Lumea încare trăim (23)

Un scurt popas (de-o ţigară, o cafă şi-o fotografie, hai două) la Cheia (sau ce a mai rămas din această aşa-zisă „staţiune” montană prahoveană), pe-o vreme de-nceput de martie (deși nu-i decît a patra zi a noului an), cu petece de zăpadă răzlețe pe sub un soare blajin şi-un cer de peruzea prefirat prin spuma norilor și cetina brazilor, pe drumul de întoarcere dinspre Brașov (prin Babarunca), splendid, pustiu dar plin de poezie („fără poezie, viața e pustiu!”, cum ar fi zis nea' Bachus), după calvarul trăit pe DN1, cu doar două zile în urmă [4 1/2 ore Ploieşti-Braşov, din care 1(una) oră ocolit Sinaia pe „centură”, din pricina unor poliţişti tembeli, pe care, după un Revelion îmbuibat, i-a trecut să „dirijeze” şi pe'mnealor, organele, niţeluș, circulaţia – începînd din Comarnic şi terminînd cu Buşteni – doar- doar or mai pune-n mişcare sarmalele şi cîrnaţii colcăind prin vinul din vintrele ghiftuite; moacele tembele, răscrăcărate în mijlocul drumului, erau întruchiparea perfectă a celebrei întrebări: cine ie poliţiştii români şi ce vrea iei?]... 

Cît despre Cheia noastră privită la orele tihnite ale amiezii, ne-a părut a fi cam tristuţă dar plină de humor, năpădită de kitschuri şi de gropi cu ceva resturi de asfalt printre ele... Şi animată doar de fro doi-trei localnici, cam piliţi dar cu chef de sporovăială, în fața unei locante părpădite din țentru (păziţi de un cîine haios, pe jumătate adormit, pe jumătate plictisit, parcă, de propria-i viaţă) şi de cîţiva „turişti”, gata afumaţi, campați undeva pe malul stîng al Teleajenului pe un tăpșan, chirăind în jurul unor grătare fumegoase – la cuţite şi pahare –, sub razele soarelui devenit blînduț, la ieşirea spre Ploieşti...

Am grăbit spre casă, cu gîndul la zăpezile de altădată...

(Jurnal de-a bușilea)

(fotografii de A.-L. & B.-L. S.)