joi, 28 aprilie 2022

Altițe & Bibiluri


Ție, Gabi al taichii, întru (re)amintire...

„Moartea unui prieten este repetiția generală a propriului tău sfîrșit.”
Gabriel Liiceanu

Moto:
„Pentru tine, Tanțo, dragă,
Am muncit o vară-ntreagă,
La canaluʼ care leagă
Dunărea de Marea Neagră...”
(folclor urban)


Dacă bunăoară mîine, prin absurdul absurdului, cineva mi-ar demonstra negru pe alb că persoana mea, cu toate ale ei, se reduce la o sută de kilograme de substanțe, regăsibile în tabelul lui Mendeleev, și că Isus a fost un șarlatan, aș înnebuni pe loc și existența mea și-ar pierde rostul de-a fi.”
Mi-am pierdut bunicii și părinții, nu mi-am întemeiat propria familie, n-am copii și mă amăgesc că am prieteni (acele personaje cu care mă îmbăt uneori, căzînd în capcana că prieteniile pot fi și altceva, nu doar întovărășiri egoiste fundate pe interes). Aș fi putut fi un Ulise, am fost de toate și nimic, sînt un ultim mohican. Cu mine se încheie o rută. Nu am serviciu și carduri de credit – contingența mea cu sistemul e minimă –, nu mă interesează politica și autorii ei, nu mă uit la TV, stilistica actuală nu mă preocupă deloc și trece pe lîngă mine fără să mă atingă. Nu am așteptări, nu-mi pasă, nu mă implic, mi se fîlfîie, nu am moștenitori direcți, nu am cotă, așa că arta mea este sortită prafului și pulberii. Biblioteca mea, de ce strîng cărți? Sînt totuși mulțumit de viața mea, de vîrsta pe care o am, de confortul unei sănătăți rezonabile, de șansa formidabilă (pe care Dumnezeu Însuși mi-a dăruit-o, cine altcineva?) de a înțelege lucruri pe care ceilalți oameni le ignoră, de a mă bucura de fiecare cîtime ivită în cale, și încerc să leg cumva lucrurile, să dau sens acestor gînduri. Nu-mi dau seama dacă trecerea prin această lume este un privilegiu sau o penitență, dar cu siguranță e un miracol. Învăț zilnic, cu sîrg, infinit mai mult ca în tinerețe și, abia acum, cînd am început să îmbătrînesc, încep să mă dumiresc, cît de cît, în ce mă privește.”
Condițională: dacă divinitatea există cu adevărat, ca izvor al tuturor văzutelor și nevăzutelor, ea nu este aceea pe care ne-o prezintă preoții, în costumația lor ridicolă și cu limbajul lor împotmolit.”
„În pat, lungită lîngă mine. Lipiți. Am deschis ochii și i-am privit umărul, clavicula, gîtul ridat. Îmbătrînise.”
Ființa umană este ipocrită; acceptă existența hidoasă a abatoarelor, halește vițel(uș) la cuptor, dar consideră inoportun să curme chinul unui animăluț de companie ajuns în suferință incurabilă, invocînd ridicole principii morale.
Îi spun omului: fii, domn’e, responsabil, asumă-ți chiar și o eroare, dar fii autentic. A fi înseamnă a alege!”
Mama era o lady veritabilă și nu fuma niciodată pe stradă. În zilele ei de glorie, echipată de gală și platinată à la Marilyn – cu ochelari fumurii și un șal interminabil fluturînd în jurul gîtului –, era o prezență șarmantă, cu totul specială.”
Zéro, toujours zéro!” 1 la 1, pe răpunere. 1 și cu 1 fac 2, da? Miuță: 2 cu 2 la porți mici. Scurt pe 2. În doi timpi și 3 mișcări. Pe de 3. Pe dracu-n 4. Cal la f5. Chintă spartă. 5 pîini. Tu ții de 6! 6-6, poartă-n casă. Este ora 7, omul negru n-a venit. Roata de bicicletă făcută 8. În al 9-lea cer. 10 negri mititei. 11 septembrie. 12 oameni furioși. O duzină. Apollo 13. Mi se rupe-n 14... O victorie, cîteva egaluri și o înfrîngere: viața.”

[coda: doi ani post Gabi... ca și anul trecut, chiar la prima dintre ore, FB mă anunță că este ziua prietenului meu Gabi Stamate... Da, a rămas ziua lui de naștere (nu numai în acest luminiș virtual) și , mi-ar plăcea să cred că nu numai pentru mine, ci și pentru toți aceia care încă îl mai simt risipit, cîte puțin, în fiecare dintre ei, chiar dacă, acum doi ani și un pic, brusc, s-a hotărît, mult prea ostenit părînd a fi de pîrdalnica lui viață, să tragă luntrea-i pe un mal pustiu, să nu-și mai continue drumul pe apa nu întotdeauna liniștită și strălimpede a existenței sale pămîntene și să plece undeva, doar el știe unde, să-și tragă sufletul puțin...
...îi voi „tăgui” aceste rînduri - așa cum făceam dimpreună, deseori, cînd ne trimiteam bezele-n scris, mai dulci sau mai degrabă amare, dac-or fi fiind și dintre acestea - inclusiv niște cuvinte aparținîndu-i, extrase, cu inima-mi făcută pensetă, după bunu-mi plac din CRUD // 3.0_full_beta, roman, 2021 //, pe care-l tot citesc și recitesc ( volum pe care, hélas, n-a mai apucat să și-l vadă tipărit), ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat, convins fiind că, de pe cele tărîmuri de dincolo de timp, unde și-o fi găsit sălaș, se va bucura, măcar preț de-o clipă și-mi va face cu ochiul, mustăcind șăgalnic, cum îi era felul...
...și, în final, pour la bonne bouche, două cînticele, doar două dintre multe altele asemenea, venind din tinerețile noastre sturlubatice și taaaare dragi inimilor noastre... ]

Arthur Browne’s Kingdom Come
Sunrise

Blind Faith
Do What You Like


Raftul revistelor


Creștinism necreștinesc*


Reiau acest text scris în 2014, șocat, de această dată, de comportamentul Bisericii oficiale de la Moscova, care, prin vocea și prestigiul Patriarhului ei (Kiril) se alintă în preajma sîngerosului Putin, declarîndu-se solidară cu «pedepsirea» Ucrainei, «un loc al răului» (citat patriarhal), înstrăinat de pravoslavnica Rusie. M-aș fi așteptat să văd, dimpotrivă, o mare instituție duhovnicească vorbind despre iubirea aproapelui, despre comunitatea ortodoxă cu vecinii ucraineni, sau, măcar, despre iertare.
M-aș fi așteptat, mai curînd, ca ierarhii moscoviți să-l certe părintește pe războinicul de la vîrful ierarhiei politice. Mă bucur, totuși, că multe dintre celelalte Biserici creștin-ortodoxe n-au ezitat să aibă un prompt discurs de distanțare față de erezia politică și dogmatică a «colegului» Kiril. E și cazul Bisericii noastre, prin vocea demnă a purtătorului ei de cuvînt. (Avem, e drept, și un Putinică autohton, la Constanța. Asta e! E democrație!)
În fine, nu e treaba mea, poate nu e cazul să mă costumez în judecător, dar nu mă pot abține, pentru că fenomenul, astăzi, acut, e, de multă vreme, prezent, sub diverse chipuri, în peisajul vieții spirituale creștine.
Dacă greșesc, Dumnezeu să mă ierte!”
Andrei Pleșu
* Dilema Veche nr. 942 / 28 aprilie–4 mai 2022

miercuri, 27 aprilie 2022

Ucraina Story

 

Poemoteca


Amin

Eu la copaci nu mă închin
Le spun Amin!
Nici verbul limbii nu-l declin:
Îi spun Amin!
O tu iubito, dulce chin
îți zic Amin!
Și cerule de tot senin
Îți zic Amin!

Nichita Stănescu

(sursa foto: „Agenda Literară, 1985)

Ziceri cu elice

 După antologica partidă Farul - FCSB 0-4, Gică Hagi, vizibil afectat la nervii capului, (ne) lovește din nou: Fotbalul e ca și șahul, dar fără zaruri!

Muzicoteca de dinamită

Cu cît oamenii îmbătrînesc, cu atît spiritul lor devine mai suplu, mai cald, dobîndind o înfățișare mai organică. S-ar zice aproape că pentru spirit, timpul este o dimensiune a întineririi.”
Lucian Blaga
Bob Geldof 
The Great Song Of Indifference


Goange


Picasso și Dali pictînd un ou...

luni, 25 aprilie 2022

Poemoteca

 „Pietà”, pictură din Capela Buonvisi a Bisericii Sf. Frediano (Lucca)
aparținînd pictorului bolognez Francesco Raibolini 1447-1517),
îndeobește cunoscut sub numele de Francesco Francia.

 

Pietà
Îți văd acuma iarăși picioarele, Isuse,
pe care tinerești eu le-am aflat
pe vremea cînd, sfioasă, le-am spălat;
o, cum stăteau în părul meu supuse:
un alb vînat în ierburi tupilat.

Trupul pe care nimeni nu l-a iubit vreodată
îl văd abia în noaptea aceasta de iubire.
N-am stat culcați alături niciodată,
Și-acum găsesc în juru-ți doar veghe și slăvire.

Și, iată, mîinile îți sînt zdrobite,
dar nu de mușcătura mea, iubite!
Inima ta-i deschisă și intră-n ea oricine,
și-aș vrea să fie numai pentru mine.

Ești ostenit acuma și gura-ți ostenită
nu îndrăgește gura mea mîhnită...
A fost cîndva, Isuse, vreo clipă pentru noi?
Cît de ciudat ne stingem deodată amîndoi!

Rainer Maria Rilke

(Din volumul «Versuri», EPLU, București, 1966, p. 156; în românește de Alexandru Philipide)

Goange

De Paște, iepurașul se întâlnește cu lupul. Iepurașul abia căra un televizor de ultimă generație…
– Dar de unde ai, tu, măi, iepurașule, televizorul ăsta pricopsit, că te știam lefter…
– Păi, am fost la vulpe…
– Și???
– Păi, m-a invitat la o cafea… Cînd să plec, mi-a zis, mîngîindu-mă tandru pe blăniță: Ia tot ce e mai bun de la mine, iepurașule!
– Și, nimic-nimic?
– Și, ce puteam să fac? I-am luat televizorul!

Ucraina Story

Ce de mai vorbe „meșteșugite” a bolborosit îngerul întunericului prin gura fiului și purtătorului său de cuvînt, criminalul Volodea (Ras)putin, să te crucești, nu alta:
Această mare sărbătoare îi unește pe creștinii ortodocși, pe toți cetățenii Rusiei care celebrează renașterea lui Hristos, în jurul unor înalte idealuri și valori morale și trezește în oameni cele mai luminoase sentimente, credința în triumful vieții, bunătate și justiție.
Și ce de mai cruci strîmbe și-a tras la repezeală în favor de lume homunculul retardat de la Kremlin, la așa-zisa „slujbă” de înviere din Catedrala Hristos Mântuitorul din Moscova, în fața întinatului mujic Kiril, mult prea înaltul gropar-pîngăritor în odăjdii al ortodoxiei ruse!
Da, da, chiar acolo, între ochi, la mir, cum se spune, unde arată ipochimenul cu degetele, e locul preferat al lunetiștilor…
Așadar, ai grijă, daraghii Volodea, roagă-te cît de mult ești în stare să nu-ți crape capul de durere, într-o bună zi, că rece ca gheața e glonțul Mamei Rusia (Pусская мать)!

sâmbătă, 23 aprilie 2022

Orație de Paște

Hristos a înviat!

Să avem tihnă în suflete, pentru că atunci și numai atunci cînd inima ne este liniștită, putem vedea cu ea, fapt care nu înseamnă altceva decît prezența dragostei.
Pentru că, așa cum spunea Sf. Apostol Pavel, de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atîta credinţă încît să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
Să fim sănătoși și, dimpreună cu toți cei ce ne sînt dragi, să ne bucurăm de aceea pe care cu toții o iubim necondiționat și o numim, cu un singur cuvînt, viață!

La mulți ani!

„Nu simți cum îmi alunecă ochii pe corpul tău, Clarice?"
(dr. Hannibal Lecter)

Oda bucuriei
(versiunea Anei Rucner)


Bibliophilia (azi, de Ziua Internațională a Cărții)

„Biblioteca «Trinity College» din Dublin (Irlanda) a fost construită între anii 1712 și 1732, și are un fond de peste 4,5 milioane de cărți.

Cum a reușit să strîngă atîtea volume? Începînd cu anul 1801, biblioteca a fost învestită cu dreptul oficial de a primi un exemplar gratuit din fiecare titlu care era publicat în Marea Britanie și Irlanda.

Ea deține, printre multe alte lucrări de-o valoare excepțională, «Cartea din Kells»*, scrisă de călugări acum mai bine de 1200 de ani, devenit unul dintre cele mai celebre și mai prețioase manuscrise din lume.
Book of Kells
În biblioteca «Trinity College» se mai găsește unul dintre rarisimile exemplare ale «Proclamației Republicii Irlanda» de la 1916.



Arhitectura și decorațiunile acestei somptuoase biblioteci i-au inspirat pe creatorii a numeroase pelicule celebre, «Harry Potter» fiind doar un exemplu...”
Laura Chevalier Sommervogel
(traducere din limba franceză: B.-L.S.; sursa: „L’Art en tout”)

* «Evangheliarul din Kells» («Book of Kells») este un manuscris realizat de călugării celți în jurul anului 800, el reprezentînd o capodoperă culturală a Britaniei pre-normande. «Evangheliarul din Kells», cunoscut și sub numele de «Cartea lui Columba», este ornat cu bogate ilustrații, textul fiind caligrafiat în limba latină.

N.B. Un gînd senin alături de cele mai bune urări, din inimă, azi, la ceas de sărbătoare a cărții, dragilor mei colegi bibliotecari, oriunde s-ar afla ei!
Să fiți sănătoși și inimoși!
La mulți ani!

vineri, 22 aprilie 2022

Poemoteca

 Înmulțirea pâinilor și a peștilor

cu atâta milă, cu atâta gingășie
înmulțește pâinile și peștii
să sature mulțimile
foamea
din inimi, ochi și cuvinte,
pe săracii sufletului și ai vieții
pe care doar o minune i-ar mai vindeca
și trezi din somnul care naște monștri

minunea e o pâine întinsă la ceas de seară
în semn de împăcare,
minunea e o mână întinsă
când ești departe de casă
și deodataă atât de aproape
de Dumnezeu.

Raiul

Raiul, un loc în care merită să ajungi
ruta cea mai scurtă nu o știe nimeni
doar îngerii și copiii
și fericitele litere din numele Lui, Hristosul Domnului.

El care a băut paharul
suferințelor omenești
până la ultima picătură
și a dus povara lacrimilor
refugiaților,
a orfanilor, a copacilor uscați.
El care locuiește magnific în cuvântul iertare
El care le învață pe păsări să zboare
și pe noi neodihna căutării unui loc
în care merită să ajungi.

Liliana Ursu

duminică, 17 aprilie 2022

De Florii...

... cea mai frumoasă floare dintre toate florile din lume s-a ivit în „grădinița” noastră: Hannah Eve!

De fapt, e o floricică-buburuză!






Haihui printre imagini și sunete



It Might Get Loud este titlul unui splendid documentar (realizat în anul 2008) în care regizorul lui, Davis Guggenheim, explorează istoria ghitarei electrice, cercetînd acribios carierele și stilurile interpretative aparținînd a trei mari muzicieni: Jimmy Page (născut în 1944 în Regatul Unit al Marii Britanii, co-fondator al legendarului grup Led Zeppelin, ocupant al locului 3 în topul celor mai buni chitariști ai tuturor timpurilor, conform revistei Rolling Stone) , The Edge (chitarist irlandez și co-fondator al trupei U2, 61 de ani, pe numele său real David Howell Evans, plasat pe locul 38 al topului amintit) și Jack White (47 de ani, fondator al grupului american The White Stripes, ocupant al locului 17, în același top).
Fiecare ghitarist relatează într-un mod extrem de original revoluția muzicală trăită în interiorul generației sale, în paralel cu devoalarea propriilor rădăcini și cariere muzicale.
Pelicula a fost filmată la Dublin, Londra, Los Angeles și Nashville. Întîlnirea celor trei a avut loc la 23 ianuarie 2008 la Los Angeles. Premiera a avut loc în cadrul „Festivalului Internațional de Film” de la Toronto (Canada) în 2008.
Așadar, timp de oră și 40 de minute pot fi văzuți, ascultați și cîntînd trei dintre cei mai influenți și complecși muzicieni ai curentului rock din toate timpurile.



Memento

Sir Charles Spencer Chaplin Jr.
(16 aprilie 1889 – 25 decembrie 1977)

La răscruce de viaţă nu există indicatoare.

Viața este minunată, dacă nu te temi de ea.

Oglinda este cea mai bună prietenă a mea, niciodată când am plâns nu a râs de mine.



vineri, 15 aprilie 2022

Goange

 

Dedic fotomontajul de mai sus dragului meu prieten și fost coleg de liceu, Valentin Domițian (https://www.facebook.com/domitianv), pe care am început prin a-l admira și am sfîrșit prin a-l invidia, cu toată sinceritatea din dotare, încă din fragedă pruncie (însă fără a-l pizmui vreodată), de cîtă matematică poate să știe (n-am găsit altă rimă!). Pe bune, Vali, nu glumesc deloc! Și asta pentru că admirația mea a rămas intactă și la locul ei (matematica nefiind niciodată punctul meu forte), nesmintită, în ciuda unor inerente vicisitudini, pînă în ziua de azi, la 45 de ani de cînd amîndoi, cu o tristețe juvenilă dar pe măsură de sinceră, ne-am despărțit de băncile dragului nostru liceu!

Ave!

Raftul cărților

 Comédii la porțile orientului*


Lui Adam i s-a dat, în Rai, dreptul de a numi animalele și de a le stăpâni. După izgonirea din Rai, lucrurile au luat o întorsătură cu totul neconvenabilă: animalitatea a început să dea nume oamenilor și să-i stăpânească, până-ntr-atât încât, de la sihaștrii primelor veacuri creștine (care încercau să-și domesticească menajeria interioară) până la fiziognomiștii Renașterii (care clasificau mutra semenilor după afinitățile ei cu profilul diverselor sălbăticiuni cunoscute) și până la vocabularul etern al caricaturii și injuriei, zoologia a devenit, ca să zicem așa, o parte însemnată a antropologiei... Dar parcă niciodată și niciunde ca în România contemporană n-a reușit morfologia regnurilor inferioare să iasă atât de explicit și de euforic la suprafață. A identifica pe stradă, la televizor sau pe scena politică specii diferite de animalitate nu mai este, în aceste condiții, o operațiune ofensatoare, ci o modestă operă descriptivă. Iei notă, pur și simplu, de ambianță.”
Andrei Pleșu
(„Zoologie”)


* Humanitas, București, 2005
„Căci dincolo de eventuala lor miză pedagogic-moralizatoare, «Comédiile» asta sunt: bucăți sau mai degrabă bucate literare, din care nu lipsește nici o mirodenie și care alcătuiesc un ospăț inubliabil.”

Radu Paraschivescu
(„Argument”)

joi, 14 aprilie 2022

Ucraina Story (bomba zilei!)

Am putea fi, într-un fel, extrem bucuroși de acest document foto extrem de prețios și grăitor pe măsură. Din surse demne de toată încrederea dar care au dorit să-și păstreze anonimatul, am primit recent această fotografie, din care reiese cît se poate de clar faptul că unul dintre slugoii de prim rang ai piticului psihopat de la Kremlin, tovarășul patriarh Chiril I al Moscovei, îi caută cu cerbicie, însă discret, un loc cît mai sigur în ceruri, stăpînului său (încă vizibil la spatele mujicului cu camilafcă albă). Așteptăm cu înfrigurare vestea cea bună că el, locul întru definitiva odihnă a pipernicitului, va fi găsit și va fi ocupat cît mai degrabă de cel căruia îi este destinat.
Masa, dansul și felicitările (întru veșnica lui pomenire) s-ar desfășura, conform acelorași surse (și uzanțe), în vestita catedrală „Sfântul Vasile Blajinul” din Piața Roșie de la Moscova, căreia, cu acest prilej, i se va schimba hramul, ea urmînd a fi numită „Sf. Prea Chircit Vladimir Vladimirovici (Ras)Putin Denazificatorul Făcător de Pace”.
O inițiativă salutară pe care o îmbrățișăm necondiționat, mînați de o nesmitită fericire și tulburați în adîncul inimilor noastre neprihănite de o profundă și eternă iubire creștinească!
Așadar, veniți să cîntăm, iubiți frați, într-un glas, de trei ori, aleluia!
Amin!



Cei care spun că toate aberațiile contemporane și toate cruzimile pe care le-a cunoscut secolul nostru au drept cauză îndepărtarea omului de Dumnezeu uită prea repede că Evul Mediu a fost și mai crud decît epoca noastră, și credința, departe de a ne potoli ferocitatea, o ațîță și mai mult. Căci orice credință e patimă, iar patimă înseamnă poftă de a suferi cât și de a-i face pe alții să sufere. Când încetăm să fim obiect, când nu ne mai mulăm după materie, după un univers indiferent și rece, cădem în nebunia și lipsa de măsură a sufletului , care e f o c , și care nu există decât devorându-se.”
Cioran
(„Caiete. 1957-1972”, p. 55)

Ucraina Story

Ambasadorul ucrainean la ONU, Serghi Kisliția, a citit luni, în timpul unei reuniuni a Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite, scrisoarea emoționantă a unei fetițe ucrainene, adresată mamei sale moarte.
Diplomatul a precizat că scrisoarea a fost făcută publică în Ucraina în urmă cu cîteva zile și aparține unei fetițe de nouă ani, după ce mama sa a fost ucisă de soldații ruși.
Mamă,
Această scrisoare este cadoul meu pentru tine cu ocazia Zilei Femeii, pe 8 martie. Îți mulțumesc pentru cei mai frumoși nouă ani din viața mea. Îți mulțumesc mult pentru copilăria mea. Ești cea mai bună mamă din lume.
Nu te voi uita niciodată. Îți doresc mult noroc în ceruri. Îți doresc să ajungi în rai. Voi încerca să mă port bine, ca să ajung și eu în rai.

Scrisoarea, semnată „Galia”, scrisă într-o agendă, a fost publicată recent de un fost deputat ucrainean, Anton Gherașcenko, pe contul său de Twitter.
Ambasadorul Serghi Kisliția spus că mama fetiței a fost ucisă de soldații ruși, cînd ea și fetița ei încercau să fugă cu mașina din orașul lor ocupat (Borodianka). Copila a rămas în vehicul pînă când localnicii au reușit să o salveze și să o ducă la un adăpost.

marți, 12 aprilie 2022

Memento

Theodor Pallady 151
(11 aprilie 1871–16 august 1956)


Scriu aceste rînduri la instigarea, ba chiar și la presiunile amicale ale unui vechi și bun prieten, scriitorul Bedros Horansangian care, în vremea din urmă, tinde să devină cel mai priceput cunoscător al vieții și operei lui Pallady. Degeaba i-am spus că eu, ca tip vizual, sînt un pasionat consumator al picturii și celorlalte arte ale privirii, dar nu sînt nici critic de artă și, cu atît mai puțin, vreun teoretician al acesteia. Dar apucasem să-i scap cîteva informații, că Pallady este pictorul meu român preferat, că am scris cîteva articole despre artă, inclusiv cronici de expoziție, cîteva relatări ilustrate din muzeele de aici sau din lumea largă. A fost destul ca să nu-i mai scap din mînă!
Dar nu despre analiza operei lui Pallady va fi vorba, nici despre locul său în istoria artei, ci doar despre niște incursiuni autobiografice, despre îndelungata mea relație cu acest maestru, despre experiențele artistice, dar și existențiale, pe care mi le-a ocazionat.
Liviu Antonesei

N.B. Liviu Antonesei este scriitor, profesor universitar, un redutabil blogger, fiind unanim recunoscut drept unul dintre cei mai importanți poeți români contemporani. Și, după cum se va vedea parcurgînd aceste rînduri, un împătimit dublat de un rafinat eseist al spațiilor artelor vizuale românești și nu numai.


Raftul cărților


Nimicul de temut*

Nu cred în Dumnezeu, dar îi simt lipsa. Așa răspund când mi se pune întrebarea. L-am întrebat pe fratele meu, care a predat filozofie la Oxford, Geneva și Sorbona, ce crede despre o asemenea afirmație, fără să-i dezvălui că îmi aparține. Mi-a răspuns într-un singur cuvânt: «Siropos.»”

Aș putea încerca să adun cîteva argumente în favoarea conștiinței de moarte, dar nu sînt sigur cât de convingătoare ar fi. Nu pot pretinde că, dacă am privit moartea în față (nu, sună prea activ, prea prefăcut-eroic – abordarea pasivă pare mai potrivită: Nu pot pretinde că, dacă am fost privit în față de moarte) mă împac mai bine cu ea, și nici vorbă să fi devenit mai înțelept, mai grav sau mai... nimic, de fapt. Aș încerca să argumentez că nu putem gusta cu adevărat savoarea vieții, fără să fim cu adevărat conștienți de sfârșit: exact ca o felie de lămâie, ca un strop de sare care intensifică desfătarea. Dar oare eu cred cu adevărat că prietenii mei care neagă moartea (sau credincioșii) apreciază mai puțin decât mine un buchet de flori/o operă de artă/un pahar de vin? Nu.”
Julian Barnes
* Nemira, 2009

N.B. Celebrul scriitor britanic Julian Barnes (n. 1946), într-o altă minunată carte a dumisale, Singura poveste, se întreabă, la un moment dat, întrebîndu-ne: Ai prefera să iubești mai mult și să suferi mai mult sau să iubești mai puțin și să suferi mai puțin?
Cuvintele acestea ale dumnealui, puse sub semnul întrebării, mi-au adus din memorie răspunsul pe care l-am primit, prin anii ʼ80 ai secolului trecut, de la bătrânul paracliser al Bisericii de lemn „Sf. Nicolae” din Cuhea (azi, comuna Bogdan-Vodă, Maramureș), atunci aproape centenar, pe care l-am întrebat, printre multe altele, dacă e mai bine să nu te naști și să nu mori sau să te naști și să mori. Io crez că-i mult, mult mai binie să te naști, ficioru' tatii!, mi-a răspuns bătrînul, fără să clipească, avînd un zîmbet șugubăț aninat în colțul buzelor. L-am crezut...
Așadar, i-aș răspunde domnului Barnes, dac-aș putea să-l am în față: eu cred că e mai bine să iubești. Chiar cît mai mult posibil!

duminică, 10 aprilie 2022

Creme, văpseluri, sulimanuri...

Dacă privim cu atenție, noul președinte al PNL are în preajmă aceleași triste figuri care l-au pus și apoi l-au dat jos pe Orban, ca să-l pună și apoi să-l dea jos pe Cîțu, ca acum să-l pună și pe el, „bravul” nostru soldățel Švejk, dar unul suficient de balcîz și lălîu pentru ca după ceva vreme, nu multă, aceiași să-i ia și 'mnealui căpuțul, cu tot cu „foncțiile” mult prea grele ce i s-au pus pre el...
Ce circ, ce bîlci, ce sindrofie fără ștaif!
Oare cine-o deconta peste șase luni nota de plată a jalnicei paranghelii?

p.s. Se vede cu ochiul liber de la o poștă, că nu președinții constituie neapărat problema PNL, ci însuși partidul. Cît despre „alianța” PNL-PSD, aceasta este la fel de lucrativă, păstrînd proporțiile, precum sînt așa-zisele „negocieri de pace” dintre Ucraina și Rusia putinistă...

Fototeca de dinamită

© John Wilhelm
(photoholic)

Poemoteca


Copacul cu poeme*

A pomenit cineva de schimbarea lumii?
Nu ne dorim decît
s-o suportăm
cu o ramură de demnitate
în colțul buzelor

Abdellatif Laâbi
(poet marocan)

* traducere din limba franceză de B.-L.S.

Haihui printre sunete

J. S. Bach 
Variațiunile Goldberg

József Eötvös 
(n. 1962)



Fototeca de dinamită

Stalker

Cadru din capodopera „Călăuza / Stalker”,
un film în regia lui Andrei Tarkovski, cu un scenariu după
romanul fraților Arkadi și Boris Strugațki,
„Picnic la marginea drumului”.
Coloana sonoră: Eduard Artemiev.

Clin d'oeil

Nu toate amintirile merită păstrate.
Alois Alzheimer

Ucraina Story

Khrystyna Stuy*, după masacrul din Bucha:

Sunteți un popor de cerșetori! Cît de nenorociți sunteți!

Atleta în vărstă de 34 de ani este medaliată cu bronz la
Jocurile Olimpice din 2012 cu echipa Ucrainei de ștafetă 4x100 m
„Au trecut patru zile și nu-mi pot reveni în fire, patru zile în care am privit pozele din Bucha și nu am putut crede că tot ceea ce văd este posibil să i se întâmple poporului meu.
Nu vreau să public imagini cu oameni torturați, femei violate și copii morți. Mă doare corpul când văd acele imagini. Zilele astea simt durere, neputință și rușine pentru că nu pot ajuta, vinovăție pentru că am supraviețuit, mânie și dorință de răzbunare. Apoi un gol.
Vreau să spun (…) cât de nenorociți sunteți! Sunteți un așa popor de cerșetori încât vă bucurați la un borcan de Nutella! Vă bucurați de înghețată delicioasă!
Ce dezgustător este că furați bijuterii de la femeile noastre, le furați lenjeria intimă și o duceți bunicelor voastre, iar ele vă spun la telefon să luați mai mult. Sunteți niște creaturi malefice, pregătite să ucidă și să adune cadavre de parcă ar fi trofee. La ce naiba luptați pentru o țară din care trebuie să furați televizoare pe timp de război?”

Creme, văpseluri, sulimanuri…


Gică Hagi (ne) lovește din nou:
Să fim mai efectivi, mai eficienți!
(dintr-o recentă conferință de presă)

Altițe & bibiluri

„Suntem ceea ce credem că suntem.
Găsim ceea ce căutăm.
Și ceea ce prezicem, se întîmplă.”
Rutger Bregman
(„Homo sapiens”)

Istoria se repetă

Masacrul de la Katyn reprezintă una dintre cele mai odioase crime staliniste ale istoriei recente a omenirii, dar dimensiunea adevărată a acestei atrocități a rămas relativ puțin cunoscută până la prăbușirea URSS. Între 15.000 și 25.000 de ofițeri, militari și polițiști polonezi, luați prizonieri de Armata Roșie, în urma invadării Poloniei, în septembrie 1939, au fost împușcați din ordinul lui Stalin și înmormântați în gropi comune, în primăvara anului 1940.
Una dintre gropile comune din care au fost scoase și identificate corpurile
neînsuflețite ale victimelor masacrului de Katyn.
Uniunea Sovietică a negat vehement această crimă, susținând că prizonierii au fost executați de forțele celui de-Al Treilea Reich, după invazia din 1941. Masacrul de la Katyn este o consecință directă a Pactului Ribbentrop-Molotov, care a condus, printre altele, la împărțirea Poloniei între Germania și URSS.

Pactul de Neagresiune dintre Germania și URSS a fost semnat la 23 august 1939, la Kremlin,
în prezența lui I. V. Stalin, de ministrul de externe german, Joachim von Ribbentrop
(1893-1946; la procesul de la Nürnberg a fost acuzat, condamnat la moarte și executat pentru
 crime de război și crime împotriva umanității)
și de omologul său sovietic, Veaceslav Mihailovici Molotov (1890-1986).
Această încîrdășire abjectă a rămas cunoscută în istorie sub denumirea
 „Pactul Ribbentrop-Molotov” sau „Pactul Stalin-Hitler”.
Articolul 3 al pactului stipula: „Referitor la Europa de sud-est, din partea sovietică este subliniat interesul pentru Basarabia.
Partea germană își declară totalul dezinteres politic față de aceste regiuni”.
 Pentru România, acest pact a avut ca urmare
pierderea Basarbiei și a părții de nord a Bucovinei, care au intrat în componența URSS.
Trupele germane au ocupat regiunea Smolensk după invadarea Uniunii Sovietice, în iunie 1941, însă Joseph Goebbels, ministrul Propagandei Publice din timpul regimului nazist, a decis să păstreze secretă descoperirea masacrului de la Katyn. Abia în aprilie 1943, naziștii au făcut publice informațiile despre aceste crime. Dezvăluirile naziștilor au fost contestate vehement de sovietici, care au acuzat trupele germane de comiterea masacrului.
În schimb, guvernul polonez a cerut o investigație a Crucii Roșii Internaționale. În primăvara și vara anului 1943, experți criminaliști germani, polonezi și de alte naționalități au cercetat cadavrele exhumate la Katyn și au ajuns la concluzia că masacrul a fost comis în primăvara anului 1940.
Guvernul comunist polonez, instaurat după război, nu a avut nici un interes să afle adevărul despre executarea ofițerilor săi. Informații despre masacrul de la Starobelsk-Harkov au fost dezvăluite la începutul anilor ’70, în urma publicării documentelor secrete britanice, iar atrocitățile de la Ostashkov-Mednoe au rămas necunoscute până la sfârșitul anilor ’80.
Și dacă istoria are tendința să se repete, n-ar fi deloc rău ca piticul scelerat de la Kremlin și toată clica lui de ambuscați mintal să dea socoteală lumii și să se „bucure” de același tratament final pe care l-au avut Ribbentrop & co. la procesul de la Nürnberg...

miercuri, 6 aprilie 2022

Despre dulceața și parfumul ceaiului...

Cu ceva ani în urmă mă împrietenism la cataramă cu Rareș, un puștan foarte isteț, care pe atunci era în clasa a V-a și cu care, ori de cîte ori mă întîlneam, sporovăiam cîte-n lună și stele... Dar numai lucruri importante, pentru amîndoi!
Într-o bună zi l-am întrebat, mai în glumă, mai în serios, dacă știe cine-i Dumnezeu și dacă L-a văzut vreodată. Mirat dar extrem de pătruns de întrebarea mea, după ce a stat cîteva clipe și s-a gîndit, mi-a spus că da, știe de existența Lui, dar că de văzut, nu L-a văzut, pentru că pe Dumnezeu, din cîte știe el, nu L-a văzut nimeni, niciodată. „Tu, care ești muuuult mai mare decît mine, L-ai văzut pe Dumnezeu?”, m-a întrebat complice, privindu-mă extrem de atent, așteptînd, cu o vădită curiozitate, să audă ce-i răspund. „Nu, nu L-am văzut”, i-am zis cu o undă de tristețe în glas. „Dar mi-ar plăcea să-L văd”, am adăugat mustăcind. S-a luminat brusc: „Păi, vezi?” L-am privit serios și l-am întrebat scurt, plusînd: „Păi, dacă și tu zici că nu L-ai văzut, atunci de unde știi că există?” A stat preț de cîteva clipe, ușor încordat, apoi s-a destins și, zîmbind șăgalnic, a adăugat cu o seriozitate maximă: „Păi, hai să-ți spun o mică poveste. În fiecare dimineață, mama îmi pregătește ceaiul meu preferat. De mentă, amestecat cu tei. Apoi pune în el o feliuță de lămîie și, la sfîrșit, adaugă două-trei lingurițe cu miere, amestecînd bine-bine. E minunat!... Dar, uneori, din grabă, uită să pună mierea iar alteori pune prea puțină și atunci mai adaug eu, că, altfel, ceaiului îi lipsește dulceața și gustul plăcut.” Îl întrerup cu blîndețe, ușor nedumerit: „Bine-bine, dar ce legătură are ceaiul tău cu Dumnezeu? Că eu despre El te-am întrebat!”... Rareș continuă imperturbabil: „Păi, are, că așa cum la ceai, nu știi dacă e dulce și aromat pînă nu-l guști, așa cred io că e și cu Dumnezeu, care trebuie să fie la fel de dulce și de aromat, dar numai în imaginația ta, atunci cînd te gîndești la El. Eu așa îmi închipui că trebuie să fie Dumnezeu. Pricepi?” „Pricep!”, i-am răspuns uimit. „Mă bucur! ” – a conchis puștiul – trimițîndu-mă, scurt, la colț: „Nu-i așa că și tu pui miere în ceai?”

marți, 5 aprilie 2022

Ucraina Story

Abia scăpată de sub aripa morții pandemice, viața noastră a luat o nouă turnură, infinit mai amenințătoare, sub spectrul acestui război absurd, halucinant, dement, care elimină vieți în mod bestial, meticulos și inexorabil, transformîndu-ne, peste noapte, în figuranții unui film-catastrofă, al cărui scenariu funambulesc e interpretat de o echipă de actori complet inadecvată... Film căruia, pe măsura derulării sale, nu-i mai înţeleg prea bine nici acțiunea... Dar din care film, pînă acum, am reținut o singură secvență, esențială, aș zice: căpătarea deprinderii de a conviețui, fiecare, în bună vecinătate, cu propria sa moarte...
Fotografia înfățișează un civil ucis de armata rusă pe autostrada dintre Jitomir și Kiev, 
în dreptul orașului Bucha, în timp ce încerca să fugă din teritoriul ocupat vremelnic de ruși.
(Fotoreporter: Mykhaylo Palinchak/SOPA Images / Shutterstock Editorial / Profimedia)

sâmbătă, 2 aprilie 2022

Clin d'oeil

 În sfârșit...

„Țuica și țigările
Îți termină zilele”
 (inscripție pe o cruce din cimitirul vesel de la Săpînța)

Memento

Nichita Stănescu (31 martie 1933 - 13 decembrie 1983) Belgrad, 1982 Mor de ridicol ce sînt, fǎcǎtor de cuvinte și sfînt Și pentru cǎ trebuie...