Lumea în care trăim (25)

Sărbători tihnite vs sărbători ţicnite*

                                 

„Revenirea la sine e o sărbătoare.”

Andrei Pleșu

„Iarna îngerii năpîrlesc.

Fulgii din aripile lor coboară pe pămînt dar,

pentru că nu aparțin acestei lumi,

nu rezistă mult și se topesc.”

Virginia Woolf

„Fiecare baltă are ţinţarii pe care şi-i merită.”

(proverb românesc)

1.

În 2009 am avut buna inspiraţie, alimentată şi susţinută, e adevărat, de fondurile sine qua non petrecerii sărbătorilor sfîrşitului de an, să plec împreună cu familia, undeva, departe de nebunia citadină, în munţii Cibinului, în tihna întremătoare a Păltinişului sibian. Loc în care nu ne mai purtasem paşii de mai bine de un deceniu şi de care ni se făcuse dor. Acolo aveam să ieşim – însă pentru o extrem de scurtă perioadă, hélas! – din cadenţa nevrotică a programului zilnic, din rutina şi repetitivitatea maşinală ale gestualităţilor cotidiene, generatoare de psihoze şi depresii, însă absolviţi fiind de maladiva imagine a unui Ploieşti imund, transformat de pofta neostoită a cohortelor de localnici în goană după „ultimele” cumpărături, într-un soi de iarmaroc sui-generis. Fără televizor şi ziare, fără cetele de „colindători” turlăciţi, rătutite printre  blocuri, fără claxoane şi cîini vagabonzi, fără noroaie, gunoaie şi înjurături, fără mutrele încrîncenate ale unor hominizi cu sufletele chircite, zornăind jalnic în trupuri ca de tablă. Fără distracţii şi paranghelii demente.

Acolo, la Păltiniș, aveam noi să descoperim spiritul profund şi autentic al sărbătorii celeste care, aşa cum ar fi spus Sf. Apostol Pavel, prevesteşte Împărăţia Cerurilor şi care, cu alte cuvinte, nu înseamnă nimic altceva decît acea bucurie şi pace după care sufletele noastre tînjeau de-atîta amar vreme. Învăluiţi de un aer pur şi rece, saturat de mireasma cetinii falnicilor brazi înfofoliţi în cojoace de zăpadă, printre ale căror trunchiuri negre se zăreau, pe înserat, pîlpîind tainic, doar flăcăruile candelelor aprinse în mica biserică a schitului din apropiere. Liniştea era atît de mare încît se auzea doar foşnetul fulgilor coborînd din ceruri, aşezîndu-se molcom peste întreaga fire, totul în jur părînd a fi vătuit cu puf din aripe de îngeri. Eram stăpîniţi clar de sentimentul că însăşi curgerea timpului ascultă de alte legi, încetinită pînă la neclintire de aparenta fixitate a spuzei de stele de pe bolta aflată nefiresc de aproape. Aici aveam să găsim tihna regeneratoare, răgazul şi plăcerea inefabilă de a nu face nimic, exilaţi de bună voie, nu pe-o boabă de piper, cum ar zice poetul, ci într-un cu totul alt fel de paradis pierdut...   

 Nici în 2010 nu mi-a lipsit buna inspiraţie. În schimb, mi-au lipsit fondurile necesare unui asemenea periplu salutar. Drept pentru care m-am exilat în propria-mi casă, încercînd să mă înconjur de lumea exterioară, măcar pentru-o săptămînă, de un cu totul alt fel de ziduri: însă nu unele de indiferenţă ci, mai degrabă, de apărare. În spatele cărora să fiu cît mai ferit de orice vicisitudine, gîndindu-mă io, printre altele, în sihăstria mea autoimpusă, cam ce-ar trebui să însemne sărbătorile astea ale noastre, dacă nu un minunat prilej de-a te odihni, de-a te regenera, de-aţi acorda şansa – pe care tot mai puţini dintre noi o fructifică, din păcate – să uiţi de toate relele lumii, de-a ierta, de-a fi mai bun, mai destins şi mai înţelegător cu tine însuţi şi, deopotrivă, cu toţi cei din jurul tău, de-a dărui fără a aştepta nicio răplată dar mai cu seamă a te dărui mai mult şi mai viu celor dragi. De-a te (re)întîlni şi-a sta la taifas cu sinele-ți. De-a nu trata scurtul răgaz dintre Crăciun şi prima zi a noului an ca şi cum ţi-ai trăi ultimile zile din viaţă, neghiftuindu-te ci savurînd – clipe, stări, evenimente, bucate – cu desfătare sufletească. Să te trezeşti din reverii şi nu din beţii crunte, să te gîndeşti cu duioşie la cei dragi, care nu mai sînt, în mai puţine cuvinte, să încerci să vieţuieşti nepătimaș. Sau, mă rog, cît mai puțin pătimaș. Să laşi încrîncenarea deoparte şi să-ţi măreşti gramajul zîmbetului cît mai mult cu putinţă sau chiar să rîzi din toată inima, nene, de-adevăratelea, în hohote dacă poţi – şi nu ca prostu’ de ce-şi aduce aminte –, ştiut fiind faptul că rîsul sănătos, homeric, îţi poate prelungi cu habar n-am cîţi ani viaţa (aşa cum propovăduiesc anonimii cercetători americani sau de aiurea). 

 Pe scurt, cumpătare şi autoscrutare lăuntrică. Măcar cîte-un pic din fiecare, gîndeam io candid, în chilia-mi închipuită. Aveam, oho, berechet, cu ce să mă răsfăţ potrivit acestor rosturi: cărţi şi reviste începute şi neterminate, muzici de (re)ascultat, filme de (re)văzut, gînduri de pus în ordine şi apoi, eventual, pe hîrtie. Atît şi nimic altceva care mi-ar fi putut încurca iţele. Aşadar, mă şi vedeam, o săptămînă întreagă fără Internet, fără ziare dar mai ales fără măria-sa, televizorul. Un vis! Şi chiar că un vis avea să fie... Vorba ceea: vis de vei visa, vis va rămînea! (sic!). Pentru că, avînd încă multe gînduri bulucite spre „locul Păltiniş” de mai an, nemurit într-o strofă** a unui poem de Andrei Pleşu, m-am gîndit că n-ar fi rău să-mi încep lecturile cu cîteva articole ale sus-amintitului, apărute în revista*** pe care cu diligenţă o păstoreşte. Care articole au avut darul să-mi dinamiteze toate planurile, de care, unul cîte unul, încet dar sigur, s-a ales praful. Ce-a mai rămas din himerele mele, în cele ce urmează...

2.

Spuneam că lectura cîtorva articole – mai ales al unuia, cu asupra de măsură – ale dlui Andrei Pleşu, a avut darul, pe de o parte, să-mi tulbure gîndurile, cu efecte nu tocmai faste pentru tihna forului meu lăuntric iar pe de alta, să mă determine să-mi abandonez intenţiile uşor idilice de a-mi petrece în serenitate (!) sfîrşitul lui 2010. Însă acum, înainte să atac cestiunea în cauză, mi-am spus că n-ar fi rău să creionez un succint portret al celui care mi-a provocat această inexorabilă mutaţie, fără pretenţie de exhaustivitate, atîta vreme cît despre un personaj aşa de luxuriant se pot scrie tomuri. Şi cum rîndurile dlui Gabriel Liiceanu**** îmi par a fi emblematice prin modul în care ele reuşesc să radiografieze cu nesmintită acurateţe şi nedisimulată sinceritate, o asemenea personalitate greu încadrabilă într-o anume tipologie, n-am putut să le omit. Frapanta veracitate a portretului făcut omului Pleşu e de netăgăduit, atîta vreme cît autorul lui este îndeobște recunoscut a fi cel mai apropiat prieten (şi colaborator) al său.

„Personaj vast, cu resurse multiple, dotat cu o aroganţă de catifea şi surclasînd cu amabilitate pe oricine, obţinînd cu uşurinţă performanţa şi strălucirea în tot ceea ce i se întîmplă să facă, modelînd în orice registru uman (devastator în deriziune şi adorabil la ceasul şuetei), apt să ia forma oricărui context (de la petrecere cu lăutari la întîlniri cu domni în vîrstă şi regine), incapabil visceral să tolereze afrontul, pătimaş şi nedispus să-şi recunoască greşeala, dotat cu o bună-credinţă care uneori se învecinează cu prostia, devenind relativist şi îngăduitor cînd e confruntat cu judecăţile tranşante, dar grav şi slujind patetic adevărul cînd sînt lezate principii, distant şi angajat, atras de rigori monahale şi topindu-se cu voluptate în vanităţile lumii, Andrei Pleşu excită lesne fantasma colectivă a intelectualului român care, de la revoluţie încoace, păcălit în cîteva rînduri de istorie şi devenit mefient, a decis să aleagă vigilenţa şi să practice subtilitatea ca metodă şi atunci cînd nu e cazul. Lent cînd e vorba de a acţiona preventiv, intelectualul nostru ajunge brusc agitat şi este îngrijorat – cînd e prea tîrziu – de viitorul ţării. Febril de ultimă oră, pus pe detectat şi demontat mecanisme oculte, devine semnatar şi strîngător de semnături. Întruchipează, pînă la desăvîrşirea lor paranoică, inteligenţa combinatorie de tip viril şi cleveteala cu spasme preponderant feminină.”

Andrei Pleșu alături de Constantin Noica și Alexandru Paleologu,
la Păltiniș, în 1978.

Aş mai adăuga doar faptul că opera sa (strînsă în peste 20 de volume, majoritatea dintre ele apărute la „Humanitas”, editura dlui Liiceanu) de scriitor, estetician, critic, istoric şi teoretician de artă, în timp, va explora tematic şi vaste teritorii aparţinînd moralei, antropologiei culturii ori filozofiei religiilor. Originalitatea ideilor vehiculate şi stilul rafinat dar nu lipsit de incisivitate, l-au impus definitiv drept unul dintre cei mai redutabili eseişti români, articolele sale apărînd în prestigioase periodice culturale şi ştiinţifice naţionale şi de aiurea. Alături de Gabriel Liiceanu, Sorin Vieru Thomas Kleininger ş.a. a făcut parte din grupul discipolilor de la Păltiniş ai filozofului Constantin Noica, stabilit acolo în 1975. În urma scandalului orchestrat de Securitate în anii ’80 cu scopul discreditării vîrfurilor intelighenţiei (generic numit „Meditaţia Transcedentală”), i se ia dreptul de semnătură şi i se impune domiciliu forţat în satul Tescani. După 1990, devine profesor universitar, fondează „New Europe Foundation”, fiind rector al colegiului omonim, realizează emisiuni tv şi acceptă importante demnităţi publice (ministru al Culturii şi al Afacerilor Externe, membru al colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securitătii, consilier pentru Relaţii Internaţionale al preşedintelui Traian Băsescu), în paralel desfăşurînd o susţinută activitate publicistică. Şi pentru că toate acestea şi încă multe altele trebuiau să poarte un nume (Marin Sorescu dixit!), li s-a spus, pe scurt, Andrei Pleşu. A! Uitasem! În 1993, fondează şi conduce revista săptămînală Dilema (azi, „Dilema Veche”).

Pe dl Andrei Pleşu îl apreciez îndeosebi pentru fineţea şi exuberanta mobilitate a observaţiilor sale atunci cînd, cu neîndoioasă aplicaţie ia, în scris, pulsul naţiunii ori cînd face, cu un patetism bine temperat, referire la mizerabilitatea vieţii noastre cotidiene. Care viaţă continuă şi azi, dar parcă mai abitir, să penduleze între „(...) ridicol şi convulsie, între mîrlănie şi delir”, aşa cum nota domnia-sa într-un articol***** vechi, dar extrem de actual. Însă nu pot fi de acord decît cu jumătate din diagnosticul pus atunci cînd, în acelaşi articol, tranşează necruţător: „Sîntem cu toţii vinovaţi şi cu toţii victime”. Bun, că sîntem cu toţii victime, se vede cu ochiul liber, de la o poştă. Dar oare chiar sîntem, in corpore, vinovaţi? Fără nici o excepţie? Bunăoară, io, unul, nu mă simt deloc culpabil pentru halul în care a fost adusă ţara, devenită o „(...) insulă absurdă, un conglomerat de dejecţii, plutind în derivă”, cum o zugrăvește în tușe groase dl Pleşu. Şi, din fericire, nu sînt singurul! Aş vrea să fiu bine înţeles. Asta nu inseamnă că mă exonerez de vreo răspundere civică sau că-mi încalc deliberat principiile etice. Încerc doar să-mi îndeplinesc cît mai onorabil cu putinţă obligaţiile faţă de numita societate în care îmi duc traiul. Ba, de multe ori, chiar am izbutit să fac mult mai mult decît am crezut că se cuvine, din poziţia mea socială de om absolut obişnuit. Fără să aştept pentru asta vreo recompensă sau cine ştie ce ditirambice encomioane. Dar a mă simţi vinovat pentru năpasta abătută asupra României, nu cumva ar însemna să devin complice cu tagma jefuitorilor acestei naţii? Cu toţi aceia care, aleşi de un popor abulic sau împinşi de la spate pe căi oculte s-au trezit înşurubaţi atît de vîrtos în cele jilţuri boiereşti, încît acum e foarte greu, dacă nu chiar imposibil, să fie dislocaţi din ele?

3.

A mă simţi în vreun fel vinovat pentru năpasta abătută asupra României – mă întrebam io mai sus – n-ar însemna, mai pe şleau spus, să fiu părtaş cu spoliatorii acestei naţii? Sau cu aleşii unui popor bezmeticit (în bună parte) ori cu cei cocoţaţi (pe căi mai tainice sau mai pe față) în jilţuri atît de sus-puse, încît acum, molipsiţi brusc de-un altfel de vertij, nu mai pot coborî din ele? Ba bine că nu şi chiar departe de mine gîndul că m-aş putea prenumăra vreodată, în vreun fel sau altul, printre declanşatorii unui „vîrtej toxic” sau al unei „tornade” devastatoare – cum le numeşte dl Pleşu în articolul domniei-sale, la care mi-am permis să fac referire – şi care să aibă drept rezultat tulburarea fără precedent a bunului mers al vieţii „cetăţii”. Care viaţă, spune domnia-sa, „a devenit o baie de vulgaritate”. Baie de vulgaritate? Ar fi bine să fie doar atît...  Formularea îmi pare făcută cu mult prea multă condescendenţă.

Supralicitînd (justificat, cred io!), mi-aş permite să spun că viaţa „cetăţii” noastre este demult transformată într-un funambulesc teatru de operaţiuni sui-generis, în faţa căruia baia de vulgaritate păleşte pînă la dispariţie, fiind substituită de o meteahnă aproape imposibil de tămăduit în aceste vremuri: agresivitatea – sub diferitele şi complexele ei forme de manifestare – care a devenit pretutindenară. Pe stradă, la volan, în instituţiile statului, la serviciu şi, nu în ultimul rînd, în mass-media, se manifestă pregnent o agresivitate vecină cu violențe, avînd valenţele unui autentic simptom patologic în plină evoluţie, care se revarsă în valuri din ce în ce mai greu de stăvilit. Poate tocmai de aceea, dl Andrei Pleşu se şi întreabă retoric: „Cum ne-am mai putea reabilita în ochii noştri şi ai celorlalţi? Ce mai e de salvat?”. Domnia-sa oferă şi un posibil răspuns, trecut, evident, prin extrem de sensibila grilă umanistă a formaţiunii şi preocupărilor dumisale profesionale aparținînd domeniului umanioarelor, aşezînd batjocorirea fără precedent a limbii române în pole-position-ul factorilor care generează, întreţin şi amplifică, pe zi ce trece, această stare de mitocănie extremă, mergînd de la grotesc la tragic, care a cangrenat toate straturile vieţii noastre sociale: „Se vorbeşte sîngeros de urît, cu un apetit al promiscuităţii şi al degradării de care cu greu ne vom putea vindeca. (...) A vorbi şleampăt, răstit, ofensator, grobian şi, pe deasupra, greşit, a nu acorda atenţie greutăţii cuvintelor, a spune orice despre oricine, a vorbi pentru a provoca furie sau durere sînt tot atîtea feluri de a introduce, în mediul în care te manifeşti, o primejdioasă otravă. Strici bunul-gust, jigneşti buna-cuviinţă, tulburi ordinea firească a lucrurilor şi deformezi sufletele”. Trist dar cum nu se poate de adevărat. Culmea e că, toţi aceşti profanatori ai limbii române (printre care, paradoxal, se prenumără nepermis de mulţi jurnalişti, profesori respectabili, analişti de toate speciile, politicieni, lideri de sindicat, toţi avînd, drept numitor comun, aceeaşi deplorabilă prestaţie publică), pentru care scrisul şi/sau vorbitul ar fi trebuit să constituie, dacă nu o profesiune de credinţă (cu tot ce decurge din asta), măcar un hobby, în loc să fie acolo unde le-ar sta cel mai bine (în puşcărie sau în casa de nebuni, vorba poetului), îşi dau aere de mari formatori de opinie, ba, mergînd mai departe, unii visîndu-se chiar... modele! 

Bref, uşor iritat de aserţiunea dlui Pleşu cum că, pentru toată această stare de dezintegrare socială, decădere morală şi corupţie generalizată, aş fi şi io unul (și mulți, mulți alții aidoma mie) dintre culpabili („Sîntem cu toţii vinovaţi şi cu toţii victime”), mi-am încălcat embargoul instituit pe perioada sărbătorilor de iarnă asupra mass-media din propria-mi casă, reluîndu-mi păguboasele-mi îndeletniciri. Drept pentru care, am (re)deschis televizorul, radioul şi internetul şi am purces întru aflarea măcar a unora dintre răspunsurile la întrebările care mă sîcîiau, tulburîndu-mi tihna. Aşadar, în periplul meu mediatic, dintru început, am ignorat subtil beştelirea limbii române de către toţi aceia pomeniţi mai sus, mahalagismul cumplit al vieţii politice, care nu mai intrigă aproape pe nimeni, ştirile de la ora 17 şi fetele de la pagina 3. Ce mai tura-vura, am evitat tot ceea ce am crezut io că mi-ar abate atenţia de la scopul propus şi mi-am pus colimatorul exclusiv asupra intelighenţiei româneşti şi a prestaţiilor vîrfurilor ei de lance (mai mult sau mai puţin vizibile, ori cu prestații mai mult sau mai puţin lamentabile), încercînd să mă dumiresc de ce avem (încă) intelectuali de rasă în timp ce intelctualitatea este atît de costelivă, prizărită, inconsecventă, coruptibilă, cabotină, pervertită. I-am eliminat, aşadar, pe toţi aceia care n-au nici un vizavi cu biata noastră ţărişoară, păstrînd  „Oamenii care n-au spiritul nervos-imitator, nici înjosit în apetituri şi vanităţi particulare, se ţin, în chip firesc, departe de grosolăniile modelor intelectuale sau politico-sociale.” ****** Crezînd io, în naivitatea mea funciară, că toate acestea mă vor ajuta, să ies basma curată de sub acuzaţia (gravă!) a maestrului Pleşu. Ce-a ieşit? 

4.

Aşadar, încă avem intelectuali extrem de valoroşi dar intelectualitatea românească a momentului, este cavasi-invizibilă în viaţa cetăţii, scriam mai devreme. Ba, chiar îmi permiteam să enumăr şi cîteva trăsături generale ale acesteia, care mi se par a alcătui portretul-robot neterminat, e adevărat, dar plauzibil: firavă, abulică, inconsecventă, uşor coruptibilă, cabotină, pervertită. La asemenea rezultate nu tocmai favorabile am ajuns io, căutînd (cu mai multă sau mai puţină înfrigurare) să descopăr în mass-media, prestaţiile publice ale unor personalităţi, din cursul anului care tocmai se săvîrşea. Atît articolele pe care le-am parcurs din presa scrisă sau on-line, cît mai ales evoluţiile televizate sau radiofonice, actanții fiind nume de notorietate publică ale intelighenţiei noastre, m-au hotărit, din capul locului, să-i împart în trei tabere. Două distincte, aflate faţă în faţă, combatantele adică şi o a treia, mai dispersată, aflată undeva între acestea, un fel de zonă tampon a dezamăgiţilor, aidoma unei săli de aşteptare, în care fiecare nou venit, aşteaptă să-şi înceapă o nouă călătorie spre o destinaţie numai de el ştiută.

Din prima fac parte oamenii măriei-sale, Puterea, inşi doldora de carte, cu patalamale dobîndite la şcoli înalte (mai ales prin cele străinătăţuri), mulţi dintre ei universitari cu ştaif aşadar, de a căror competenţă profesională n-ar trebui să ne îndoim. Cel puţin teoretic. Traian Radu Ungureanu şi Cristian Preda (primul jurnalist, al doilea autointitulat filozof, ambii europarlamentari), Sever Voinescu zis „Cotoi” (jurnalist, diplomat, deputat), Sebastian Lăzăroiu şi Cătălin Avramescu (consilieri prezidenţiali), Toader Paleologu (profesor universitar, diplomat, deputat, ex-ministru al culturii), Horia-Roman Patapievici (scriitor, preşedinte al Institutului Cultural Român), Teodor Baconschi (eseist, diplomat, ministru de Externe) ori Vladimir Tismăneanu (profesor universitar, eseist și politolog), sînt doar cîteva „piese grele” din arsenalul actualei Puteri. Nu motivele (lesne de intuit) pentru care ei au acceptat să poarte aceste pălării mult prea mari pentru capetele lor mă interesează, ci, exclusiv, faptul că prestaţiiile dumnealor din aceste funcţii sînt de-a dreptul lamentabile, ei fiind loviţi, in corpore, de-o obedienţă vecină cu slugărnicia, pe care nici nu mai catadicsesc să şi-o disimuleze, afişînd-o dezinvolt şi cinic, ori de cite ori au ocazia şi pe unde se nimereşte (sînt de pomină editorialele pupincuriste ale lui T. R. Ungureanu din defuncta revistă „Idei în dialog”, diriguită de H.-R. Patapievici, cele de-o violenţă extremă ale lui Mircea Mihăieş, adjunctul lui H.-R.P. la ICR, care mă duc cu gîndul la limbajul de lemn al propagandei naziste ori cele dezmăţat-dezlînate ale lui Mircea Cărtărescu din „Evenimentul Zilei”, devenit, de-o vreme, oficiosul PD-L). Mulţi dintre cei de mai sus scriu sau au scris în revista-pepinieră „Dilema” devenită „Dilema Veche”, condusă de dl Andrei Pleşu, alţii fiind doar simpli absolvenți ai „Colegiului Noua Europă”, al cărui rector este acelaşi domn Pleșu. Păi nu?. Q.e.d.

Cît despre domnii Pleşu, Liiceanu şi Mircea Dinescu (poetul dedulcit la afaceri și la artă culinară), care au părăsit precipitat dar la timp barcazul portocaliu, care şi-a cam pierdut busola iar acum stă să se scufunde, plus doi jurnalişti extrem de vizibili, Tudor Octavian şi Stelian Tănase, avîndu-l în siaj pe Mugur Ciuvică (fost medic, ex-consilier prezidenţial al dlui Emil Constantinescu, acum convertit în analist politic justițiar la Antena 3), ei bine, pe toţi aceştia i-am plasat, dimpreună cu alţii, în aceeaşi zonă tampon a dezabuzaţilor.

În sfîrşit, în tabăra rezistenţilor, i-aș aşeza (selecția fiind strict personală și ne-exhaustivă), în primul rînd, pe marele duhovnic, părintele nostru Justin Pârvu (stareţul mănăstirii Petru Vodă şi unul dintre ultimii supravieţuitori ai puşcăriilor comuniste, patriarhul monahismului jertfelnic românesc, care de curînd a împlinit 92 de ani de viaţă şi 75 de cînd a îmbrăcat rasa monahală), pe înaltul prelat și redutabil cărturar, părintele Bartolomeu (Valeriu Ananania), pe redutabilii scriitori și oameni de cultură Liviu Antonesei, Leonard Oprea, Ion Stratan, Dorin Tudoran și Ioan Vieru și, în sfîrşit dar nu în ultimul rînd, pe eseiștii Răzvan Codrescu și Dan Ciachir, ale căror voci discrete, însă pline de expresivitate, vigoare, coerenţă şi perfect motivate, acoperă tot mai pregnant bîzîitul sîcîitor al ţînţarilor din balta imundă a Puterii. Voci care, gîndeam io la capătul periplului meu mediatic de la sfîrşitul anului 2010, ar putea, realmente, să alunge, prin ambitusul lor, ţicneala acestor vremuri pe dos.Voci-antidot sine qua non pe cărarea atît de sinuoasă a redobîndirii demnităţii, a trezviei şi a curiozităţii noastre de a trăi.

Fine.

                                                                                                                                          
* Din volumul aflat în pregătire, Texte, închipuiri și alte razne. 

** În Ardealul plin de dealuri, / Ca doi brazi crescuţi pieziş / Între vremuri fără maluri, / Între văi, la Păltiniş.” (în Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, ed. Cartea Românească, 1983, p.34)

*** „Dilema Veche”

****„Portret de premiant hulit” în volumul „Declaraţie de iubire” (ed. Humanitas, 2001, p.127)

***** Martirajul limbii române în „Dilema veche”, nr. 171 din 19 mai 2007)

****** Paul Zarifopol, Din registrul ideilor gingaşe,1926