Theodor Pallady 151
(11 aprilie 1871–16 august 1956)
Scriu aceste rînduri la instigarea, ba chiar și la presiunile amicale ale unui vechi și bun prieten, scriitorul Bedros Horansangian care, în vremea din urmă, tinde să devină cel mai priceput cunoscător al vieții și operei lui Pallady. Degeaba i-am spus că eu, ca tip vizual, sînt un pasionat consumator al picturii și celorlalte arte ale privirii, dar nu sînt nici critic de artă și, cu atît mai puțin, vreun teoretician al acesteia. Dar apucasem să-i scap cîteva informații, că Pallady este pictorul meu român preferat, că am scris cîteva articole despre artă, inclusiv cronici de expoziție, cîteva relatări ilustrate din muzeele de aici sau din lumea largă. A fost destul ca să nu-i mai scap din mînă!
Dar nu despre analiza operei lui Pallady va fi vorba, nici despre locul său în istoria artei, ci doar despre niște incursiuni autobiografice, despre îndelungata mea relație cu acest maestru, despre experiențele artistice, dar și existențiale, pe care mi le-a ocazionat.
Liviu Antonesei
N.B. Liviu Antonesei este scriitor, profesor universitar, un redutabil blogger, fiind unanim recunoscut drept unul dintre cei mai importanți poeți români contemporani. Și, după cum se va vedea parcurgînd aceste rînduri, un împătimit dublat de un rafinat eseist al spațiilor artelor vizuale românești și nu numai.
Un comentariu:
Multumesc frumos, fratele meu...
Trimiteți un comentariu