Memento

SORIN STOICA

(27 iulie 1978 –  6 ianuarie 2006)

„A murit la 27 de ani – o cifră în colţuri, aiurea şi total asimetrică, aşa cum i-au fost cărţile şi viaţa. 

A murit în felul său, uşor uimit şi fără mari regrete. Rebel, tăcut, închis în sine, Sorin Stoica a scris până în ultima clipă, luând peste picior, cu blândeţe şi autoironie, chiar viaţa lui de bolnav incurabil: suferinţa şi spitalul, îngrijorarea şi prosteala neputincioasă a celor din jur. În ultimele ore de viaţă, presimtindu-şi sfârşitul, i-a dictat mamei sale, cu o voce abia şoptită, ultimul text şi ultimele dispoziţii testamentare. 

La 27 de ani, lasă prietenilor şi posterităţii toată averea lui: un sac de manuscrise, un proiectat volum de proze scurte şi sumedenie de articole răzleţite în presă vremii. 

Apoi, a chemat preotul şi, muncit de o adâncă nelinişte, i-a pus o întrebare năucitoare: 

dacă singurătatea este un păcat. 

S-a despărţit de această lume întrebându-se. 

Grea întrebare.”

Sorin Preda 

(„Sorin Stoica la capăt de drum”)

Celule nediferențiate

Am 25 de ani. Revoluția s-a întîmplat undeva la jumătatea vîrstei mele de acum. E vorba de jumătatea vîrstei psihologice. Revoluția m-a rupt în două. M-a lăsat cu ochii în soare. O generație întreagă, de fapt, a pățit la fel. Aveam aproape 12 ani. Organismul era într-o fază revoluționară și el. De prefaceri, de împliniri mărețe. Simona Sora, care mi-a spus să scriu în numărul de față, spunea despre mine că aș fi un soi de ființă cu o alcătuire bizară. Nici/nici. Între și între. Și/și. O ființă contradictorie. Un caz. De aici vin și belelele profesionale. Necazurile pe care le am cu antropologii, sociologii care mă acuză că literaturizez, polemicile cu prozatorii care, dimpotrivă, consideră că teoretizez excesiv, că mă dau științific, iar ceea ce fac eu aduce a muncă de saltimbanc cultural. Că antropologia nu se topește deloc în textul literar, iar reciproca scîrțîie și ea. Unii antropologi mă consideră poet, mucles, bă, poete! Prozatorii – infestat de teorie. Oricum, am un stil hibrid cu aparențe parodice de text bășcălios. Textele mele nu sînt însă decît asumate, sincere. De fapt, scriu așa pentru că n-am încotro. Nu se poate altminteri. Ar trebui să vă povestesc pe scurt viața mea pentru a înțelege. 

În liceu am fost un rocker de țară, un țăran hard & heavy, cum zicea Paul Cernat. Unul care făcea naveta între un sat de orășeni pîrîți și un oraș cu destui indivizi urbanizați de mîntuială. Toate astea sînt, cum ziceam, între și între. Și rockeria și locuirea. Nici acum nu am un domiciliu stabil, nici o profesie clară. O nefixare identitară care nu-mi dă pace. Naveta a con- tinuat și în timpul facultății. De data asta, la sfîrșit de săptămînă. Și după terminarea ei, cînd am lucrat la un ziar din provincie, unde făceam naveta din București. Sau din provincie migram în București. Nu se poate ști care era casa mea. Azi, pentru mine, aproape oricine altcineva devine „Celălalt“. Ce spun e desigur o expresie a orgoliului de a fi diferit, dar și a singurătății pe care uneori trebuie s-o resimt. Dar, din toate astea pot trage și un ce profit. Pentru mine, orice experiență socială e inedită. Orice ieșire în oraș devine un teren antropologic. Tehnicile de de-familiarizare ale antropologului care încearcă să observe exoticul vieții cotidiene îmi sînt mai la îndemînă. Mă pot detașa, mă pot mira cu mai mare ușurință. Și asta, pentru că v-am spus, n-am încotro. Nu încerc să-mi descopăr cine știe ce merit. Chiar mă preocupă starea mea de indeterminare. Și mă obsedează întrebarea bunică-mii, bine, bine, scrii tu cărți, predai la facultatea aia, publici pe la ziare, dar ce se cheamă c-ai fi tu? N-ai un nume, nu exiști. Ea nu știe de unde să mă ia, cum să-mi spună. N-am un nume, dar mă simt foarte bine așa. Condiția asta de rătăcit e pe undeva mai interesantă. Chiar fraza mea e o corcitură neologistico-golănească. Am plete, un alt amestec considerat în multe culturi drept impur. Sînt bezmetic, buimac, stări liminale, iar buimăceala, indeterminarea mea ia chiar o expre- sie gastronomică, pentru că io nu mănînc așa, pur și simplu, ci combin ceea ce găsesc pe masă total imprevizibil. Cozonac cu mămăligă, supă cu salată de varză. Și nu mai continuu pentru a nu vă da ocazia să vă formați o părere greșită despre mine. Și, pentru că aici voiam să ajung, de curînd medicii mi-au spus ceva fascinant legat de o tumoare pe care mi-au extirpat-o. Cică în ea ar fi găsit niște „celule nediferențiate“. Între și între. Nici măcar celulele corpului meu nu aveau o fixare, o structură clară. Celule nehotărîte, schimbătoare. Și diagnosticul ăsta mi-a confirmat ipotezele. Problema e dacă temperamentul meu instabil a dictat corpului, iar celulele au preluat și s-au supus, sau chiar corpul a determinat identitatea mea precară. Celulele au decis. Ceea ce rămîne e că lipsa mea de statut a căpătat, cu acest diagnostic extrem de interesant, legitimitate. Așa că ce aveți cu mine, mă? Dacă așa sînt eu construit, din celule care nici ele nu pot fi numite? Ăsta mi-e corpul și cei care spun că scriem cu el nu se înșală deloc.

(Articol apărut în revista Dilema, nr. 541, 15-21 august 2003, dosar „În mijlocul vieții")