MANUSCRISELE LUI EMINESCU

„Eminescu? - e foarte greu să respiri după el, 

dar în clipa în care ne-a devenit tuturor respirație,

 va trebui ca noi înșine, 

la rîndul nostru, să fim respirația nenăscuților. 

Eminescu este un aer pur, genuin, un aer curat.”
Nichita Stănescu

(1980)

Manuscrisele poetului sînt „caiete de creație” îndeosebi pentru opera literară. Din manuscrise aflăm despre geneza unor scrieri literare și de stadiile prin care trec acestea în procesul de desăvîrșire artistică. Manuscrisele cuprind și un număr considerabil de note la cursurile universitare, însemnări de lectură (...), ele fiind și un „jurnal” al formării sale intelectuale dar și un „instrument de lucru” în activitatea scriitoricească eminesciană. Dar acest adevărat „atelier” eminescian, inspirat supranumit „Exerciții & moloz”, cuprinde și însemnări „căzute ca o pilitură de aur din strungul meșteșugarului” (D. Panaitescu-Perpessicius, Opere, vol. V, Editura Academiei R.P.R., 1958), privitoare la filozofie, demografie, economie politică, comerț, drept, etnografie, folclor, filologie, lingvistică, matematică, astronomie, fizică, geologie, biologie, botanică, zoologie, artă, literatură, istorie, geografie. Este, acesta, un capitol important cu însemnări din varii și vaste domenii, așadar, alături de miile de pagini cuprinzînd notații cu predilecție venite din poezie, proză și teatru.

Însemnările ne relevă un Eminescu din familia spirituală a lui Leonardo Da Vinci, cu o mare sete de cunoaștere și preocupări multilaterale, care îl situează pe primul loc în cultura română și-i conferă un loc de frunte în cea universală, afirma, pe bună dreptate, criticul și istoricul literar, academicianul Dimitrie Vatamaniuc, acela care, cea mai mare parte a vieții domniei sale și-a închinat-o descifrării, transcrierii și inserării acestor manuscrise în monumentala ediție definitivă a operelor eminesciene apărută, de-a lungul anilor, sub girul Academiei Române. (B.-L.S)

 „Cugetătorii și învățații lucrează, cei culți consumă știința; învățații sunt preoții științei, cei culți sunt obștia credincioșilor;– ceea ce nu esclude ca un laic să priceapă adesea mai mult din teologie decît duhovnicul său.”

 „Nu preoții constituiesc biserica; ei nu o pot face decît în cea mai strînsă comunitate cu credincioșii; tot astfel nu constituiesc învățații spiritul științific al națiunii, ci numai întregul număr al celor culți prin știință.”

 „Un om înțelept cunoaște pe un nerod, căci nerod a fost fiecare-n viața-i; dar un nerod nu cunoaște pe un înțelept, căci n-a fost niciodată înțelept.”

 „Moralitatea e pentru suflete identică cu sănătatea pentru trup. Un popor imoral e fizic nesănătos sau degenerat.”

 „Nimărui din voi să nu-i abată cumva prin minte c-ar fi un geniu. Căci, copiii mei, Pămîntul nostru e mai sărac în genii, decît Universul în stele fixe și mai lesne se naște în văile nemăsurate ale haosului un nou sistem solar decît pe Pămînt un geniu. Homer și Shakespeare, Rafael, geniile în arte se nasc odată la 3, 4 mii de ani, Newton și Galilei, Kant ori Darwin, geniile în știință, o dată la o mie de ani încît nu știu zău dacă de la Adam la Papa Leon IX, au existat de toți o duzină. Încolo, suntem cu toții  niște bieți mizerabili, cărora acești regi ai cugetării ne dau de lucru pentru generații înainte. Dacă avem talent, adică cîteva centigrame de creieri mai mult decît suma communis – îl putem valorifica, pentru vremea noastră, prin muncă constantă; dacă nu muncim, rămînem asemenea confraților noștri dobitoacele.”

 „Moartea – a cărei înțelepciune e echilibrul gîndirei – este echilibrul esistenței. Ea este înțelepciunea vieței – rezultatul final a toată suma și osteneala noastră,– cine gîndește des că are să moară, – acela-i așa de înțelept. Dacă însă din moarte poți învăța înțelepciunea e un semn că însuși înțelepciunea și liniștea trebuie să semene morții. Liniște, somnul etern – e așa de scurtă adormirea. A putut cineva să se prindă de aripile somnului, să aibă conștiința de cum adoarme? Nu. Și nici nu-l neliniștește. De ce să se teamă de moarte. [...]

Moartea e un moment – și nu dureros. Aduce-ți-vă numai aminte că bolnavii înainte de moarte se simt atît de bine – cum corpul ostenit se simte înainte de a adormi, cum sufletul ostenit se simte bine și liniștitit înainte de a-și închide simțemintele sale scrise. Insens devii în somn, insens devii în moarte. Încet, încet, nu mai auzi bătînd decît visurile ce pătrund însuși. După aceea nimic. Somnul te-a închis în imperiul lui de pace.” 

Mihai Eminescu

N.B. Mi-am permis să-i spun unui prieten (care bine scria undeva, că nu e suficient să declari că-ţi place Eminescu şi că, mai ales, trebuie să citeşti ce-a scris), că pentru a citi ce a scris Eminescu, unora, puţini, extrem de puţini (Dumitru Panaitescu-Perpessicius, Constantin Noica, Dimitrie Vatamaniuc, Petru Creţia, Liviu Călin, sînt numele care-mi vin acum în cap ) nu le-a ajuns o viaţă. Nouă, ăstorlalţi, care doar ne place poetul, cum zice dumnealui, cred ne-ar trebui cîteva vieţi. Dacă poezia lui se mai citeşte cît de cît (creaţia lui poetică fiind, de altfel, doar vîrful aisbergului numit Eminescu, dar ce vîrf!), restul operei sale e cvasi-necunoscut. Apoi, pe Eminescu, dacă tot îl citim, mai trebuie să-l şi înţelegem, pe ici pe colo, prin părţile esenţiale. Pentru că, altfel, riscăm să ne apuce, hodoronc-tronc, amocul şi să spunem/scriem prostii: atît despre om, cît şi despre operă, cum au făcut şi fac unii. Şi asta pentru că, vorba maestrului Arghezi, Eminescu, pentru foarte mulţi dintre românii care-l plac (dar şi pentru aceia care nu-l au la lingurică), e foarte dificil de tradus în româneşte!