miercuri, 10 ianuarie 2024

Texte cu elice

Wet Silk
(fotgrafie de © Ruth Bernard)
Moto:
„Singura mea ocupație a fost să urmăresc o fericire absolută, 
la care credeam că pot ajunge cu ajutorul femeilor; 
nu există ceva mai iluzoriu.”
André Maurois
(„Climate”)

Mă gîndeam la tine mergînd prin centru, cînd mi-au rămas ochii pe zâmbetul tău, care se plimba pe Academiei… (mesaj pe telefon de la ea).
Toma își dădu brusc seama, ieri, în timp ce o asculta în telefon plîngînd, apoi imediat rîzînd, şi iar plîngînd şi iar rîzînd, apoi tăcînd, apoi povestindu-i niște nimicuri, că nu se schimbase deloc, rămăsese tot ea, aceeaşi dintodeauna, acolo, în noaptea electromagnetică. Se simţea de parcă s-ar fi deplasat printr-un tunel al timpului, alunecînd spre înapoi, însă, privind ca printr-un hublou cum se strivesc clipele cu moleculele lor cu tot, comprimîndu-se, turtindu-se, transformînd vrafuri de ani în secunde străvezii, translucide, precum trupurile gelatinoase ale unor fantastice meduze… 
Îi scrisese într-un mail că nu s-a schimbat deloc şi chiar aşa era... Dacă îi plăcuse ceva la ea? Ei bine, ceea ce-l cucerise definitiv și de la bun început, fusese faptul că era permanent alta, în fiecare secundă a vieţii ei. Altfel spus, trecea dintr-o stare într-alta cu o repeziciune uimitoare, încît, uneori, habar n-avea cîte sînt în acelaşi timp. Însă, ceea ce i se părea foarte ciudat, era că absolut cu nici una dintre ele nu se plictisea. Dar şi atunci şi mereu de atunci înainte, tocmai asta îl încînta, cucerea, îi încălzea inima pe de-a-ntregul la fiinţe aidoma ei (întîlnite extrem de rar, e adevărat, după ea, în timpul vieţii sale): acea imprevizibilitate și mobilitate totale. Da. Acea transformabilitate cvasi-incontrolabilă, ca de argint viu, care-i dispersa fiinţa în mii-fărîme, pentru ca apoi să o regenereze, însă în alt loc, în alt timp…
Deşi trecuseră atîţia ani, rămăsese, practic, neschimbată, absolut la fel cum era atunci cînd o cunoscuse şi, după cît se pare, aşa avea să rămînă mereu.
Să fi uitat ceva?
(din volumul Bătrînețile unui copil cuminte. Manual de folosire,  aflat în pregătire)

Niciun comentariu:

Memento

Nichita Stănescu (31 martie 1933 - 13 decembrie 1983) Belgrad, 1982 Mor de ridicol ce sînt, fǎcǎtor de cuvinte și sfînt Și pentru cǎ trebuie...