Memento

Singurătatea prozatorului de cursă lungă... 

Sorin Stoica
(1978 - 2006)

Decît să trăieşti murind,

Mai bine să mori trăind!*

Devenim brusc trişti la aflarea veştii morţii cuiva. Dar cînd acel cineva a (mai) reprezentat ceva pentru scurta noastră existență pe planeta Pămînt, lucrurile se complică exponenţial. Fie că este vorba despre un muzician, un sportiv, un actor, un şef de stat, un savant, un balerin, un scriitor ș.a.m.d., pentru fiecare dintre noi, dispariţia fizică a respectivelor personaje însemnînd, realmente, ceva important, ne lasă în suflet locuri libere, insubstituibile. Sigur, vom spune, rămîn creaţiile sau faptele lor, întruchipate în diferite forme, unele, puţine, frizînd genialitatea, altele doar genialoide, multe dintre ele firești, intim legate de condiţia noastră de oameni obişnuiţi, laolaltă însă, indiferent de greutatea lor specifică, lasînd urme care, într-un fel sau altul, cu voie sau fără, ne marchează existenţa. Devenirea.

Pe de altă parte, e foarte adevărat, rămîn amintirile dar și acestea, fără fiinţele care, prin existenţa lor generică, ni le-au ţinut vii în atenţie / memorie / suflet / inimi, deci fără aceia care le-au iscat, majoritatea acestor lucruri / lucrări intră, inexorabil, în conul de umbră al uitării. Într-o nedorită desuetudine. De unde mai vin, cînd şi cînd, chemate de evenimente independente de voinţa noastră, luîndu-ne prin surprindere... De cele mai multe ori, vin atunci sau mai ales atunci cînd se împlineşte nu ştiu cîtă vreme de cînd, unul sau altul dintre adorații copilăriei / adolescenţei / maturităţii / senectuţii noastre au plecat, fiecare, „să se conecteze cu Universul”, așa cum îi plăcea să spună unui poet tare drag inimii mele... Amintindu-ne, o dată în plus, cît de efemeri sîntem sau, cu alte cuvinte, că sfîrşitul ne este foarte aproape...

* distih dintr-o țîpuritură maramureșeană

 „…printre cei care produc texte, scriitorii sunt o minoritate.”

Despre existenţa prozatorului Sorin Stoica* am aflat întîmplător, cotrobăind prin site-ul editurii Paralela 45, în toamna lui 2005, imediat după tragica dispariţie a prietenului meu, poetul Ion Stratan. Căutam atunci un exemplar din volumul acestuia,  „Crucea verbului”,  tipărit de sus numita editură, pe care voiam să-l dăruiesc cuiva. Nu-mi mai amintesc acum dacă am găsit sau nu volumul respectiv. Tot atunci, absolut întîmplător, privirea mi-a căzut pe titlul unui volum de proză din colecţia debut, „Povestiri cu înjurături”, despre al cărui autor nu ştiam chiar nimic. Cum titlul mi-a plăcut din prima, am accesat pe dată lista autorilor publicaţi. Am citit succinta prezentare din site şi aşa am aflat, printre altele, că omul meu e născut în comuna prahoveană Băneşti şi că este foarte tînăr: la vremea debutului său în volum, avea doar 22 de ani. Cum cartea era disponibilă (aşa scriau ei acolo), n-am mai pregetat şi am comandat-o. Am aşteptat mult şi bine că n-am primit-o niciodată. Aveam s-o capăt într-o cu totul altă împrejurare, după cîțiva ani, graţie mamei sale, care cu gentileţe mi-a oferit-o, la o primă vizită pe care am facut-o familiei Stoica. M-am bucurat ca un copil căruia i s-a cumpărat, în sfîrşit, jucăria mult dorită: era singurul volum care-mi lipsea din opera lui Sorin. Şi nu oricare, ci chiar cartea de debut.

Începînd cu acel octombrie al anului 2005 am început să-l caut şi să-l citesc pe Sorin Stoica, pe unde apucam: „Dilema”, „Vatra”, „Suplimentul de cultură” (recunosc ca nu mai citisem tablete sportive de la celebrele „Cronici afurisite” ale maestrului Fănuş Neagu, de prin anii ’80, din revista România literară; însă trebuie să spun că textele lui Sorin din rubrica sa „Liberul arbitru” erau literatură de 24 de carate, nu glumă, dincolo de înformaţiile sportive presărate şi care, aşa cum aveam să constat ulterior, constituiau, de fapt, un fel de catalizator), „Formula As” şi, sporadic, adică atunci cînd îmi picau în mînă, aduse de vreun amic câmpinean, articolele lui din revista „Partener”. I-am cumpărat, pe măsură ce-i apăreau, volumele: atît pe cele personale cît şi pe acelea scrise în colaborare. În paralel citeam şi cronicile la cărţile sale, risipite prin te miri ce publicaţii, inclusiv pe internet. Aveam să constat – nu fără uimire – că toţi, dar absolut toţi cei care scriau despre el şi cărţile lui (nume grele dar şi unele mai puţin cunoscute – pentru mine, evident! –, de la Radu Cosaşu la Cristina Chevereşan, de la Daniel Cristea Enache la Antonio Patraş, de la Marius Chivu la Iulia Popovici, de la Emil Brumaru, Dan C. Mihăilescu, Adriana Bittel şi Paul Cernat la Luminiţa Marcu, de la Vintilă Mihăilescu şi Lucian Dan Teodorovici, pînă la Simona Sora, Aurora Liiceanu şi Sorin Preda – fostul său profesor de la facultatea de jurnalism, mentorul şi cel care l-a sprijinit necondiţionat, intuind cu fleru-i de prozator hîrşit, remarcabilul talent ce sălăşluieşte în mai tînărul său discipol –, fără excepţie, ziceau numai de la bine şi foarte bine în sus, ba mai mult, numele său era alăturat, în textele dumnealor zic, unor nume care, practic, nu mai au nevoie de nici o prezentare: Baudrillard, Fromm, Cioran, Marin Preda, Creangă şi altele asemenea...

Şi, pe măsură ce mă afundam în fabulosul univers plăsmuit de tînărul prozator, aveam să constat că, realmente, nu e nici o exagerare în aceste spuse. Sorin Stoica era/este cu adevărat un excepţional prozator, un remarcabil povestitor, un extrem de rafinat şi atent observator al vieţii înconjurătoare (da, asta a noastră, cea de toate zilele şi nopţile, pe care mulţi nu o bagă în seamă pentru că fiindu-le extrem de apropiată,  nici nu o văd iar alţii, mulţi şi ăştia, afectaţi de-un orbu’ găinii frate geamăn cu un indiferentism patologic degenerativ, o ignoră pur şi simplu), un fin psiholog, care, în ciuda tinereţii sale biologice, dovedea o maturitate scriitoricească ieşită din comun, uluitoare chiar dar mai presus de orice, o perfectă stăpînire a mijloacelor sale de exprimare artistică, pentru a nu mai vorbi de o mobilitate lingvistică și platicitate debordante, mai greu de imaginat. În ciuda unei modestii deloc specifice generaţiei sale, Sorin nu făcea altceva decît să se scrie pe sine, cu o hemografie sui–generis, dublată de o sinceritate devastatoare, aidoma unui boxer profesionist cu garda jos, care chiar dacă riscă să fie umplut de sînge şi pus la podea de adversar, evoluează doar pentru frumuseţea jocului în sine, pentru spectacol – însă a unuia de cea mai bună calitate! – spre deliciul galeriei (căreia, în acelaşi timp, îi dă cu tifla şi-i aruncă bezele) şi în nici un caz pentru obţinerea vreunui rezultat favorabil la final. Nu pot da, momentan, altă interpretare unor texte precum acesta: „Scriu pentru că am nevoie de un public, scriu ca să mă dau în stambă şi, de fapt, toţi fac asta. Mai ales acum când, pentru o perioadă, am spus vieţii piua...Textele astea pe care le scriu aproape zilnic sunt un fel de pepinieră unde plantez obsesiile, disperările ş.a.m.d. Până acum, povesteam unuia sau altuia cum aflam câte ceva care mă înnebunea de plăcere. Mă ţineam de capul lui sau, oricum, pe cine prindeam îl frecam, îl suceam să-i povestesc o chestie pe care am auzit-o. Pe care mi-am reamintit-o. Uneori povesteam aceluiaşi de mai multe ori, dar de fiecare dată altfel. Acum am pepiniera asta, din care sper ca, din când în când, să extrag câte un puiet în faza de coacere şi să pun la cale un text ceva mai elaborat, mai matur. Pui două poveşti una lângă alta şi, până la urmă, ele vor duce la un înţeles comun. O filiaţie comună, pe care nici măcar n-o bănuiai iniţial. De fapt, aşa se scrie proza”. (Jurnal). Şi exemplele ar putea continua.

Sorin era perfect conştient că singurul lui inamic de temut este doar boala lui necruţătoare, care se ivise din senin, din iarbă verde şi care-i dădea tîrcoale şi semne la tot pasul, tot mai des, din ce în ce mai des. Fără să se considere nici o clipă un învins, îşi asumase acest destin şi lupta cu încrîncenare împotriva redutabilui inamic, cuibărit în trupu-i fragil,  „făcut din cuvinte” (aşa cum îi plăcea să spună), avînd drept unic antidot, scrisul. Pentru că oricine îi va parcurge textele, va putea constata cu uşurinţă febrilitatea scriiturii sale. Şi, mai ales, fapt deloc lipsit de importanţă, o nerăbdare arzătoare de a spune cît mai mult, de a spune totul, într-o cursă infernală, contracronometru, cu propria-i viaţă. Cu discreţie, fără să se lamenteze inutil şi într-o singurătate autoimpusă, Sorin a continuat, zi de zi, ceas de ceas, secundă cu secundă, pînă în ultima clipă a mult prea scurtei sale vieţi, să lupte. Scriind: „Să fii singur şi să scrii. Nu orice prost reuşeşte asta. Nu orice prost suportă singurătatea, nu oricine se suportă. O carte înseamnă un regim de viaţă special, trebuie să i te dedici, o carte presupune paravane, baraje senzoriale. De asta, boala era atunci, în momentul despre care încerc să vă povestesc, o adevărată şansă. ” (O limbă comună).

Constantin Brâncuşi nu credea că suferinţa (indiferent de natura ei) poate fi benefică actului creaor. Sorin Stoica a avut convingerea, pînă în ultima clipă, că suferinţa ce i s-a dat e o şansă. În cazul lui, şansa de a scrie. Şi care şansă, evident, numai un prost o poate rata. Ei bine, Sorin Stoica nu şi-a permis să rateze această unică şi ultimă şansă. Pe care a fructificat-o din plin. Din păcate, un timp mult prea scurt. Sorin Stoica a scris pînă în ultimul moment, cu disperare.

În singurătate.

Muncit de o imposibilă întrebare: „oare este singurătatea un păcat”?

Schiță de autoportret

Despre mine ar trebui să ştiţi aşa. M-am născut pe 27 iulie 1978 la ora 7.20 seara. Pentru că aveam o voce foarte groasă, toată lumea îmi spunea Armstrong. Toată lumea bună, evident. Mai târziu am avut şi alte porecle pe care nu vi le mai spun pentru a nu vă da idei.

Am fost un copil încă de foarte mic. Mi-am spart capul, am jucat fotbal până la epuizare şi m-am plimbat cu o bicicletă căreia îi cădea mereu lanţul. M-am dat. Aşa se zicea. Am copilărit în Băneşti, un sat din Prahova care nu e neapărat frumos, dar care e al meu. Deşi eu nu prea mai sunt al lui.

Am făcut liceul la Câmpina şi nu m-am remarcat acolo prin nimic deosebit. Când nimeni nu se mai aştepta, după o criză de seriozitate, am intrat la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării. Acum când scriu, criza de seriozitate continuă, pentru că sunt încă masterand în antropologie.

Am scris nenumărate compuneri şcolare de care s-au bucurat colegii mei. Am publicat şi în Vatra, Dilema, Formula As. Deci, dar mai ales, am scris cu o inconştienţă veselă într-o tipăritură câmpineană numită Partener. Câmpina a fost o vreme terenul meu antropologic.

Acum predau la facultatea pe care am absolvit-o, scriu şi în general mă simt destul de bine, ceea ce vă doresc şi dumneavoastră.

În 2000 am publicat la Paralela 45 un volum de proză scurtă intitulat oarecum stupid Povestiri cu înjurături. Cerşeam bani pentru sponsorizare şi un cârnăţar m-a întrebat, cu ce e, bă, cartea ta, cu gagici? Nu, bre, cu înjurături! Şi aşa i-a rămas numele.

Peste doi ani am cerşit iar bani, de data asta pentru un roman, Dincolo de frontiere. Tot la Paralela 45 a apărut şi ăsta.

În 2003, în plină criză de seriozitate, am coordonat împreună cu Zoltán Rostás un volum de istorie orală care se numea Istorie la firul ierbii.

După toate astea, au scris despre mine destul de frumos următorii: Paul Cernat, Nicoleta Cliveţ, Radu Cosaşu, Daniel Cristea Enache, Marius Chivu, Tudor Octavian, Dan C. Mihăilescu, Luminiţa Marcu, Iulia Popovici, Sorin Preda, Costi Rogozanu, Simona Sora şi alţii.

În rest ar mai trebui să ştiţi că am 1,79 înălţime, am în cap încă vreo 3-4 cărţi şi trebuie să slăbesc vreo 10 kilograme.

Celule nediferențiate

Am 25 de ani. Revoluția s-a întîmplat undeva la jumătatea vîrstei mele de acum. E vorba de jumătatea vîrstei psihologice. Revoluția m-a rupt în două. M-a lăsat cu ochii în soare. O generație întreagă, de fapt, a pățit la fel. Aveam aproape 12 ani. Organismul era într-o fază revoluționară și el. De prefaceri, de împliniri mărețe. Simona Sora, care mi-a spus să scriu în numărul de față, spunea despre mine că aș fi un soi de ființă cu o alcătuire bizară. Nici/nici. Între și între. Și/și. O ființă contradictorie. Un caz. De aici vin și belelele profesionale. Necazurile pe care le am cu antropologii, sociologii care mă acuză că literaturizez, polemicile cu prozatorii care, dimpotrivă, consideră că teoretizez excesiv, că mă dau științific, iar ceea ce fac eu aduce a muncă de saltimbanc cultural. Că antropologia nu se topește deloc în textul literar, iar reciproca scîrțîie și ea. Unii antropologi mă consideră poet, mucles, bă, poete! Prozatorii – infestat de teorie. Oricum, am un stil hibrid cu aparențe parodice de text bășcălios. Textele mele nu sînt însă decît asumate, sincere. De fapt, scriu așa pentru că n-am încotro. Nu se poate altminteri. Ar trebui să vă povestesc pe scurt viața mea pentru a înțelege. În liceu am fost un rocker de țară, un țăran hard & heavy, cum zicea Paul Cernat. Unul care făcea naveta între un sat de orășeni pîrîți și un oraș cu destui indivizi urbanizați de mîntuială. Toate astea sînt, cum ziceam, între și între. Și rockeria și locuirea. Nici acum nu am un domiciliu stabil, nici o profesie clară. O nefixare identitară care nu-mi dă pace. Naveta a continuat și în timpul facultății. De data asta, la sfîrșit de săptămînă. Și după terminarea ei, cînd am lucrat la un ziar din provincie, unde făceam naveta din București. Sau din provincie migram în București. Nu se poate ști care era casa mea. Azi, pentru mine, aproape oricine altcineva devine „Celălalt“. Ce spun e desigur o expresie a orgoliului de a fi diferit, dar și a singurătății pe care uneori trebuie s-o resimt. Dar, din toate astea pot trage și un ce profit. Pentru mine, orice experiență socială e inedită. Orice ieșire în oraș devine un teren antropologic. Tehnicile de de-familiarizare ale antropologului care încearcă să observe exoticul vieții cotidiene îmi sînt mai la îndemînă. Mă pot detașa, mă pot mira cu mai mare ușurință. Și asta, pentru că v-am spus, n-am încotro. Nu încerc să-mi descopăr cine știe ce merit. Chiar mă preocupă starea mea de indeterminare. Și mă obsedează întrebarea bunică-mi, bine, bine, scrii tu cărți, predai la facultatea aia, publici pe la ziare, dar ce se cheamă c-ai fi tu? N-ai un nume, nu exiști. Ea nu știe de unde să mă ia, cum să-mi spună. N-am un nume, dar mă simt foarte bine așa. Condiția asta de rătăcit e pe undeva mai interesantă. Chiar fraza mea e o corcitură neologistico-golănească. Am plete, un alt amestec, considerat în multe culturi drept impur. Sînt bezmetic, buimac, stări liminale, iar buimăceala, indeterminarea mea ia chiar o expresie gastronomică, pentru că io nu mănînc așa, pur și simplu, ci combin ceea ce găsesc pe masă total imprevizibil. Cozonac cu mămăligă, supă cu salată de varză. Și nu mai continuu pentru a nu vă da ocazia să vă formați o părere greșită despre mine. Și, pentru că aici voiam să ajung, de curînd medicii mi-au spus ceva fascinant legat de o tumoare pe care mi-au extirpat-o. Cică în ea ar fi găsit niște „celule nediferențiate“. Între și între. Nici măcar celulele corpului meu nu aveau o fixare, o structură clară. Celule nehotărîte, schimbătoare. Și diagnosticul ăsta mi-a confirmat ipotezele. Problema e dacă temperamentul meu instabil a dictat corpului, iar celulele au preluat și s-au supus, sau chiar corpul a determinat identitatea mea precară. Celulele au decis. Ceea ce rămîne e că lipsa mea de statut a căpătat, cu acest diagnostic extrem de interesant, legitimitate. Așa că, ce aveți cu mine, mă? Dacă așa sînt eu construit, din celule care nici ele nu pot fi numite? Ăsta mi-e corpul și cei care spun că scriem cu el nu se înșală deloc. (Sorin Stoica)

(text apărut în  revista Dilema, nr. 541, 15-21 august 2003, dosar: „În mijlocul vieții”)

* S-a născut la 27 iulie 1978 în comuna prahoveană Băneşti * A absolvit Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării (FJSC) din Bucureşti în anul 2000, devenind preparator asociat la catedra de Antropologie Culturală a aceleiaşi instituţii * A obținut un masterat în antropologie culturală la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administraţie (2004) şi în Ştiinţele Comunicării la F J S C * A fost cercetător la Muzeul Ţăranului Român, secţia „Programe etnologice şi antropologie vizuală”, în cadrul căreia, din anul 2001, a realizat un experiment de creativitate pe copii, preluînd „Experimentul Zaica” al pictorului Dorel Zaica. Tot în cadrul aceleiaşi instituţii a participat la proiectul „Arca lui Noe” precum şi la cursurile ţinute de Irina Nicolau şi Şerban Anghelescu * A colaborat (cu proză şi publicistică) la numeroase publicaţii: Dilema Veche, Formula As, Vatra, Cultura, Deci, Ultimul Atu, Suplimentul de cultură (semnatar al rubricii „Liberul arbitru”), Partener * Volume publicate: Povestiri cu înjurături (colecţia Debut, ed. Paralela 45, Piteşti, 2000), Dincolo de frontiere (colecţia Avanpost, ed. Paralela 45, Piteşti, 2002, cu o prefaţă – „Arta kakolaliei” – de Radu Cosaşu), Povestiri mici şi mijlocii (volum colectiv de proză scurtă scris împreună cu Cosmin Manolache, Călin Torsan şi Ciprian Voicilă, ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2004; prefaţă de Paul Cernat), O limbă comună (povestiri cu o prefaţă de Marius Chivu, ed. Polirom, Iaşi, 2005), Cartea cu euri (volum colectiv de proză scurtă, scris împreună cu Cosmin Manolache, Călin Torsan, Ciprian Voicilă şi Roxana Moroşanu; ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2005) * A coordonat (alături de sociologul Zoltan Rostás) volumele de istorie orală: Istorie la firul ierbii – documente sociale orale (vol. I, ed. Tritonic, Bucureşti, 2003; prefaţă: În căutarea istoriilor recente de Zoltan Rostás; postfaţă: De ce îmi place mie cartea asta de Sorin Stoica) şi Televizorul în «Micul infern» (seria Comunicare. Media, ed. Tritonic, Bucureşti, 2005; prefaţă: Tema de casă de Zoltan Rostás; postfaţă: „Filmul cu Iisus n-a avut happy-end” de Sorin Stoica) * A încetat din viaţă la 6 ianuarie 2006, în Băneşti * Postum i-au apărut volumele: Jurnal (ed. Polirom, 2006), Aberaţii de bun simţ (povestiri, prefaţă de Antonio Patraş, colecţia Ego.Proză, ed. Polirom, Iaşi, 2007), Jurnal de cămin (împreună cu Zoltan Rostás, ed. Curtea Veche, 2008) * În anul 2007, la editura Humanitas, a apărut volumul Cartea cu bunici – in memoriam Sorin Stoica (coordonator şi argument: Marius Chivu), în care semnează proza Bunici neidentificaţi * Avea în lucru o istorie orală a Muzeului Ţăranului Român, o carte de povestiri şi un studiu asupra troiţei din Burluşi ca obiect social total * În anul 2005 a primit premiul Academiei Române pentru volumul O limbă comună * A fost membru al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România (ASPRO) * În seria „Opere” (ed. Casa de Pariuri Literare) în anul 2015 i-a apărut volumul Dincolo de frontiere (cu un tabel cronologic de Cosmin Manolache, un studiu introductiv de Cosmin Ciotloș, o postfață de Marius Chivu și cu mai multe ilustrații de Laurențiu Midvichi)

***

„A murit la 27 de ani – o cifră în colţuri, aiurea şi total asimetrică, aşa cum i-au fost cărţile şi viaţa. A murit în felul său, uşor uimit şi fără mari regrete. Rebel, tăcut, închis în sine, Sorin Stoica a scris până în ultima clipă, luând peste picior, cu blândeţe şi autoironie, chiar viaţa lui de bolnav incurabil: suferinţa şi spitalul, îngrijorarea şi prosteala neputincioasă a celor din jur. În ultimele ore de viaţă, presimtindu-şi sfârşitul, i-a dictat mamei sale, cu o voce abia şoptită, ultimul text şi ultimele dispoziţii testamentare. La 27 de ani, lasa prietenilor şi posterităţii toată averea lui: un sac de manuscrise, un proiectat volum de proze scurte şi sumedenie de articole răzleţite în presa vremii. Apoi, a chemat preotul şi, muncit de o adâncă nelinişte, i-a pus o întrebare năucitoare: dacă singurătatea este un păcat. S-a despărţit de această lume întrebându-se. Grea întrebare.” 

Sorin Preda

(„Sorin Stoica la capăt de drum”)

 „Pentru Sorin Stoica, experiența, existența, ficțiunea și realitatea se conditionează reciproc, iar cuvintele, limbajul, nu sînt făcute să exprime adevăruri, ci să recunoască limitele cunoașterii, misterul profund al lumii și al propriei ființe, inconsistența identității personale aflate, ca și cuvintele, într-o permanentă metamorfoză.”

Paul Cernat