Raftul revistelor

Moto:

Discipolul:

- Magistre, care-i secretul înțelepciunii?

Magistrul:

- Să nu îi contrazici pe proști!

Discipolul:

- Magistre, nu cred că acesta-i secretul...

Magistrul:

- Ai dreptate!

În debutul articolului său de fond (Cum a putut fi cineva român?) din cel mai recent număr al Dilemei Vechi (1029­–1030 din 28 dec.–10 ianuarie), domnul Paul Cornea îi împarte pe români în trei categorii, în funcție de modul în care aceștia numesc ce s-a întîmplat în decembrie 1989: curajoșii – cei care continuă să spună „revoluție”, prudenții – „evenimente” și conspiraționiștii – „lovitură de stat”.

În concluzie, pentru că am renunțat de mult să folosesc pentru acel îndepărtat decembrie ʼ89 (abia se mai întrezărește, undeva, la orizontul celor 34 de ani trecuți) cuvintele „revoluție” și „evenimente” dar mai ales din pricina scepticismului meu congenital (vorba lui Cioran!), constat că nu m-aș putea încadra decît, eventual, în ultima categorie, și asta în ciuda faptului că, de felul meu, nu sînt partizan al vreuneia dintre teoriile conspiraționiste care se tot vîntură... Dar pe care categorie n-aș numi-o așa. Ci pur și simplu, realiștii. Sau pragmaticii, ori altceva în sensul acesta. Pentru simplul motiv că toți aceia care și-au dat seama de la bun început că a fost o lovitură de stat, pot fi numiți oricum dar nu „conspiraționiști”. De altfel, în epocă, circula un alt termen, loviluție, ușor peiorativ, ca rezultat al mixării a două cuvinte. Dar care era folosit cu destulă reticență, tocmai din pricina celor pe care domnul Cornea îi numește curajoși, care credeau necondiționat în revoluție. Și care pe atunci constituiau majoritatea. Dar care pe parcurs, în marea lor majoritate, s-au disipat, dumiriți, în celelalte categorii... 

Bine că mi-am păstrat luciditatea și nu mă prenumăr printre cei foarte mulți (aproape 50% dintre conaționalii mei, dac-ar fi să iau drept corecte sondajele recente) care nu pierd nici o ocazie să peroreze că, în perioada dictaturii ceaușiste (m-am ferit întotdeauna să spun/scriu perioada comunistă, pentru că am convingerea că nici la noi și nici altundeva n-a existat nicicînd o astfel de societate, ci doar simple regimuri mai mult sau mai puțin dictatoriale), „se trăia mai bine”! A susține o astfel de inepție e foarte grav, indiferent de vîrsta pe care o ai și, după umila mea opiniune, e un semn cît se poate de clar că dacă încă nu ți-ai pierdut uzul rațiunii, ai toate șansele să ți se întîmple! Le poți, oare, recomanda ceva hominizilor care susțin așa ceva? Eu, unul, cred că nu, așa cum în van ar fi să încerci a-i convinge că se înșeală amarnic sau, Doamne ferește!, să-i contrazici cumva. Și nici măcar să-i îndemni să citească Mai mult ca trecutul, jurnalul Anei Blandiana (apărut de curînd la Humanitas), pe care articolul domnului Cornea îl are ca punct nodal, pentru că, așa cum cu o undă de amărăciune greu de disimultat, însuși domnia-sa li se adresează acestor ipochimeni: (...) mă tem că, pentru foarte mulți dintre contemporani – mai tineri sau mai în vîrstă, dintre cei care cred că „pe atunci era mai bine” –, Jurnalul Anei Blandiana, dacă vor avea curiozitatea să-l citească, va trece drept o operă de ficțiune mai curînd decît o reconstituire autentică și realistă a timpurilor și epocii aceleia. (...) Pentru ei, „mai mult ca trecutul” – așa cum se depune mărturie despre el aici, cel puțin – ar putea rămîne în afara trecutului – a trecutului lor, pe care ei îl cred și-l vor neapărat superior prezentului, cu care sînt certați.