Albumul unei prietenii.
Nichita Hristea
Stănescu
şi
Vladimir Mihai Zamfirescu.
 |
| Editura Alexis. Editori coordonatori: Mara-Irinel Vişinescu. Design grafic: Textus ex machina. Concept editorial: Mihai Vişinescu. Dreptul de a folosi imaginile manuscriselor poetului Nichita Stănescu a fost acordat de Muzeul Literaturii Române. (Fotografiile provin din fototeca pictorului Vladimir Zamfirescu.) |
Hristea Stănescu. Notă autobiografică
S-a născut la Ploieşti, la 31 martie 1933,
dintr-un ţăran român venit la oraş şi dintr-o rusoaică stabilită la Ploieşti cu
prilejul mutării sediului rafinăriilor de petrol de la Constanţa. Temperament
contradictoriu şi paradoxal, el este, aşa cum au remarcat şi prietenii săi,
profund influenţabil în zonele exterioare şi convenţionale, ca oricare om
civilizat, şi înlăuntrul spiritului sau, dacă-l putem numi spirit, îndărătnic
pe ce a cunoscut de unul singur, şi original că un barbar. A citit Bacovia şi
s-a uluit de viziunea lui totală şi a descoperit parodiile lui Topîrceanu de la
care a luat o lecţie vie de diferite forme prozodice amare învelite în ciocolata
umorului. A învăţat atât de bine lecţia, încât în cele din urmă a reuşit să o
uite. Aşa se face că, matur fiind, încă neconvins de faptul că vorbirea poate
fi scrisă, a rămas din nou repetent în faţa cuvintelor, prin practica
leit-motivului unor viziuni, şi mai ales cu prilejul compunerii unei cărţi mai
speciale, intitulată Necuvintele. Se gândeşte obsesiv zile şi nopţi la o
singură viziune, iar când o scrie sau mai degrabă o dictează, dă iluzia
improvizaţiei. Mirat şi uluit de ideea că există timp, vede în orice ceas, în
orice orologiu, în orice clepsidră, forma unui posibil sicriu. O oră pe an este
extrem de mulţumit de propria să muncă. Tot o oră pe an este nemulţumit de
propria sa muncă, iar în rest munceşte pur şi simplu. Acum, în acest moment,
stă şi se uită prelung la o veche drahmă de Histria şi se gândeşte că prea mare
lucru nu este de spus despre sine însuşi şi că sinea altora, dacă nu cumva
sinea generală a speciei umane, este cu mult mai aptă de contemplaţie, deşi
însăşi contemplaţia, şi ea, are natură unei misterioase oglinzi. (Nichita Stănescu)
Nichita
şi cercul de tuci
Nichita
era un Ahile cu călcâiul aşezat în inimă. De ce mi-ar fi şoptit în noaptea
aceea, ţinându-mă pe braţe: „eu sunt mama ta”? Mi-l închipui pe Cioran într-un
portret fictiv, cel care nu putea iubi necondiţionat, în neputinţa de a-şi
accepta fiinţa după chipul şi asemănarea cu El: „străin faţă de el însuşi,
străin faţă de Dumnezeu”. Cred, totuşi, în lipsa unei aproximative certitudini,
că finalul său pământesc i-a pus în faţă oglinda împăcării pe care a râvnit-o
neîncetat, ca o presimţire niciodată recunoscută. Am riscat abrupt alăturarea
lui Nichita la Cioran, pereche simetrică dar contradictorie ca o antimaterie,
fiind animat de ideea obsesivă că un singur om pe pământ nu poate însemna ceva,
decât dacă mai există un „al doilea”, fireşte nu în logica „facerii” şi în nici
un caz în aceea care aminteşte de Cain şi Abel; ar fi putut Emil să-l „ucidă”
pe Nichita? Aşa încât, când mă gândesc la Nichita, îmi sună undeva interior,
întrebarea: „dar Cioran?”. Pentru societatea din urmă, plinătatea a tot ce
înseamnă copilărie, sinceritate, prietenie, dragoste, cuvântul, credinţa, au
rămas doar ingrediente ale gustului sărăcăcios în vraiştea fără sens ce o
fermentează. Luaţi, totuşi, această evocare că o mărturie loială a unei
prietenii ce a supravieţuit acestor bezmetice timpuri. Nichita avea şase ani
iar eu patru şi eram numai buni de joacă. La un prânz, într-o zi sordidă de vară,
Nichi, căci aşa îi spuneam în acea vreme, apare în faţă porţii mele… cu părul auriu și cârlionțat, cu ochii mari și
albaștri ca cerurile lui Monet…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu