Petru Creția:
Suntem liberi să vrem să fim liberi...
 |
| Pe 21 ianuarie 2024 s-au împlinit 97 de ani de la nașterea cărturarului... |
Cine?
Cine să vină, sălbatic și rece, cine să vină
Să ne facă ultimul semn?
Cine să ne așeze sau să crească
Între tine și mine, cine
Să sfâșie, ori să stingă, ori să nu ierte,
Ori să ne ascundă unul de altul
Ca și când n-am fi fost?
Cine să ne golească privirile și să ne-nghețe buzele
Și apoi să ne uite?
Cine, chiar mai târziu, să ne șteargă
Din dimineți, din oglinzi
Alăturatele chipuri, îmbrățișatele trupuri,
Spulberând din negrul vânt al nopții
Alba cenușă a îmbrățișărilor noastre,
Cine decât nimeni, niciodată,
Numai singuri noi?
Din volumul 111 cele mai frumoase poezii, ediție îngrijită de Ofelia Creția, ed. Nemira, 2014
„Aerul, marele ocean de aer, doarme adînc și viseazǎ, iar visele lui sînt scrise pe cer și par sǎ însemne ceva. Norii sînt visele pǎmîntului, sau ale aerului, sau ale mǎrii, vise senine sau vise chinuite, coșmare ale unei lumi care viseazǎ cǎ se mai naște încǎ, în chinuri, din fierbintele nimic.”
„Îndepǎrtarea seamǎnǎ în multe cu trecutul, iar noaptea e o mare adunare de singurǎtǎţi și de vechimi.”
„O umbrǎ pustiu-purpurie a trecut prin umbra cerului, spunîndu-ţi: aș putea sǎ fiu moartea și nu sînt, aș putea sǎ fiu un nor și nu sînt, aș putea sǎ fiu tot ce nu sînt așa cum nu încape îndoialǎ cǎ nu sînt nimic din ceea ce ai vrea sǎ-ţi par sau numai ţi-aș putea pǎrea.”
„Într-o bunǎ dupǎ-amiazǎ întunecatǎ și blîndǎ murim și ne ridicǎm foarte încet din rumoare în tǎcere, dintre arbori între nori, pierzîndu-ne în lumea lor informǎ și obscurǎ, lin frǎmîntatǎ de vînt, mǎturatǎ de vînt.”
„Între o zi verde și una desfrunzitǎ e, în suflet, mai puţinǎ deosebire decît între o zi seninǎ și una noroasǎ.”
„Pisicile ar avea tihnǎ și timp sǎ se uite la nori, oţioasele și visǎtoarele pisici.”
„Cu cît ne așezǎm mai aproape de pǎmînt cu-atît mutǎm în cer mai multe din priveliștile lui.”
„Ce numim vreme este fapta soarelui, a aerului şi a apei şi aproape nu este ceas al vremii pe care sufletul puternic să nu‑l primească de la trup cu sfîntă bucurie: întreaga scară de la arşiţă la ger, de la secetă la potop, de la somnul văzduhului la uragane, de la senin la negură şi înnorare, întregul umblet pe sub zodii al primăverii, verii, al toamnei şi al iernii. A muri înseamnă a ne despărţi şi de acestea.”
Din volumul Norii, ed. Cartea Românească, 1979
„Întreaga realitate cosmică este guvernată de un principiu de diferenţiere şi de diversificare. Dintr-un număr fundamental de elemente constante, universul năzuieşte mereu să producă combinaţii din ce în ce mai distincte în complexitatea lor, din ce în ce mai specifice, pînă la unicitatea irepetabilă a individului. Iar fiecare entitate tinde să-şi menţină specificitatea şi să se afirme pe sine ca atare. Ceea ce, în chip inerent, duce la tensiuni şi conflicte, benefice pînă la un punct şi chiar principiu dinamic al oricărei realităţi. Numai că în cazul realităţii omeneşti există primejdia unei patologii a diversităţii. Iar numele ei este intoleranţa. Fiecare entitate distinctă, tinzînd, cum am spus, să dăinuie ca atare, poate fi înclinată ca, în loc să coexiste cu altele, rămînînd ea însăşi sau chiar îmbogăţindu-se din celelalte, să urmărească tăgăduirea dreptului la existenţă a Celuilalt, resimţit nu doar ca străin, ci chiar ca duşman, numai pentru că este altfel. Şi atunci, în locul sănătoasei concurenţe în direcţia aceluiaşi ţel şi în locul unei fireşti coexistenţe şi conlucrări, se instituie multimilenarul război al tuturor împotriva tuturor, bellum omnium contra omnes, care, potrivit Leviathanului lui Hobbes, este starea caracteristică a omenirii în stadiul ei primitiv. Stadiu primitiv despre care putem lua cunoştinţă consultînd istoria omenirii din străvechime pînă la ultima ştire din ziarul de azi. Să ne gîndim la ura ucigaşă dintre rase şi ginţi, dintre clase şi crezuri, la tot ce ne-a însîngerat trecutul şi ne însîngerează prezentul, la războaiele „sfinte“ şi la persecuţiile religioase, cu fundamentalismele, cu măcelurile şi cu rugurile lor, la atîtea uri de rasă care au dezonorat omenescul cu urgia pogromurilor şi cu infernul camerelor de gazare, la prigoanele de clasă, cu gulagurile lor şi cu exterminările în masă, la atîtea şi atîtea genocide care mai bîntuie planeta şi astăzi. Iar cele mai sinistre dintre ele sînt mai recente decît tot ce au scris despre toleranţă Mon-taigne, Locke, Spinoza, Voltaire, Kant şi destui alţii, pînă la Declaraţia drepturilor omului, urmată nemijlocit de ororile ghilotinei.”
Intoleranța în volumul Luminile și umbrele sufletului,
Humanitas, 2011 (fragment)
Ștefan Cazimir
„Minţea copios. De fapt inventa, ca şi cum viaţa pe care o avea îl plictisea şi trebuia să născocească în permanenţă altele mai palpitante. Cînd îi dădeai pe faţă minciunile nu se supăra, nici nu bătea în retragere, ci lua minciuna dovedită ca un punct de plecare către o minciună nouă. Credea atît de mult în propriile lui născociri, încît îşi făcea un punct de onoare din a nu le recunoaşte niciodată ca atare. Ar fi fost un mare romancier, pentru că nu avea scrupule în a imagina orice. (...) Era cu totul conştient de calitatea excepţională a minţii sale. Dar, aşa cum astăzi este total ignorat, în timpul vieţii n-a fost niciodată onorat pe măsură. Şi asta nici măcar atunci cînd numele său s-a confundat cu clasicismul culturii sau cu cel al editorului en titre al manuscriselor eminesciene. Înţelesese, cred, că împărtăşea soarta dintotdeauna a intelectualului de rasă confruntat cu standarde ale vedetismului cultural pe care poate că, în secret, şi le dorea, dar pe care, prin sobrietatea minţii sale, el nu le putea atinge. Nu înseamnă că n a suferit. Ştia că ne domină pe toţi prin ştiinţa lui de carte, poate prin sensibilitate, oricum prin nebunie existenţială şi, desigur, prin felul nespus de nobil în care folosea limba. ”
Gabriel Liiceanu
Fragment din prefaţa volumului de eseuri
Ahile sau Despre forma absolută a prieteniei.
Ariel sau Despre forma pură a libertăţii
de Petru Creţia, Humanitas, 2009
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu