Lumea lui Caragiale (III)

Literatura și artele române în a doua jumătate a secolului XIX. 

Încercare critică. 

Introducție*

„[...] Mai întâi două întrebări:

nu e așa că decât să ai o mie de cititori mediocri e mai bine să ai o mie și unu de scriitori buni?

nu e așa că decât o sută de amatori e mai bine să ai două sute de artiști și tot atâția critici?

Ei bine! La noi, din nenorocire, așa este; nu avem pe acei cititori, dar îi avem pe acești scriitori; n-avem amatorii, dar avem artiștii; avem criticii!

Românul este născut poet, s-a fost zis odinioară.

Odinioară! E mult de atunci!

De atunci și pînă astăzi a trecut vreme; un an a fost roditor cât un veac pentru avântul cu care acest popor s-a aruncat ca o Andromedă dezlănțuită, la coapsa fugosului Pegaz, pe calea fără de capăt cunoscut a progresului! Societatea noastră a progresat! Astăzi, românul este născut poet și critic, câteodată și biciclist. El mânuiește cu aceeași dexteritate versul și proza; el înțelege cu o egală siguranță, niciodată dezmințită, toate ramurile de artă – tot ce e mare, bun, adevărat și frumos! [...]

Care român nu a publicat ceva?

Cine n-a criticat tot? [...]”

Caragiale

* În „Opere”, vol. III, publicistică, ediție îngrijită de Stancu Ilin și Constantin Hârlav, prefață de Eugen Simion, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2001, pp. 13–14

Medalion* 

„Caragiale este unul dintre acei scriitori meniți să stîrnească neistovite comentarii, după unghiurile neașteptate de

perspectivă pe care și le vor însuși generațiile succesive. Aceasta este soarta glorioasă a scriitorului «cu mesaj», fie chiar cu un «mesaj» indirect cum a fost marele ironist, care n-a dăruit societății românești nimic altceva decît o oglindă perfidă, pentru chipurile ei nefardate. Posteritatea, față de un asemenea scriitor, e o continuă replică, cu jocul de oglinzi întors asupră-i, ca un omagiu de reciprocitate.”

(1944)

Șerban Cioculescu

* În volumul „Caragialiana”, Editura Eminescu, București, 1987, p. 7–8 

„Cel mai mare dramaturg român și-a elaborat textele destinate scenei în răstimpul unui singur deceniu: 1879 (O noapte furtunoasă) – 1890 (Năpasta). În restul activității lui literare, de la debutul din 1873 și pînă la sfîrșitul vieții, el a fost, mai presus de toate, prozator: autor de schițe, de nuvele, de povestiri. A-l cunoaște pe Caragiale în toată amploarea viziunii sale asupra lumii și a omului impune, așadar scrutarea cu aceeași atenție a scrierilor sale teatrale și a celor în proză, care de altfel comunică permanent între ele, conturînd împreună unitatea monumentală a operei.[...]”* 

Ștefan Cazimir

* În „Prefață” la volumul „Momente și schițe. Nuvele și povestiri”, Ed. Litera, București, 2010, p. 21 )