Leul Ardealului
ÎPS Bartolomeu
(Valeriu Anania)
(18 martie 1921, comuna Glăvile, județul Vâlcea – 31 ianuarie
2011, Cluj-Napoca)
 |
| „Doamne, dacă Tu crezi că mai poţi face ceva cu mine şi dacă Tu crezi că eu mai sunt de trebuinţă pentru Biserica mea, pentru neamul meu şi pentru semenii mei, atunci Tu ai să mă salvezi, ai să mă laşi în viaţă şi nu mă vei lăsa să fiu ucis, nici de foame, nici de sete, nici de frig, nici de schingiuiri, nici de gloanţele oamenilor şi nici de dinţii lupilor. Dacă vei socoti că n-o să mai fiu bun de nimic şi nu-Ţi mai trebuiesc Ţie, o să mă chemi la Tine şi voi vedea ce vei face cu mine. Dar dacă Tu socoteşti că voi mai fi de folos, mă vei lăsa în viaţă, pentru că eu ştiu că religia creştină este eminamente pragmatică”. |
Dacă m-ar întreba cineva «Ce-ai învăţat de la mama
dumitale?», i-aş răspunde:
«Asta am învăţat: să mă uit la soare».
Şi dacă Dumnezeu îmi va hărăzi această lumină
şi dincolo de mormânt, voi fi, într-adevăr, fericit.
„A fost în
anul acela, 1943, un Crăciun de neuitat, în țarcul cel mare al închisorii de pe
Negru Vodă [București- n.m], pe zăpada bătătorită de tălpile
pușcăriașilor. Chiar și condamnații la moarte fuseseră scoși din lanțuri și
puși la rând, în careu, să asculte slujba, în timp ce santinelele se ordonaseră
împrejurul gardului de sârmă ghimpată, întărită de patru ostași culcați, cu
mitraliere în poziție de tragere. Corpul de gardă, cu ofițerii în frunte – și
cu comandantul însuși –, asista din balcon.
 |
| Alături de părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa |
O masă așternută cu un cearceaf alb, în
mijloc, era altarul, pe care așezasem o cruce, icoana Nașterii Domnului și o
carte de slujbă. Îmbrăcat în stiharul diaconesc, cu orarul pe umăr, aveam la îndemână
și o cădelniță cu tămâie, totul adus de la mânăstirea Antim, prin părintele
Grigore, care acum venea liber la închisoare, să-și viziteze și asiste
prietenul. Cum diaconul nu are voie să îmbrace stiharul fără binecuvântarea
unui preot, luasem blagoslovenia părintelui Firmilian, tot prin mijlocirea lui
Grigore. În careu, alături de altarul improvizat, era Teofănescu cu toată grupa
de legionari, în fața cărora strălucea o splendidă stea de Crăciun, luminos
împodobită de cei mai iscusiți meșteri ce se putuseră afla printre deținuți.
Serviciul a constat din slujba Utreniei și
a Obedniței, cu accent deosebit pe troparul, condacul și catavasiile
Nașterii... Hristos se naște, măriți-L, Hristos din ceruri, întâmpinați-L
! Hristos pe pământ ! Înălțați-vă, cântați Domnului tot pământul, și cu veselie
lăudați-L, noroade, că S-a preaslăvit! E greu de spus câtă veselie putea
fi în celebrarea acestui praznic acolo, în țarcul de sârmă ghimpată al
pușcăriei de pe Negru Vodă, dar sunt sigur că o anume bucurie interioară, un
anume sentiment al libertății spiritului, care înfrunta gărzile și mitralierele
dimprejur, ne copleșise pe toți. Era liniște mare pe fețele supte ale acelor
osândiți, încovoiați sub destine, iar corul a avut inspirația de a cânta
răspunsurile încet, dulce, frumos, nuanțat, lipite pe împrejurare. Era ger, iar
nouă ni se făcuse cald și bine.
Am ținut și predică, una din predicile
mele de zile mari, adresată direct osândiților și celor care-și așteptau
osânda. Am văzut lacrimi înochii multora, și cred că nici eu nu eram departe.
Apoi corul a cântat colinde; pe cele mai cunoscute le-a cântat toată suflarea.
 |
| Împreună cu părintele Justin Pîrvu, la Mănăstirea Petru Vodă |
La prânz li s-a dat deținuților mâncare cu
carne și, pe răspunderea comandantului, câte o jumătate de pahar de vin.
Când mă gândesc că mai târziu am petrecut
alte șase Crăciunuri la celulă, într-o tăcere grea, copleșitoare, întreruptă
doar de intervenția gamelei cu arpacaș, am sentimentul că trebuie să-i fiu
recunoscător maiorului Panaitescu pentru faptul de a le fi oferit celor ce se
aflau sub custodia lui o tresărire de suflet și, cât de cât, un Crăciun.”
ÎPS Bartolomeu Anania
Memorii
Îngăduință și iertare
(predică)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu