]

Întâi ne-am înțeles fără să ne iubim; apoi ne-am iubit fără să ne-nțelegem; și tocmai târziu, spre bătrânețe, după atâtea lupte, am ajuns, dar biruiți, să ne-nțelegem fiindcă ne iubim – și să ne iubim fiindcă ne-nțelegem.  Și sper că și tu gândești, ca și mine, că întâlnirea, apropierea și prietenia noastră a fost o favoare – eu cred, mare.

Caragiale

* Fragment dintr-o scrisoare a lui I.L.Caragiale către B. Șt. Delavrancea 

( în Opere, vol. IV, corespondență, ediție îngrijită de Stancu Ilin și Constantin Hârlav, prefață de Eugen Simion, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2002, p. 56)

Lumea lui Caragiale*

„Am revăzut, zilele trecute, «Noaptea furtunoasă». Mi-a apărut de data aceasta sub alt aspect. În afară de marile calități de comic și de dramatism, conținutul, viața piesei mi s-au părut stranii, neobișnuite. Nu puteam să le încadrez cu nici un chip lanțului logic de evenimente care se desfășoară sub ochii noștrii și care se cheamă prezentul. Eroii aceștia mi-erau străini. Ei veneau dintr-o lume necunoscută și fericită. Era greu să recunoșatem în vreunul din ei rudele noastre mai bătrîne. Nici o filiație nu-mi părea posibilă. Oamenii care se mișcau pe scenă trăiseră în ală țară și în altă civilizație. Îi înțelegeam, ne amuzau, ne încîntau, eram fericiți dar îi priveam cu sentimentul curios cu care privești o speță străină, cu moravuri bizare.

Sînt puține pagini literare care mai pot da astăzi atîta bucurie ca acelea ale lui Caragiale. Plăcerea, imensa plăcere, nu reiese din comicul situațiilor, din înjghebarea dramatică (adesea măiestrită, deși simplistă după procedeul qui–pro–quó–urilor sistem Labiche), sau din adîncimea observației. Toate acestea le-am gustat și le-am admirat altădată. Ele formează astăzi un sediment de mult depus în noi, un bagaj de stări sufletești mai dinainte înțelese, apriorice, ori de cîte ori înfruntăm opera marelui scriitor.

Fiecare operă literară își schimbă obiectivul după epocă. Efectele ei se actualizează mereu altfel. Astăzi, Caragiale ne satisface pentru alte motive decît ieri.

Funcțiunea literaturii e complexă. Orice-ar zice puriștii, arta servește întotdeauna la ceva. Cîteodată ea e consolație, alteori un derivativ, de cele mai multe ori, o justificare prin identificare. Rezonanța pe care o găsește în noi o operă cere azi o condiție, mîine alta. Literatura lui Caragiale e azi mai ales un minunat antidot. Toată lumea e de acord că trăim astăzi vremuri aspre, aprige. Sîntem actori, benevoli ori siliți, ai unor timpuri de gestațiuni teribile. Se joacă în fața noastră soarta omenirii și a civilizației întregi. Asemenea momente pot fi grozav de interesante. Nu sînt însă cu nici un chip, vesele. Transformările brutale presupun noi adaptări. Ele cer elasticități speciale. Și acolo unde nu le găsesc, provoacă tragedii. Trăim un timp de mari semnificații etice, poate chiar metafizice. Rîsul bonom, rîsul dezinteresat, gluma pentru glumă sună fals, deplasat, ofensator. Distracția pentru distracție pare un adevărat scandal. Nu e caracteristic faptul că a murit, sub ochii noștri, în toate țările, opereta? Există, adecvate timpurilor, două feluri de literatură. Una agreabilă, veselă, apoliniană, calmă, fericită. Alta sumbră și chinuită de presentimente negre, care nu iartă fericirea, care amenință cu blesteme apocaliptice și cu viziunea Infernului. E literatura timpurilor revoluționare. E literatura rusă unde revoluția e endemică.

Veți recunoaște că poporul nostru e un admirabil popor meridional, vesel, glumeț permanent, inconștient de ziua de mîine, bucuros de clipa de față. Unui astfel de popor nu-i stă bine suferința sau cine știe ce explicație ascetică a unor păcate pe care nu-i în stare să le recunoască. Românul, clasic și regățean, nu admite alt deznodămînt decît gluma. Oricît de necăjit ar fi, ar muri dacă seara, la aperitivul de la bodegă, sau la bridge-ul de la club, n-ar abunda în anecdote sau în butade. Concepția despre viață a românului mijlociu e vodevilească. (A se medita serios asupra succesului, în astfel de timpuri, a genului Tănase.) Iată un popor foarte puțin dotat pentru pentru suferințele contemporane! Nedeprins cu legile de aramă ale privațiunilor, el va suferi cumplit. Va suferi mai mult decît altele, dar nu va pierde minunatul său haz. Toată ziua nu auzim decît de impozite mărite, șomaj, suprimări, reduceri sălbatice de salariu, de spectrul foamei și al mizeriei. De aceea, n-am văzut o sală mai frenetic mulțumită decît aceea care apaluda Noaptea  furtunoasă. Mai uiatu oamenii de griji ți pe urmă recunoșteau o lume pe care ar fi voit s-o trăiască, pe care-au trăit-o fericiți poate părinții lor (mizerabilii)!

Lumea lui Caragiale e un minunat antidot pentru preocupările tragice de astăzi. Acesta e farmecul său cel mai actual.Caragiale și-a scris Momentele sale pe timpuri analoage cu ale noastre. Era între 1899 și 1900, pe timpul unei mari crize. (Firește, o criză beningnă și inofensivă față de cea de azi.) [...]

Lumea lui Caragiale e minunată: e o lume absolut paradisiacă, fără griji și fără, cum se spune azi, în limbaj mistic, fără cine știe ce problematici interne. Oamenii rîd, petrec și se bucură. Preocupările lor sînt insignifiante: doi prieteni  se ceartă pentru o „lacună” a codului penal. Necazurile cele mai catastrofale erau să fii supărat de „Bubico” în tren sau să primești o pereche de palme ca Edgar Bostandaki. Evident, erau necazuri fără semnificație mondială sau metafizică. Eroii sînt acomodanți, adaptabili: Coriolan Drăgănescu, Verigopulo, nenea Mandache din Diplomație. Pe deasupra sînt „imparțiali, ca românu”, adică „bine cu toată lumea”. Antinomiile sociale și luptele de clasă snt remediabile. Grupurile fraternizează, după lupte grozave, unde e vorba de torturi la poliție și chinuri inchizitoriale, printr-un „pupat piața Independenții”. Nimic fioros, nimic feroce, nimic de caracter balzacian. Chiar delicvenții de atunci sînt șmecheri, dar nu sînt bandiți. Lume patriarhală, lume idilică, fără griji și fără preocupări. Cauza stă desigur în prosperitatea lumii întregi. Europa huzurea îmbuibată de „rente coloniale”. Belșugul era peste tot. Toată lumea accepta situația și se bucura de dînsa. E calm, e liniște, e petrecere. Dar cauza mai stătea și în temperamentul fericit al românului. Caragiale, cel mai național scriitor, cel care a înțeles mai bine firea noastră, ne-a lăsat și acest aspect: românul care nu-și pierde cumpătul în fața crizei. Literatura sa e tonică și plină de consolație astăzi. Dar o întrebare se formulează, totuși: va rămîne și astăzi, cetățeanul nostru, pînă la capăt, glumeț și imeprturbabil? Sau își va schimba caracterul? [...] Cît va mai ține excelenta dispoziție a românului? Iată, deci, cum după ce cortina a căzut peste Noaptea furtunoasă, adică după ce „antidotul” și-a pierdut efectul, demonul îngrijorării pune din nou chinuitoare întrebări. A fost cîndva aici un paradis de voie bună, dar, ca și pe acela al lui Milton, începem să-l pierdem.”

Mihail Ralea

* Este titlul articolului scris în 1931 de Mihail Ralea, din care public un fragment (reeditat pentru prima oară în volumul Valori din 1935 apoi în 1977 în Scrieri, vol. II, Editura „Minerva”, București, pp. 609-613)
** Voi dedica o serie de texte de și despre maestrul nostru, mai puțin cunoscute sau cu circulație mai restrînsă, în zilele ce urmează, sub acest generic, ca un modest și sine qua non omagiu adus, de peste vremi, marelui nostru scriitor.