Lumea lui Caragiale (V)

Notițe critice [Noi și biserica]*

„[...] Părinții noștri!

Prăpastie de vreme nemăsurată între ei și noi! Mii și mii de ani să fi trecut de la viața lor până la a noastră, și tot nu li s-ar fi șters mai bine din inimile copiilor pomenirea și dragostea și evlavia și felul.
Ei au crezut și s-au închinat, și sufletele lor găseau mângâiere și tărie și închinăciune.
Noi nu ne mai închinăm, fiindcă nu mai credem.
Sufletele noastre nu mai au nevoie de mângâiere; inimile noastre nu mai au nevoie de tărie, fiindcă sunt de piatră, și din piatra aceasta scăpărăm scânteile liberei-cugetări, noi românii foști ortodocși, cari suntem mai deștepți, mai luminați, mai mândri, mai puternici decât toate neamurile lumii.
Închină-se Asia, bătrâna și nobila și ingenioasa ei fiică Europa! Închină-se Africa cu toate negrele ei seminții! Închină-se iscusita Americă!
Noi – nu ne-nchinăm.
Închină-se nerozii!
Filosofia noastră ne pune mai presus de nevoia închinăciunii!
Clopotele – zgomot! Icoanele – fleacuri! Credința – moft!

Închiză-se bisericile, surpe-se zidurile lor!
Mătură-se dărămăturile bisericilor, ca să se deschidă locuri largi, piețe vaste, pe cari, după cerințele progresului, să se zidească oteluri mărețe și cluburi politice, teatre de varietăți și burse de comerț!
Și nu care cumva să-ndrăznească-a ridica glasul cineva! În cazul cel mai bun pentru dânsul, ar fi un om ridicul.
E destul că biserica e tolerată! [...]”

* Caragiale, „Opere”, vol. III, publicistică, ediție îngrijită de Stancu Ilin și Constantin Hârlav, prefață de Eugen Simion, Editura Univers Enciclopedic, București, 2001, pp. 802–803)

Câteva lămuriri*

„Dacă am încercat să uit ce știam despre Caragiale și despre literatura lui, a fost numai pentru a-i citi opera așa cum se citește Iliada. Sau teatrul lui Shakespeare. Cu alte cuvinte, nu am vrut să fac din Caragiale, cum se spune, «contemporanul nostru», dar nici să mă travestesc în contemporanul lui n-am vrut. Mai convenabilă mi s-a părut soluția unei situări, a unei deplasări în lumea operei lui, urmată de o relatare cu intenții analitice. Fiind o lume în același timp moartă și vie, moartă sub aspect istoric, dar vie ca univers artistic, așadar, accesibilă și analizabilă ca umanitate esențială, în lumea lui Caragiale am pătruns ca un călător într-un univers complet străin. Ca un explorator sau ca un naufragiat într-o lume necunoscută, în multe, foarte multe privințe neverosimilă, stranie, totuși reală, existentă. Nu am cucerit-o, nu m-a cucerit, nu am asimilat-o, nu m-a asimilat; dar am străbătut-o, cum se zice, în lung și-n lat, căutînd s-o cunosc și să o înțeleg.”

                                                                                                                              Mircea Iorgulescu

*„Marea trăncăneală. Eseu despre lumea lui Caragiale”, Editura Compania, București, 2002, pp.109–110)