Lumea lui Caragiale (IV)

HIGH-LIFE*

„Profesia de cronicare high-life nu este ușoară, fiindcă trebuie să scrii despre dame, și damele sunt dificile, pretențioase, caprițioase. Spui de una o vorbă bună, superi pe alta; spui rău de alta, atunci nu mai poți pretinde că ești un om galant; isiști cu deosebire asupra uneia, dai loc la bănuieli; neglijezi pe vreuna, îi inspiri o ură primejdioasă. Mai ales într-o societate foarte restrînsă și foarte aleasă ca societatea din Târgul Mare, un cronicare de salon trebuie să-și drămuiască atenția cu cea mai mare strictețe. Grea profesie, ce-i drept. Însă tînărul Bostandaki, om de spirit și cu educațiune distinsă, a fost parcă născut să fie cronicar high-life. Cronicele lui, în formă de corespondență, le publică într-un ziar cotidian din cel mai apropiat oraș mare de provincie.[...]

 „În ultimul an de viaţă am stat două luni la el. Era concentrat în gândul unei noi creaţii. 

Se plimba prin casă, fuma necontenit. Nota un cuvânt, ştergea un rând întreg, şi dacă nu reuşea să exprime ce vroia, venea la noi. «Hai, Aghiuţă, cântă-mi din Beethoven». În muzică îşi găsea destindere. Nimic nu prevestea că-şi trăia ultimele zile. Ne ţinea cuvântări despre literatură şi muzică cu talent de critic rafinat.” 

Cella Delavrancea
(Dintr-un secol de viață, ed. Eminescu, București, 1987)

N.B. Se spune că Cella ar fi fost cea lângă care Caragiale a murit în ziua de 9 iunie 1912.

A fost un bal cum nici într-o capitală de județ nu se poate mai splendid. Damele, pline de devotament pentru nobilul scop al petrecerii, s-au întrecut în toalete. Uniforma și fracul au fos minunat reprezentate, deși frac nu purtau decît subprefectul, primarul și Turturel; restul sexului urît purtau unii redingotă, alții jachetuță scurtă. Onorurile balului le-au făcut comitetul damelor, sun președenția tinerei doamne Athenaïs Grégoraschko, soția subprefectului. S-a petrecut până la șapte dimineața, când aurora, cu degetele ei de roză a venit să bată la ușa orizontului și să stingă cu privirile ei lumina petroleului, amintind infatigabililor dănțuitori că trebuie, cu regret, să se desparță.”

* În volumul „Momente și schițe. Nuvele și povestiri”, Ed. Litera, București, 2010, pp. 126–127)

Amintiri... **

Caragiale, la 1899, împreună cu un grup de actori.
Primul din stînga, Iancu Brezeanu 
(Sursa foto: Muzeul I.L. Caragiale din Ploiești)

„Odată, cînd Delavrancea și Vlahuță plecaseră, iar seara pornea din ciocnetul nostru, mi-a spus vădit îngrijorat – «Sunt fericit, Iancule, că n-a trebuit să te caut mult...aș fi obosit. Și poate...». Îmi prinsesem bărbia în căușul palmelor, pregătit să-l ascult, simțindu-l într-unul din acele momente, frecvente la el, cînd sufletu-i răsfrînt făcea din tăcere tristețe, din cel de-alături frate. L-a întrerupt însă Cantili, sosit cu o probă de vin pe care nu se decidea s-o coboare în pivniță. Și Caragiale, după ce și-a împrumutat gîtlejul, găsind vinul bun, a făcut cîrciumarului prieten, ca un autentic podgorean, o teorie în care influența pământului asupra rodului era tot atît de însemnată ca asupra oamenilor.” 

Iancu Brezeanu 

** București, Editura Ziarului „Adevărul”, 1939, pp.135–136