Muzicoteca

Macy Gray

Mercy

(live)

Poezie mută, pictura...

 

 Fără titlu
cca. 1942 – 1944
(© The Pollock-Krasner Foundation)

Aniversare
cca.1941
(© The Pollock-Krasner Foundation)

„Pollock*: «marseillezul», revoluționarul abstracțiunii. Romanticul serbărilor galante și al focurilor de artificii, cum a fost și cel dintîi tașist** senzual, Monticelli. E mai puțin prost ca Turner. Fiindcă e și mai nul decît el.”

Dali

(Jurnalul unui geniu)

* Jackson Polllock (1912–1956), pictor american, reprezentant al mișcării expresioniste abstracte.

** Care este realizat în pete de culoare .

Raftul cărților

Caragiale

„Capacitatea de a-l pricepe pe Caragiale dă măsura

 puterii de înțelegere a intelectualului român.”

Camil Petrescu

(1927)

Morală şi educaţie*

«Aşadar, să nu ne mai facem inimă rea şi spaimă gândindu-ne că lumea românească ar fi mai stricată decât altele. Nu, hotărât; neamul acesta nu e un neam stricat; e numai nefăcut încă; nu e pân-acum dospit cumsecade. E încă nelimpezit de mizeriile seculare sub care a mocnit cu jungheturea frântă; încă nu crede în dreptate; încă nu poate scoate din sânu-i pe cine să-i poată comanda; încă nu ştie de cine să asculte, fiindcă nu are deocamdată încredere în nimeni... Fript cu lapte, suflă şi-n brânză. N-a ajuns să cumpănească bine ceea ce ar fi în stare să poată cu ceea ce i se pune împotrivă, şi astfel, încă nu înţelege că în mâna lui ar sta să-şi îndrepteze soarta şi să dispună apoi pe de-a-ntregul de ea – păcum e drept şi păcum are să şi fie odată. În fine, nu are încă destulă îndrăzneală să-şi răfuiască socotelile cu „binevoitorii lui epitropi”. Dar, cu vremea, trebuie să vină şi asta; trebuie să vină şi înţelegerea fără de care nu poate fi o naţiune sigură de avutul ei, nici de onoarea, nici de viitorul ei.»

* în I.L. Caragiale, Opere, 4, Publicistică, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1965, p. 496)

Frații radicali și D. Dim. Sturdza*

«Într-o țară ca a noastră, unde cînd afirmi ceva, nu ți se cer dovezi, unde spiritul public nu are nici un element serios de control mai ales asupra luptelor ivite pe tărîmul științei de stat, reaua credință este de multe ori o bună temelie pentru clădirea unei frumoase reputațiuni. Ca să treci de cel mai curat, n-ai decît să ponegrești cu ori fără drept pe alții; ca să te crează lumea om cinstit și e treabă, n-ai decît să ocărăști și să osîndești în vileag purtarea altora, chiar dacă dînșii au o bună purtare și mai ales în cazul acesta. Dacă vrei să înșeli lumea, a zis un filozof, înșeal-o gros, că subțire nu ți se prinde. E mult numai pînă să-ți faci o reputație frumoasă, și în urmă poți fără grijă să săvîrșești însuți tu păcatele de care osîndeai odată pe alții mai buni nevinovați.»

* În „Opere”, ediție îngrijită de Paul Zarifopol și Șerban Cioculescu, București, „Editura Cultura Națională”, 7 volume, 1930–1942, cu numeroase planșe afară din text; cele două fragmente de mai sus fac parte din volumul V, care reunește articolele politice și cronicile dramatice.

„Dar noi nu, noi, stăm ca blegii în cafenele și în berării.
Și la baluri mascate.
Și la carnavaluri.
Și lăsăm pe toți atârni-pisicii să-și facă de cap și sub diferite pretexte.
Țară de hoți și de bagabonți!“
Constantin Băltărețu*

* Lache Ștefan în «De ce trag Clopotele, Mitică?», 

un film scris și regizat de Lucian Pintilie, 

după mai multe scrieri ale lui I. L. Caragiale,

 cea mai importantă fiind piesa „Dʼale carnavalului”.

 Filmul a fost interzis de regimul ceaușist

 la 19 iunie 1981, premiera lui avînd loc abia în 1990.

Muzicoteca de dinamită

Les Mc Cann

(from  Layers, 1973)

Întîlnirile titanilor

Lemaître și Einstein

Georges Lemaître (1894–1966) a fost un preot catolic și un fizician belgian, care a descoperit și dezvoltat teoria Big Bang-ului (asupra originii și expansiunii continue a Universului, pe care el a numit-o Oul cosmic sau Ipoteza atomului inițial) cu doi înaintea astonomului și cosmologului Edwin Hubble (fondator al astronomiei extragalactice), căruia i-a fost greșit atribuită, cu toate că el și-a publicat rezultatele cercetărilor sale în 1927, cu doi ani înaintea lui Hubble. Conform mărturisirilor apropiaților săi dar și a lui Einstein însuși, părintele Lemaître a înțeles profund teoria realtivității, chiar mult mai bine decît însuși creatorul ei! A fost, fără îndoială, unul dintre cei mai importanți oameni de știință ai tuturor timpurilor, iar motivul pentru care n-a primit premiul Nobel a fost acela că teoriile pe care el le-a dezvoltat au început să fie înțelese pe deplin de lumea științifică abia după moartea sa.

Lemaître a făcut distincția subtilă între cele două nivele ale creației: originea universului fizic din punct de vedere material și temporal, pe de o parte, și problema metafizică a existenței lui, pe de altă parte. Despre Big Bang (un termen peiorativ aparținînd lui Fred Hoyle), afirma: Am putea vedea un început. Nu spun o creație. Din punct de vedere fizic, este vorba, într-adevăr, de un început, în sensul în care dacă ceva se produce anterior, acest fapt nu are nici o influență observabilă asupra comportamentului universului nostru... Orice formă de preexistență a universului nostru are un caracter pur metafizic...

Cu toate că Biserica Catolică, prin vocea Papei Pius al XII-lea, a spus că această teorie științifică validează catolicismul, Lemaître s-a opus acestei aserțiuni, susținînd că teoria sa este neutră și că nu este nici în legătură dar că nici nu este în contradicție cu religia, fiind adeptul neamestecării celor două domenii (știința cu religia), care nu se află în nici un fel de conflict.

Poemoteca

 

CERCUL

Dacă ating pereții – se aprind.

Cu sîngele, cu sensul fericită...

Există o statuie-a mea și-a ta

cu inima neîmpietrită.

Dar ce pustii și aplecate-n ele,

din lemn subțire-s lucrurile-n casă

și-atîrnă ruptă în dimensiuni

lumina, străvezie plasă...

Cine a fost ʼnaintea mea a plîns...

Îmi curge aer umed pe bărbie,

parcă-s o fată din vecini, fugind

de-acasă fără cununie.

Și m-ai închis în cîteva cuvinte

de dragoste și nimenea nu știe

că nu pot să respir ascunsă

și singură în bucurie.

(pp.71–72)

TIMP ÎNDRĂGOSTIT

Adolescent cu oasele-n formare,

cu fața-n lucruri răspîndită.

Îmi cade umbra ta pe trup

îmbrățișare despletită.

O, arcul buzelor s-a rupt

nervurile cum să-i adun.

Și nările îmi ard cînd trec

mirosuri albe de tutun.

Inul țesut în bluză a-nflorit.

Secunde nasc concentric hore.

Cu brațele în aer stau

să mîngîi chipu-acestor ore.

(pp.75–76)

* Poeme din volumul de debut, «Ceremonie de iarnă», 

apărut în 1965 la Editura pentru Literatură din București .

N.B. „Dacă n-aș fi fost scriitoare, nu aș fi avut șansa să-i cunosc pe cei doi iubiți ai vieții mele (în ordine cronologică, românul Nichita Stănescu și suedezul de origine belgiană René Coeckelberghs – n.m. B.-L.S.). Cum bine spune prietena mea, Ileana Mălăncioiu, care a fost iubita lui Eugen Jebeleanu: «Am avut noroc să nu ne pierdem timpul cu alți bărbați, numai cu bărbați extraordinari».”

(Gabriela Melinescu despre relația sa cu Nichita Stănescu)

Gabriela Melinescu și Nichita Stănescu s-au cunoscut în 1964, la cenaclul literar organizat de scriitorul Eugen Barbu la Casa Scriitorilor. Nichita avea 31 de ani și era căsătorit cu cea de-a doua sa soție, scriitoarea Doina Ciurea. Gabriela avea 22 de ani, era studentă la Facultatea de Filologie din București și o poetă extrem de talentată, aflată la început de drum. Povestea lor de iubire a durat pînă în 1975, cînd Gabriela Melinescu avea să se stabilească definitiv în Suedia, unde trăiește și acum...

Verso foto: Nichita + Gabriela în curtea cu pavajul gri

1966 - vara apariției Primele elegii

(Este vorba despre volumul lui Nichita 11 elegii. În formă integrală, elegiile

 vor apărea peste un an, în antologia Alfa - n.m. B.-L.S)

„Aș remarca, în primul rînd, caracterul foarte direct al confesiunii, spontaneitatea și sinceritatea absolută, dezarmantă aș zice, cu care poeta își comunică sentimentele cele mai intime. (...) E o poezie inundată de lumină în versurile Gabrielei Melinescu, o poezie a setei frenetice de viață, a francheței și generozității, un patetism al afirmării impetuoase, romantice (...). Deocamdată o singură dimensiune umană e afirmată în toată plenitudinea: cea erotică.” (G. Dimisianu)

Carte de vizită

Născută în 16 august 1942, în București. 

Este poetă, prozatoare, traducătoare.

A absolvit Facultatea de Filologie a Universității din București.
A lucrat ca redactor la revistele Femeia și Luceafărul.
1965. Debutează editorial cu volumul Ceremonie de iarnă, apărut la Editura pentru Literatură din București.
1972. Primește premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul de poezie Jurământul de sărăcie, castitate și supunere.
1975. Se stabilește în Suedia, unde publică cinci volume de poezie și nouă volume de proză.
1991 și 2003. Academia Suedeză îi acordă Premiul de Nio pentru romanele Omul pasăre și Acasă printre străini.
1997. I se acordă premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru romanul Regina străzii.
2001. Academia Română îi acordă Premiul Nichita Stănescu pentru poezie.
2002. Primește premiul Albert Bonniers pentru opera omnia.
2005. Academia Suedeză îi decernează premiul pentru promovarea literaturii suedeze în străinătate.
2005. Primește Premiul Mihai Eminescu al Academiei Române pentru opera omnia.
În toți acești ani, ea va ține un jurnal care va fi tradus în limba română sub titlul Jurnal suedez, care va fi tipărit în cinci volume la editura Polirom.

Memento

 Petru Creția: 

Suntem liberi să vrem să fim liberi...

Pe 21 ianuarie 2024 s-au împlinit 97 de ani
de la nașterea cărturarului...

Cine?

Cine să vină, sălbatic și rece, cine să vină

Să ne facă ultimul semn?

Cine să ne așeze sau să crească

Între tine și mine, cine

Să sfâșie, ori să stingă, ori să nu ierte,

Ori să ne ascundă unul de altul

Ca și când n-am fi fost?

Cine să ne golească privirile și să ne-nghețe buzele

Și apoi să ne uite?

Cine, chiar mai târziu, să ne șteargă

Din dimineți, din oglinzi

Alăturatele chipuri, îmbrățișatele trupuri,

Spulberând din negrul vânt al nopții

Alba cenușă a îmbrățișărilor noastre,

Cine decât nimeni, niciodată,

Numai singuri noi?

Din volumul 111 cele mai frumoase poezii, ediție îngrijită de Ofelia Creția, ed. Nemira, 2014

„Aerul, marele ocean de aer, doarme adînc și viseazǎ, iar visele lui sînt scrise pe cer și par sǎ însemne ceva. Norii sînt visele pǎmîntului, sau ale aerului, sau ale mǎrii, vise senine sau vise chinuite, coșmare ale unei lumi care viseazǎ cǎ se mai naște încǎ, în chinuri, din fierbintele nimic.”

„Îndepǎrtarea seamǎnǎ în multe cu trecutul, iar noaptea e o mare adunare de singurǎtǎţi și de vechimi.”

„O umbrǎ pustiu-purpurie a trecut prin umbra cerului, spunîndu-ţi: aș putea sǎ fiu moartea și nu sînt, aș putea sǎ fiu un nor și nu sînt, aș putea sǎ fiu tot ce nu sînt așa cum nu încape îndoialǎ cǎ nu sînt nimic din ceea ce ai vrea sǎ-ţi par sau numai ţi-aș putea pǎrea.”

„Într-o bunǎ dupǎ-amiazǎ întunecatǎ și blîndǎ murim și ne ridicǎm foarte încet din rumoare în tǎcere, dintre arbori între nori, pierzîndu-ne în lumea lor informǎ și obscurǎ, lin frǎmîntatǎ de vînt, mǎturatǎ de vînt.”

„Între o zi verde și una desfrunzitǎ e, în suflet, mai puţinǎ deosebire decît între o zi seninǎ și una noroasǎ.”

„Pisicile ar avea tihnǎ și timp sǎ se uite la nori, oţioasele și visǎtoarele pisici.”

„Cu cît ne așezǎm mai aproape de pǎmînt cu-atît mutǎm în cer mai multe din priveliștile lui.”

„Ce numim vreme este fapta soarelui, a aerului şi a apei şi aproape nu este ceas al vremii pe care sufletul puternic să nu‑l primească de la trup cu sfîntă bucurie: întreaga scară de la arşiţă la ger, de la secetă la potop, de la somnul văzduhului la uragane, de la senin la negură şi înnorare, întregul umblet pe sub zodii al primăverii, verii, al toamnei şi al iernii. A muri înseamnă a ne despărţi şi de acestea.”

Din volumul Norii, ed. Cartea Românească, 1979

„Întreaga realitate cosmică este guvernată de un principiu de diferenţiere şi de diversificare. Dintr-un număr fundamental de elemente constante, universul năzuieşte mereu să producă combinaţii din ce în ce mai distincte în complexitatea lor, din ce în ce mai specifice, pînă la unicitatea irepetabilă a individului. Iar fiecare entitate tinde să-şi menţină specificitatea şi să se afirme pe sine ca atare. Ceea ce, în chip inerent, duce la tensiuni şi conflicte, benefice pînă la un punct şi chiar principiu dinamic al oricărei realităţi. Numai că în cazul realităţii omeneşti există primejdia unei patologii a diversităţii. Iar numele ei este intoleranţa. Fiecare entitate distinctă, tinzînd, cum am spus, să dăinuie ca atare, poate fi înclinată ca, în loc să coexiste cu altele, rămînînd ea însăşi sau chiar îmbogăţindu-se din celelalte, să urmărească tăgăduirea dreptului la existenţă a Celuilalt, resimţit nu doar ca străin, ci chiar ca duşman, numai pentru că este altfel. Şi atunci, în locul sănătoasei concurenţe în direcţia aceluiaşi ţel şi în locul unei fireşti coexistenţe şi conlucrări, se instituie multimilenarul război al tuturor împotriva tuturor, bellum omnium contra omnes, care, potrivit Leviathanului lui Hobbes, este starea caracteristică a omenirii în stadiul ei primitiv. Stadiu primitiv despre care putem lua cunoştinţă consultînd istoria omenirii din străvechime pînă la ultima ştire din ziarul de azi. Să ne gîndim la ura ucigaşă dintre rase şi ginţi, dintre clase şi crezuri, la tot ce ne-a însîngerat trecutul şi ne însîngerează prezentul, la războaiele „sfinte“ şi la persecuţiile religioase, cu fundamentalismele, cu măcelurile şi cu rugurile lor, la atîtea uri de rasă care au dezonorat omenescul cu urgia pogromurilor şi cu infernul camerelor de gazare, la prigoanele de clasă, cu gulagurile lor şi cu exterminările în masă, la atîtea şi atîtea genocide care mai bîntuie planeta şi astăzi. Iar cele mai sinistre dintre ele sînt mai recente decît tot ce au scris despre toleranţă Mon-taigne, Locke, Spinoza, Voltaire, Kant şi destui alţii, pînă la Declaraţia drepturilor omului, urmată nemijlocit de ororile ghilotinei.”

 Intoleranța în volumul Luminile și umbrele sufletului, 

Humanitas, 2011 (fragment) 

„Dacă mi s-ar cere să numesc printr-un singur cuvânt trăsătura majoră a lui Petru Creţia, aș răspunde fără ezitări: distincţia. Sub toate aspectele în care ni se prezenta, fizic, moral sau intelectual, Petru, mai presus de toate, era un om distins. (...) Oricine l-ar fi zărit în treacăt, pe stradă, i-ar fi remarcat îndată frumuseţea înfăţişării. Cei care s-au bucurat, de-a lungul anilor, de o relaţie mai apropiată cu el i-au putut admira armonia nealterată a chipului, echilibrul trăsăturilor, expresia caldă a privirii. Nu mai puţin grăitoare era ţinuta lui vestimentară, elegantă fără ostentaţie, niciodată vădind vreo oboseală sau neglijenţă. Sub această nobilă întrupare a trecut prin lume, în timpul prea scurt care i-a fost dat, unul dintre oamenii cei mai învăţaţi pe care i-a avut România.”

Ștefan Cazimir

„Minţea copios. De fapt inventa, ca şi cum viaţa pe care o avea îl plictisea şi trebuia să născocească în permanenţă altele mai palpitante. Cînd îi dădeai pe faţă minciunile nu se supăra, nici nu bătea în retragere, ci lua minciuna dovedită ca un punct de plecare către o minciună nouă. Credea atît de mult în propriile lui născociri, încît îşi făcea un punct de onoare din a nu le recunoaşte niciodată ca atare. Ar fi fost un mare romancier, pentru că nu avea scrupule în a imagina orice. (...) Era cu totul conştient de calitatea excepţională a minţii sale. Dar, aşa cum astăzi este total ignorat, în timpul vieţii n-a fost niciodată onorat pe măsură. Şi asta nici măcar atunci cînd numele său s-a confundat cu clasicismul culturii sau cu cel al editorului en titre al manuscriselor eminesciene. Înţelesese, cred, că împărtăşea soarta dintotdeauna a intelectualului de rasă confruntat cu standarde ale vedetismului cultural pe care poate că, în secret, şi le dorea, dar pe care, prin sobrietatea minţii sale, el nu le putea atinge. Nu înseamnă că n a suferit. Ştia că ne domină pe toţi prin ştiinţa lui de carte, poate prin sensibilitate, oricum prin nebunie existenţială şi, desigur, prin felul nespus de nobil în care folosea limba. ”

Gabriel Liiceanu 

 Fragment din prefaţa volumului de eseuri 

Ahile sau Despre forma absolută a prieteniei. 

Ariel sau Despre forma pură a libertăţii

de Petru Creţia, Humanitas, 2009

Poemoteca

Rudyard Kipling în locuința sa, circa 1895.
(Sursa: Universal Images Group via Getty)

Dacă

De poţi fi calm când toţi se pierd cu firea

În jurul tău, şi spun că-i vina ta;

De crezi în tine, chiar când omenirea

Nu crede, dar să-i crezi şi ei cumva;

S-aştepţi, dar nu cu sufletul la gură;

Să nu dezminţi minciuni minţind, ci drept;

Să nu răspunzi la ură tot cu ură,

Dar nici prea bun să pari, nici prea-nţelept;

De poţi visa – şi nu faci visul astru;

De poţi gândi – dar nu-ţi faci gândul ţel;

De-ntâmpini şi Triumful şi Dezastrul

Tratând pe-aceşti doi impostori la fel;

De rabzi să vezi cum spusa ta-i sucită

De pişicher, să-l prindă-n laţ pe prost;

Când munca vieţii tale, năruită,

Cu scule obosite-o faci ce-a fost;

De poţi să strângi agonisita toată

Grămadă, şi s-o joci pe un singur zar,

Să pierzi, şi iar să-ncepi ca-ntâia dată,

Iar c-ai pierdut – niciun cuvânt măcar;

De poţi sili nerv, inimă şi vână

Să te slujească după ce-au apus,

Şi piept să ţii când nu mai e stăpână

Decât Voinţa, ce le strigă «Sus!»

De poţi rămâne tu în marea gloată;

Cu regi tot tu, dar nu străin de ea;

Duşman, om drag, răni să nu te poată;

De toţi să-ţi pese, dar de nimeni prea;

De poţi prin clipa cea neiertătoare

Să treci şi s-o încerci gonind mereu,

Al tău va fi Pământul ăsta mare,

Dar mai mult: vei fi Om, băiatul meu!

Joseph Rudyard Kipling

(1865–1936)

(traducere din limba engleză de Dan Duţescu)

Poezie mută, pictura...

Adevărul ieșind din fîntînă

(1896)

(La Vérité sortant du puits armée de son martinet

 pour châtier l'humanité)

[Muzeul Anne-de-Beaujeau, Moulins]

Jean-Léon Gérôme

(1824–1904)

Statuia lui Eminescu de la Paris

Monumentul se află în Rue des Écoles, într-un scuar aflat vizavi de Collège de France, în preajma Bisericii ortodoxe române „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil”, la capătul străzii Jean de Bouvais, în zona Universității Sorbona.
A fost inaugurat în iunie 1989, cînd s-au împlinit 100 de ani de la moartea poetului. 

Este confecționat din bronz și are o înălţime de 2,5 metri. Lucrarea reprezintă un trunchi de copac din care se ridică trupul poetului, privind spre cer. Un alt Eminescu, așa cum și l-a imaginat artistul. Poetul este închipuit ținînd pe un braț o carte, în ale cărei pagini sînt gravate primele versuri din Oda în metru antic. Fiecare pagină este scrisă într-o altă limbă.

Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei ʼnălţam visători la steaua
Singurătăţii.

În partea de jos a statuii sînt inscripționate versuri din poezia Decebal către popor, de George Coşbuc: La vie est un bien perdu / Si tu ne le vis pas comme tu l’aurais voulu (Viața asta-i bun pierdut / Cînd n-o trăieşti cum ai fi vrut), 

iar pe o placă, fixată tot pe postament, se poate citi: 

Le plus grande poète roumain. Le dernier grand romantique européen. Propagateur de la culture française dont l’oeuvre est connue dans 64 langues et cultures du monde. (Cel mai mare poet român. Ultimul mare romantic european. Propagator al culturii franceze a cărui operă este cunoscută în 64 de culturi ale lumii și tradusă în tot atîtea  limbi)

Sculptura este opera artistului Ion Vlad (1920 –1992), sculptor român stabilit în Franța, care a fost profesor la Institutul de arhitectură Ion Mincu din Bucureşti, la Centrul American din Paris şi a ținut cursuri de desen şi sculptură la Univeristatea Sorbona. 

Este membru de onoare al Academiei Române. 

Artistul a încetat din viață în 1992, iar două zile mai tîrziu a fost înhumat în cimitirul Montparnasse, în apropierea lespezii care acoperă mormîntul lui Constantin Brâncuşi.

Amintiri fugare despre M. Eminescu

„În sfârșit, avui ocazia să văd pe acest om în carne și oase. El veni într-o dimineață pe neașteptate și rămase la masă la noi – aveam atunci gospodărie comună cu Maiorescu.
Îl văd încă intrând în sufragerie, timid și stângaci, cu toate că nu era stingherit, neîndemânatic în fiecare mișcare, un om care după aparență cunoscuse tot așa de puțin disciplina corporală, ca și pe cea spirituală. Mai mult scund decât înalt, mai mult voinic decât svelt, cu un cap ceva cam prea mare pentru statura lui, cu înfățișarea prea matură pentru cei 26 de ani ai săi, prea cărnos la față, nebărbierit, cu dinți mari, galbeni, murdar, pe haine și îmbrăcat fără nici o îngrijire. Natural că acestea toate nu le-am observat la prima vedere, dar încet, încet, în timpul mesei, le-am văzut, aproape fără să-l privesc, căci eram atât de decepționată, încât mă durea deosebirea dintre adevăratul Eminescu și cel care trăise în închipuirea mea. Dealtminteri nu-i adresai nici un cuvânt și nici el nu părea să-mi dea vreo atenție. Stimulat de cumnatul meu, vorbi foarte vioi cu el și cu alți câțiva domni, mânca cu zgomot, râdea cu gura plină, un râs care mie îmi suna brutal. Numai când vorbea, peste masă, micuței mele nepoate, vocea lui, care altfel nu era deloc atrăgătoare, devenea uimitor de dulce și ochii împăienjeniți dobândeau o expresie simpatică. În vorbire, întrebuința, în loc de d-ta, moldovenescul mata, care mie mi-a plăcut întotdeauna așa de mult. Seara luă iarăși masa cu noi și după masă ne citi pasagii dintr-o nouă poezie. 

Eminescu în 1869.

Portret realizat de fotograful Jan Tomas

în atelierul său din Piaţa Venceslas din Praga

La citit vocea-i era plăcut monotonă. 

Poezia fu găsită de toți foarte bună, dar eu nu eram de aceiași părere, pentru că poezia pomenea mult de licurici și de multe alte gângănii de tot felul care vorbeau; un gen de poezie care nu mi-a plăcut niciodată, și mai ales pentru că atunci nu eram în stare să judec farmecul limbii, pe care n-o cunoșteam de ajuns. Cum ședea aplecat peste foile, așa de caligrafic scrise, ale manuscrisului său, Eminescu avea o înfățișare mai puțin masivă; bărbia foarte pronunțată și gura largă se atenuau; fruntea ieșea strălucitoare de sub părul negru ca pana corbului; sprâncenele apăreau în toată frumusețea lor și tăietura fină a nasului lasă numai la întâlnirea nărilor o ușoară urmă de vulgaritate. Când ridica ochii de pe manuscript, nu privea pe nimeni, ci se uita visător în depărtare, adesea mișcând în mod ritmic mâna, o mână mică de copil, binevoitoare, neîngrijită, poate nespălată. (…)”

Mite Kremnitz

                            (București, octombrie, 1893; fragment)

Memento

Jimmy Page 80!

Hey, I felt the coldness of my winter

I never thought it would ever go

I cursed the gloom that set upon us, 'pon us, 'pon us'

But I know that I love you so

Oh, but I know

That I love you so

Jimmy Page & Robert Plant

The Rain Song

Texte cu elice

Wet Silk

(fotgrafie de © Ruth Bernard)

Moto:

„Singura mea ocupație a fost să urmăresc o fericire absolută, 

la care credeam că pot ajunge cu ajutorul femeilor; 

nu există ceva mai iluzoriu.”

André Maurois

(„Climate”)

Mă gîndeam la tine mergînd prin centru, cînd mi-au rămas ochii pe zâmbetul tău, care se plimba pe Academiei… (mesaj pe telefon de la ea).
Toma își dădu brusc seama, ieri, în timp ce o asculta în telefon plîngînd, apoi imediat rîzînd, şi iar plîngînd şi iar rîzînd, apoi tăcînd, apoi povestindu-i niște nimicuri, că nu se schimbase deloc, rămăsese tot ea, aceeaşi dintodeauna, acolo, în noaptea electromagnetică. Se simţea de parcă s-ar fi deplasat printr-un tunel al timpului, alunecînd spre înapoi, însă, privind ca printr-un hublou cum se strivesc clipele cu moleculele lor cu tot, comprimîndu-se, turtindu-se, transformînd vrafuri de ani în secunde străvezii, translucide, precum trupurile gelatinoase ale unor fantastice meduze… 

Îi scrisese într-un mail că nu s-a schimbat deloc şi chiar aşa era... Dacă îi plăcuse ceva la ea? Ei bine, ceea ce-l cucerise definitiv și de la bun început, fusese faptul că era permanent alta, în fiecare secundă a vieţii ei. Altfel spus, trecea dintr-o stare într-alta cu o repeziciune uimitoare, încît, uneori, habar n-avea cîte sînt în acelaşi timp. Însă, ceea ce i se părea foarte ciudat, era că absolut cu nici una dintre ele nu se plictisea. Dar şi atunci şi mereu de atunci înainte, tocmai asta îl încînta, cucerea, îi încălzea inima pe de-a-ntregul la fiinţe aidoma ei (întîlnite extrem de rar, e adevărat, după ea, în timpul vieţii sale): acea imprevizibilitate și mobilitate totale. Da. Acea transformabilitate cvasi-incontrolabilă, ca de argint viu, care-i dispersa fiinţa în mii-fărîme, pentru ca apoi să o regenereze, însă în alt loc, în alt timp…
Deşi trecuseră atîţia ani, rămăsese, practic, neschimbată, absolut la fel cum era atunci cînd o cunoscuse şi, după cît se pare, aşa avea să rămînă mereu.
Să fi uitat ceva?

(din volumul Bătrînețile unui copil cuminte. Manual de folosire,  aflat în pregătire)

Memento

Joan Baez 83!

(sursa foto: leparisien.fr)

One Too Many Mornings

Down the street the dogs are barking

And the day is getting dark

As the night comes in a-falling

All the dogs will lose their bark

And the silent night will shatter

From the thoughts inside my mind

And I'm one too many mornings

And a thousand miles behind

At the crossroads of my doorstep

My eyes, they start to fade

And I turn my head back to the room

Where my love and I have laid

And I gaze back to the street

The sidewalk and the sign

And I'm one too many mornings

And a thousand miles behind

It's a restless hungry feeling

That don't mean no one no good

When everything I'm saying'

You can say it just as good

You were right from your side

But I was right from mine

We're both just one too many mornings

And a thousand miles behind

(music & lyrics Bob Dylan)

Poate mîine*

Nu sunt cîinii care latră, nu e luna care tace,

Ziua a fugit încolo, noaptea a venit încoace

Dacă vii în astă seară, tot aici mă vei găsi,

O să-mi zici iar „bună seara”, eu n-am să-ți răspund, să știi...

E un om la colț de stradă pe-unde trebuie să treci,

O să se uite după tine, cînd dimineață o să pleci,

Seara îmi vei povesti cum ai roșit cînd te-a văzut,

Eu n-o să cred nici o silabă, tu o să crezi că te-am crezut...

Trenurile care pleacă sînt aceleași care vin,

Gara e o simplă gară, doar orașul e străin.

Ce vreau azi de la tine, mîine iar o să vreau,

Însă mîine-i prea departe, astăzi prea aproape-ți stau...

Camera mea ți-e străină, prietenii mei nu îți plac,

Pînă să-ți ating obrazul, o să mai apună-un veac,

Și-o să am în loc de oase, doar petale de cais,

Tu și-atuncea vei fi tînăr, eu voi fi și-atunci un vis...

Am pășit în astă-seară peste-un prag mult prea înalt,

Înapoi a rămas cerul, și-nainte-i doar asfalt...

Buza ta avea la colțuri, picături curate,

Dacă mi-ar fi fost doar sete, și tot le-aș fi băut pe toate.

Nu e luna care tace, nu sunt cîinii care latră,

Nu sînt pașii tăi cei care se apropie de poartă...

Eu, de-atunci, te aștept, tu întîrzii să vii,

Și-așa-i fiecare seară, și-așa-i fiecare zi...

* traducere din limba engleză de Alexandru Andrieș

Raftul revistelor

Moto:

Discipolul:

- Magistre, care-i secretul înțelepciunii?

Magistrul:

- Să nu îi contrazici pe proști!

Discipolul:

- Magistre, nu cred că acesta-i secretul...

Magistrul:

- Ai dreptate!

În debutul articolului său de fond (Cum a putut fi cineva român?) din cel mai recent număr al Dilemei Vechi (1029­–1030 din 28 dec.–10 ianuarie), domnul Paul Cornea îi împarte pe români în trei categorii, în funcție de modul în care aceștia numesc ce s-a întîmplat în decembrie 1989: curajoșii – cei care continuă să spună „revoluție”, prudenții – „evenimente” și conspiraționiștii – „lovitură de stat”.

În concluzie, pentru că am renunțat de mult să folosesc pentru acel îndepărtat decembrie ʼ89 (abia se mai întrezărește, undeva, la orizontul celor 34 de ani trecuți) cuvintele „revoluție” și „evenimente” dar mai ales din pricina scepticismului meu congenital (vorba lui Cioran!), constat că nu m-aș putea încadra decît, eventual, în ultima categorie, și asta în ciuda faptului că, de felul meu, nu sînt partizan al vreuneia dintre teoriile conspiraționiste care se tot vîntură... Dar pe care categorie n-aș numi-o așa. Ci pur și simplu, realiștii. Sau pragmaticii, ori altceva în sensul acesta. Pentru simplul motiv că toți aceia care și-au dat seama de la bun început că a fost o lovitură de stat, pot fi numiți oricum dar nu „conspiraționiști”. De altfel, în epocă, circula un alt termen, loviluție, ușor peiorativ, ca rezultat al mixării a două cuvinte. Dar care era folosit cu destulă reticență, tocmai din pricina celor pe care domnul Cornea îi numește curajoși, care credeau necondiționat în revoluție. Și care pe atunci constituiau majoritatea. Dar care pe parcurs, în marea lor majoritate, s-au disipat, dumiriți, în celelalte categorii... 

Bine că mi-am păstrat luciditatea și nu mă prenumăr printre cei foarte mulți (aproape 50% dintre conaționalii mei, dac-ar fi să iau drept corecte sondajele recente) care nu pierd nici o ocazie să peroreze că, în perioada dictaturii ceaușiste (m-am ferit întotdeauna să spun/scriu perioada comunistă, pentru că am convingerea că nici la noi și nici altundeva n-a existat nicicînd o astfel de societate, ci doar simple regimuri mai mult sau mai puțin dictatoriale), „se trăia mai bine”! A susține o astfel de inepție e foarte grav, indiferent de vîrsta pe care o ai și, după umila mea opiniune, e un semn cît se poate de clar că dacă încă nu ți-ai pierdut uzul rațiunii, ai toate șansele să ți se întîmple! Le poți, oare, recomanda ceva hominizilor care susțin așa ceva? Eu, unul, cred că nu, așa cum în van ar fi să încerci a-i convinge că se înșeală amarnic sau, Doamne ferește!, să-i contrazici cumva. Și nici măcar să-i îndemni să citească Mai mult ca trecutul, jurnalul Anei Blandiana (apărut de curînd la Humanitas), pe care articolul domnului Cornea îl are ca punct nodal, pentru că, așa cum cu o undă de amărăciune greu de disimultat, însuși domnia-sa li se adresează acestor ipochimeni: (...) mă tem că, pentru foarte mulți dintre contemporani – mai tineri sau mai în vîrstă, dintre cei care cred că „pe atunci era mai bine” –, Jurnalul Anei Blandiana, dacă vor avea curiozitatea să-l citească, va trece drept o operă de ficțiune mai curînd decît o reconstituire autentică și realistă a timpurilor și epocii aceleia. (...) Pentru ei, „mai mult ca trecutul” – așa cum se depune mărturie despre el aici, cel puțin – ar putea rămîne în afara trecutului – a trecutului lor, pe care ei îl cred și-l vor neapărat superior prezentului, cu care sînt certați. 

Muzicoteca de dinamită

Jeff Healey

(1966-2008)

feat.

Marcus Miller 

(bass) 

Dr. John 

(piano) 

& 

Omar Hakim 

(drums)

See the light

(1988)

Bibliophilia

„Uneori, cărțile ne aleg pe noi.”

Denzel Washington

(„The Hurricane”, filmul)

Memento

Azi am aflat cu tristețe că pe 29 decembrie 2023 a murit de pneumonie (într-un spital din Los Anngeles), celebrul pianist și compozitor Les McCann, în vârstă de 88 de ani, unanim considerat drept creator al stilului jazz-soul.
Albumul său din 1969, Swiss Movement, înregistrat live la Montreux Jazz Festival (Elveția) cu Eddie Harris (sax) și Benny Bailey (percuție), este acreditat drept unul dintre cele mai valoroase albume de jazz ale tuturor timpurilor (vîndut în peste un milion de exemplare) și care ulterior avea să genereze standardul Compared to What.

Compared to What

Layers

(full album, 16 iulie 1993)

Sorcova

„Nu se pomenea nici de sorcovăială, după cum s-ar fi cuvenit 

de la moşi, de la strămoşi. Ţi se prindea pleoapă de pleoapă, 

nară de nară, falcă de falcă, degera oul în găină 

de ger ce se pornise (…).” 

Barbu Ştefănescu Delavrancea

[Fotografie de Nicolae Ionescu (1903-1974), 1923-1935, col. BAR]