Haihui printre sunete

Clin d’oeil

Un inginer stătea pe un pod și arunca niște cărămizi în apă.

Un trecător îl întreabă:
– De ce aruncați cărămizile acelea în apă?
Inginerul răspunde:
– Încerc să înțeleg…
– Ce să înțelegeți?
– De ce o cărămidă, care are formă paralelipipedică, odată aruncată în apă, face cercuri???

*

– Iar acesta se numește buton, spuse inginerul elevilor și folosește la deschiderea calculatoarului.
– Și de ce se numește buton, întrebă un elev?
– Pentru că, dacă ar fi folosit pentru închiderea calculatorului, el s-ar fi numit butoff.

Altițe și bibiluri

„Toţi bărbăţii adevăraţi sunt tandri. Fără tandreţe, un bărbat devine neinteresant. 

Amintiţi-vă doar de faptul că mîinile lui vă explorează locuri sensibile.” 

Marlene Dietrich

Memento

Posibilitatea unei insule...

Un scriitor tare drag inimii mele, Michel Houellebecq, s-a căsătorit anul trecut, la 60 (după unii), sau la 62 de ani (după alții), așa cum descrie în cuvinte tandre evenimentul, pe contul ei de pe o rețea de socializare, cîntăreața Carla Bruni...

Eh, e doar vîrsta marilor iubiri, nu? A unor iubiri foarte așezate, dacă le pot numi așa... Goethe, Henry Miller (și nu numai!) au trecut fericiți prin asemenea momente nepereche ale vieții lor...

Frumoase sunt și versurile poemului

„La possibilité d’une Île” ale lui Houellebeck, cîntate de Carla Bruni, pe albumul ei din 2008, „Comme si de rien n'était”.

Et l'amour où tout est facile, où tout est donné dans l'instant,

 il existe au milieu du temps, la possibilité d'une Île...

Clin d’oeil

„Progresul nu este realizat de către cei care se scoală devreme. Este realizat de oameni leneși care caută căi mai ușoare pentru a realiza ceva.” 

Robert A. Heinlein

„Te poţi scuipa singur fără să deschizi gura.”

„Uneori, omul se simte ca un «amin» care nu-şi ştie rugăciunea.”

„Prea le înţelegem pe toate; de aceea nu pricepem nimic.”

„Doar un poet ar fi-n stare să compună un chestionar adresat lui Dumnezeu.”

Stanisław Jerzy LEC
(Din „Myśli nieuczesane” / „Gînduri nepieptănate”; traducere și adaptare din limba polonă de Vasile Moga)

Paraponu’ zilii

„(...) la noi nu există partide politice în sensul clasic al termenului, ci un fel de încropiri clientelare, cu limpezi dimensiuni ascunse și mafiote, fără doctrine, care împărtășesc toate aceeași ideologie bicefală care asociază populismul și cleptocrația. Cele de la putere accentuează pe cleptocrație, cele din opoziție pe populism, dar cum puterea este exercitată pe niveluri – local, regional și național –, e loc pentru toți și la furat și la vorbit degeaba! Pe de altă parte, nu avem motive să ne plîngem – această politrucime n-a fost parașutată de chinezi, nici teleportată de pe Marte, e «dintre noi și pentru noi». Atît am putut noi produce după vreo zece rînduri de alegeri și mai multe schimbări la guvernare!” Liviu Antonesei

„Cine conduce, de fapt, țara asta? Că văd că cine ajunge la putere, susține că puterea e la alții.” Cristian Teodorescu

Haihui printre cărți

„Poate că, așa cum spune ea, trebuie să-mi schimb perspectiva, poate că viața chiar înseamnă mult mai mult decât să iubești pe cineva. Poate că ăsta chiar e un punct de cotitură pentru mine și sunt așteptat să-mi iau în primire locul din linia întâi. Poate că are dreptate.”
Kazuo Ishiguro
(„Nocturne. Cinci poveşti despre muzică şi înserări”)

Altițe și bibiluri

Ce frumoasă e bătrînețea! Ce surprize frumoase îți face ea zi de zi! Ce bine te simți în fiecare dimineață, cînd te trezești cu tot felul de dureri noi în corp!

*

La tinerețe nu știi cîte poți să faci, iar la bătrînețe, nu poți face cîte știi...

*

Nu-ți face griji despre evitarea ispitelor. Pe măsură ce îmbătrînești, te evită ele!

* 

Dacă nu lupți pentru ceea ce vrei, meriți ceea ce ai!

* 

De cele mai multe ori, să ai liniște este mult mai important decît să ai dreptate...

*

Nu are nici un rost să-ți programezi viața. Destinul are întotdeauna ultimul cuvînt.

* 

A 11-a poruncă: vezi-ți de treaba ta!

* 

Aceia care mă vorbesc de rău vouă, sînt aceeiași care vă vorbesc de rău mie!

* 

Să gîndești este foarte dificil. E mult mai ușor să judeci.

*

Femeile sînt îndrăgostite de cultură: dimineața fac circ iar seara joacă teatru!

*

Nu te maturiza! E o capcană!

* 

Nu mă interesează dacă ajung în Rai sau în Iad. Am prieteni peste tot!

Evadatul dintr-o icoană...

Dragă Doamnă*,

În Istorisirile Hasidice, se spune despre Baal-Şem-Tov: «Aşa cum sufletele erau toate în Adam, în momentul în care acesta s-a apropiat de Copacul Cunoaşterii, sufletul lui Baal-Şem-Tov s-a eliberat şi astfel n-a mâncat deloc din fructele Copacului».

Cu cât ma gândesc mai mult la tatăl dumneavoastră, cu atât mai mult mi se pare că era, el însuşi, o excepţie uluitoare, care trebuie că evitase de asemenea printr-un miracol blestemul nostru comun. Poate părea fără sens să afirmi, cu privire la un spirit cu adevărat universal, că nu gustase din fructul blestemat. Acesta trebuie să fi fost totuşi adevărul, întrucât cunoaşterea sa prodigioasă era dublată de o asemenea puritate cum n-am mai întâlnit niciodată. Păcatul originar, atât de evident în noi toţi, nu era deloc vizibil în el, în el care era destul de împlinit şi în care, minunat paradox, se adăpostea evadatul dintr-o icoană. Fie că vorbea despre Finanţe sau Teologie, din el emanau o putere şi o lumină ale căror definire nu-mi aparţine. Nu vreau să fac din tatăl dumneavoastră un sfânt, dar el era oarecum astfel. Luaţi în considerare că el, înconjurat de scriitori, n-a avut asemenea aspiraţii, că dorinţa de a avea un renume i se părea de neconceput, că nu a fost în niciun moment sedus de glorie, acea tentaţie a omului decăzut și care îi roade pe toţi muritorii, cu excepţia acelor câteva cazuri izolate care şi-au regăsit inocenţa la extremităţile spiritului. Nu cred că a înmugurit vreodată în el nesănătoasa idee de a fi un neînţeles ; el nu era invidios şi nu ura pe nimeni : respingea chiar posibilitatea de a fi demn de aşa ceva, el nu s-a străduit să fie, el a fost. Într-o zi când, într-un acces de furie contra a ceea ce eu denumeam «nimicnicia noastră nativă», i-am spus că noi n-am fost capabili să producem măcar un sfânt, el mi-a răspuns cu obişnuita sa curtoazie care, atunci, trăda o oarecare vehemenţă : «Trebuia s-o fi văzut pe această bătrână pe care am cunoscut-o într-un sat uitat şi care, după atâtea mătănii şi rugăciuni, marcase podeaua colibei cu urmele genunchilor săi. Adevărata sfinţenie nu are nevoie să se arate şi să fie recunoscută.»

Noi n-am fost practic niciodată de acord asupra rolului legitim al ţării noastre, căreia, din masochism sau Dumnezeu ştie de ce, mi-a plăcut să nu-i recunosc niciun merit sau şansă. Pentru mine, datul esenţial, conceptul românesc prin excelenţă era acela de «nenoroc». La acesta mă refeream la toate întâlnirile, cu o insistenţă pe care tatăl dumneavoastră nu mi-o putea bănui ca fiind voită. Am revenit la atac, într-o scrisoare, ultima pe care i-am scris-o ca să-i mulţumesc pentru un studiu pe care mi-l dedicase şi în care cita expresii de rezistenţă autohtone încărcate de sens şi de înţelepciune, dar în care, i-am spus, o omisese pe cea mai importantă, cea mai revelatoare : «N-a fost să fie» — în care eu vedeam rezumatul, formula, emblema destinului nostru.

În această dezbatere în care teoriile noastre s-au confruntat, acum nu mai sunt atât de sigur, în retrospectivă, că am avut dreptate. Suferinţa până la turment din cauza lipsei de importanţă istorică a propriei ţări este o infirmitate de literator, un viciu de scrib. Mircea Vulcănescu, deloc expus la asemenea slăbiciuni, nu aprecia, el, decât valorile intrinseci: fie că ţara lui, sau el însuşi, exista sau nu în ochii altora, aceasta nu conta decât pentru el. Şi pentru că era atât de străin de această mândrie nesănătoasă, înţelegeţi cu uşurinţă de ce, în niciun moment, nu l-am văzut trist sau încordat. Întrucât trăia fiecare moment pe deplin, orice era subiect de discuţie devenea un univers. Vitalitatea sa extraordinară transfigura atât problemele cât şi peisajele. Am vizitat ades Parcul Versailles, dar nu l-am văzut cu adevărat decât o singură dată, într-un mod definitiv, de neuitat, înainte de război, când tatăl dumneavoastră ne explica, lui Wendy şi lui Dinu Noica, şi mie însumi, că grădina pe care o admiram din înălţimea terasei era concepută ca o monadă, o monadă dotată paradoxal cu o fereastră, una singură, acest interval care se observa la capăt, între doi plopi, prin care, din acest spaţiu închis, se putea întâlni infinitul. Cu o fervoare savantă ne-a dezvăluit această lume perfectă, marcată totuşi de o ruptură metafizică; el ne făcea, care va să zică, teoria paradisului, din care fără îndoială memoria sa, mai vie decât oricare alta, păstra o amprentă clară. Într-un fel, eram sigur, ne scăpa mereu; este ceea ce iubeam la el. Imposibil de identificat, de susţinut că era aşa sau altfel. Filozof, el a fost, nu încape îndoială. În acelaşi timp, el era mult mai mult decât un filozof. El era în mod miraculos orice. Nu există subiect pe care să nu-l trateze cu promptitudine şi rigoare. Nu mică mi-a fost mirarea când mi-a spus într-o zi că tocmai scrisese, pentru nu ştiu ce enciclopedie, un text lung și detaliat despre primul război mondial! El a consacrat luni după luni, fără a avea sentimentul că-şi iroseşte timpul sau că a abordat un sector extern, nedemn de el. Niciodată nu s-a coborât să regrete, atât de mare-mi părea a fi secretul său, secret pe care, vă mărturisesc, îmi doream atât de mult să i-l pot smulge. «Refuzul nedeterminat de a fi ceea ce sunt», nu, el n-ar fi subscris la deviza lui Valéry; a sa era mai degrabă: «Acceptarea nedeterminată de a fi orice, de a fi totul», acceptarea sau, dacă doriţi, bucuria. Nu mi-l pot imagina pe tatăl dumneavoastră în disperare. Dar pe de altă parte, mi se pare greu de crezut că n-a cunoscut chinul. El, atât de deschis, atât de pregătit să înţeleagă totul, el nu era totuşi destinat din fire să conceapă infernul, şi încă şi mai puţin sa coboare în el. Ceea ce vreau să vă spun este că din toate spiritele pe care le-am iubit şi admirat, niciunul nu mi-a lăsat, atât de mult ca tatăl dumneavoastră, o amintire atât de întăritoare: îmi este îndeajuns doar să-mi amintesc imaginea lui, de o claritate tulburătoare, ca să găsesc imediat un sens nebuniei de a fi şi să mă împac cu cele de aici.

Emil Cioran

Paris, 20 Ianuarie 1966

* Scrisoare către Viorica Maria Elena Vulcănescu

(Traducere de Margareta Ioana Vulcănescu. Publicată în „Revista de istorie si teorie literară”, an XXXVI, nr. 3-4, iulie-decembrie 1988, p. 193-195, 196)

In memoriam

Alexandru Darie

 (1959-2019)

„Pentru mine, teatrul e un mod de viaţă. Mă ţine în viaţă. Am făcut teatru din dragoste, nu din frică. Din bucuria şi norocul de a fi cunoscut o întreagă pleiadă de oameni de teatru adevăraţi.”

 „Sunt un om care crede-n Dumnezeu. Cred că există un Dumnezeu unic, indiferent de cum îl numește omul. Toate religiile se întîlnesc în același punct. Iar teatrul e și el o ușă care se deschide spre… E o poartă prin care poți ajunge la Dumnezeu. E în natura lui să ducă la Dumnezeu. Pentru că cine are știința sufletului uman, cine știe mai bine decât Dumnezeu ce e în noi? Și noi încercăm, la rîndul nostru, să descoperim ce e în noi și, ca să ajungem să descoperim ce e în noi, încercăm să ne apropiem de cine știe, adică de Dumnezeu. Teatrul e o formă în care se pune această întrebare.”

„La noi mă deranjează cel mai rău, o stranie neimplicare a implicării. Nu pot să nu văd că în 30 de ani nu s-a construit un teatru… N-avem drumuri, n-avem educație… Cultura a fost în ultimii 30 de ani subfinanțată. La noi e mult zgomot pentru nimic… Iar al doilea lucru care mă deranjează este această disperare de a avea tone de bani. Ce faci cu ei? Unii fac averi de sute de milioane de euro. Și stai și te întrebi ce fac cu ei? Își fac viloaie imense… Strângi, strângi, strângi și pe urmă se întîmplă ceva și peste două luni ai murit. Și la ce folosește?! Iar la lumea mare mă deranjează un lucru care probabil că e în natura noastră: uităm repede.”

Cuvîntul de azi

CHÍTRĂ, chitre, s. f. 1. Fructul chitrului, foarte asemănător unei lămîi (de 4-5 ori mai mare), din care se poate face dulceață – din ngr. kítra (planta lui kitron); 2. persoană de vază.

Haihui printre imagini

Salvador Dali & Alice Cooper

Maurice Béjart

Jean Cocteau

Poemoteca

Yama-uba de Katshushika Hokusai

„Vechile orașe

Zac cu totul îngropate

Sub frunze-ngălbenite:

Vîntul tomnatic oftează

Printre ferigi, sus, pe streșini...”

Fujiwara No Shunzei

(Toshinari)

(1114 – 1204)

(Tanka; traducere din limba japoneză de Ion Acsan)

Haihui printre sunete

Serghei Teleșev

Aydar Gaynullin

Paraponu' zilii

„Nu de ministrul culturii mă tem, ci de cultura ministrului.” 

Alexandru Ţipoia 

(pictor român de origine greco-elvețiană, 1914-1993)

Clin d'oeil

„Aflăm că d. Iorga (Nicolae – n.m. B.-L.S.) a prezentat o nouă piesă Teatrului Naţional din Bucureşti. Se ţine secret pînă şi titlul. Pentru păstrarea spectatorilor pînă în ajun de reprezentare. Alte amănunte asupra sinistrului lipsesc.”

Tudor Arghezi 

(în „Bilete de Papagal”, nr. 31, vol. IV)

Poemoteca

Poem călător

Luaţi din somn,

porumbei călători,

visând că zboară,

au căzut,

pe înserat,

peste poemul început,

neterminat.

Şi-au stat aşa,

vânăt pătat,

până în zori,

când au zburat

de-au înflorat tot cerul.

20 ianuarie 2015

Astronomie

Omului i s-a părut pământul

de ne-nţeles, înrobitor.

Uriaşul muntos, împăduritul,

aposul-curgător, înierbatul,

îl făcea să se simtă pitic,

ditamai omul, să fie un nimic.

Înciudat, l-a luat

şi l-a aşezat pe un cer nesfârşit.

L-a pus să se-nvârtească

în jurul său

şi-a unui ceva muuult mai mare

căruia i-a zis soare.

De-atunci, scăpat de teamă,

a devenit cineva,

trăind netulburat.

26 ianuarie 2015

Denia

Nu mai bat clopotele.

La slujbă-au venit doar absenţii.

În strană, clopotarul

vede cum clopotniţa

coboară scările până la el,

iar ceilalţi, îngenuncheaţi,

aşteaptă învierea.

8 februarie 2015

Mamă,

Cum eşti cu mine nefiind,

cu chip în frunza

ce-o-ndepărtează vântul?!

Ori eu nu sunt cine mă cred,

deşi îmi arde sufletul şi buza

să fim aievea, tu şi eu,

chiar frunze-n vânt de-am fi,

îngrijoraţi de soartă,

dar pe pământ.

17 februarie 2015

Ioan Groșescu

Cuvîntul de azi

DECELÁ, decelez, vb. I. Tranz. A distinge, a pune în evidență existența unei substanțe aflate în cantitate foarte mică sau a unui fenomen sau proces foarte puțin intens. – Din fr. déceler. 

Jurnal de-a bușilea

Bunicul, fie-i țărîna ușoară!, își făcuse un obicei, printre multe altele, de-a mă duce, cînd și cînd, la cimitirul „Bolovani” (aflat în timpul copilăriei mele, undeva la marginea de sud a Ploieștiului, astăzi înconjurat de blocuri și alte construcții ale orașului) unde se aflau două morminte în care, zicea el, se odihneau străbunii noștri. Era aproape sigur că el nu știa etimologia cuvîntului cimitir (în greacă, koimetérion, adică dormitor sau loc de zăcut), însă așa-i plăcea să spună: „Aici se odihnesc ai noștri, obosiți de prea multă viață, tataie!” Cele două morminte erau, pe atunci (și așa sînt și-n ziua de azi), străjuite de-o singură cruce și împrejmuite cu un gărduț din plasă de sîrmă. Pe cruce, de altfel, erau trecute și numele celor plecați, în ordinea anilor dispariției lor iar deasupra, grafiat frumos, cu litere de mînă, dăltuite atent în carnea albă de marmură a crucii, pe un rînd semi-rotund, Familia Vasile Ioan Stoicescu. Adică numele și prenumele lui, lucru pe care aveam sa-l înțeleg eu mult mai tîrziu, explicat de bunica, mult timp după ce bunicul trecuse la cele veșnice. Așa era obiceiul, îmi spunea dumneaei, ca pe crucea familiei să se treacă numele bărbatului celui mai în vîrstă, care din acest motiv, devenea un fel de lider al familiei, încă din timpul vieții acestuia... 
Apoi, amîndoi, aprindeam lumînări din ceară de albine și cîteva bucățele de tămîie, într-o tăcere deplină, după care dumnealui își aprindea o țigară pe care o fuma la fel de tăcut, învăluit în nori groși de fum albăstriu... Mi s-a fixat definitiv în memoria olfactivă parfumul inefabil al fumului scos de acele țigări (fără filtru) amestecat (la început, cu mirosul chibritelor arse) și apoi cu acela al tămîii și cerii de albine... 
După acest ritual, plecam amîndoi prin cimitir, eu în urma dumnealui, pe alei și cărărui numai de el știute, oprindu-ne în fața unor morminte despre ai căror ocupanți (aproape numai bărbați, foști prieteni sau cunoscuți ai dumisale) îmi spunea mici povestioare cu haz, unele chiar ușor deșuchiate... De cele mai multe ori rîdea cînd îmi povestea, însă, uneori, se întîmpla să-i sclipească și cîte-o lacrimă în colțul ochilor, pe care și-o ștergea discret cu dosul palmei, întorcîndu-și capul să nu-l văd eu... 
Ieșeam, apoi, pe aleea principală unde ne opream. Atunci bunicul se întorcea și, cu un gest larg cu mîna către marea de cruci care se întindea pînă la orizont (așa mi se părea mie atunci, că acel cimitir cu nume ciudat se întinde pînă la orizont) și-mi spunea, cu voce scăzută: „Vezi, mătăluță, stimabile, toată puzderia asta de cruci? Cimitirul ăsta nu-i altceva decît un loc plin cu oameni, care în timpul vieții lor au nutrit convingerea că lumea nu se poate descurca fără ei! Pe unii dintre ei i-am cunoscut. Noroc că mai vin eu din cînd în cînd să le-aprind cîte-o amărîtă de lumînare, că altfel, nu mai întreabă nimeni de ei!”
*
Acolo unde viața nu valorează nimic, se pune preț pe moarte...
*

Prostituatele din București: „Lili Gheorghiadis, cea blondă, azi tîrîndu-şi picioarele adipoase ca de elefant, Lina-Magazia, proprietăreasa cuminte, peste drum de liceul Lazăr, Miţa Biciclista, fostă mai tîrziu nevastă a bunului meu coleg, premiant de onoare la Sf. Sava, azi măritată cu un general şi avînd 83 de ani, dar părînd de numai 50 şi locuind în casele ei din faţa bisericii Amzei, cadou de 120.000 lei aur al unui adorator, iar la începutul începuturilor dusă la Paris, decortată, stilată şi culcată cu berbantul rege Leopold I al Belgiei, apoi Marie Studenta, amanta ministrului Rusiei Pokliewski-Koziel, Mimi Moft, amanta regelui Alfonso al XIII-lea şi ctitoră a dispensarului pentru femei gravide din strada Dionisie, Angela Marioţeanu, fostă amantă atitrată a prinţului Turun, fratele regelui Faruk al Egiptului, de la care s-a ales cu o rivieră de 140 briliante mari.” Constantin Beldie în Memorii. Caleidoscopul unei jumătăţi de veac în Bucureşti (1906-1950), Ed. Albatros, 2000

*

Noapte bună, viaţă bună! Lucian Vasilescu

*

De multe ori am senzația (tot mai des mă trezesc diminețile cu ea) că sînt un fel de „pacient” și că lumea în care trăiesc nu este altceva decît un fel de sanatoriu, aidoma aceluia din minunata carte Zbor deasupra unui cuib de cuci... Să fi devenit un... cuc, altminteri? Sanatoriu din care unii abia așteaptă să evadeze (unde?) iar alții se simt mult mai în siguranță în el decît în jungla de „afară” (care?)! La asta s-o fi gîndit, oare și  G.B. Shaw, cînd a spus că există nebuni pretutindeni, chiar și-n ospicii? Noroc că starea asta a mea e una trecătoare, fiind alungată de alte întîmplări mirobolante a ceea  ce numim, cu un termen generic, viața noastră și, brusc, capăt un soi de încredere să merg mai departe, lucru care mă face, totodată, să sper că nu-i chiar totul pierdut... Nici intra și nici extra muros...

*

,,E important să nu mai lăsăm să treacă timpul pe lângă noi. Ideal ar fi să ne facem urgent rost de teme ale existenţei, în care să credem cu adevărat. Din păcate, trăim într-o lume cu care nu ne putem identifica şi vizavi de care nu poţi să reacţionezi decât afişând o detaşare ironică.‟ Adrian Pintea

*

Nume faine pentru cartea mea (Texte, închipuiri și alte razne): Mediana Stan, Irina Zorzon & Indira Spătaru, Luiza Răpănoiu, Gheorghe Marafet...
*
Ăstora care ne conduc (cum zic ei), ruinează (cum zic eu) țara, le vine ca o mănușă vorba: dușmanii lor număru' unu': limba română și săpunu'!
*
Un amic, prof' de română la un liceu cu ștaif din Urbea X, îmi dă o mostră de zicere a unui elev, proaspăt absolvent de bac, cum s-ar spune: Ștefan Augutin Doi Nași a scris Mistrețul cu dinți de argint în care la sfîrșit el moare dar porcu scapă.  Dacă nu mi-ar veni să plîng, aș rîde...
*

Sincer să fiu, mi se par cam plictisitoare și destul de previzibile loviturile astea de teatru din politichia băștinașă... Cam răsuflate și cam dese... Bunăoară, mi-ar plăcea să văd una de... film! Fie el și un scurt metraj. O lovitură de film scurtă și la obiect. Care să-ți meargă la lingurică. Făcută cu profesionalism, cu mult dinamism dar care să nu fie lipsită de ștaif. În genul filmelor de „acțiune”, de tipul „Eroi de sacrificiu”, par egzamplu. Care să te țină cu sufletu' la gură, să n-ai timp să-ți bei berea și să-ți halești floricelele! Cu actori unu' și unu', nu ca politrucii de teapa ăstora alor noștri, cum le-ar zice herr Iohannis. Dacă-i bal, bal să fie! Păi, nu? Vorba maestrului Victor Eftimiu: „M-am săturat de lichele, dați-mi o canalie!”

*

„Artiștii perfecți ai pereților drepți!” (ce slogan mișto!)

*

Un blog fain pe care mi l-a recomandat, cu ani în urmă, regretatul maestru Adrian Enescu: https://septymoldovan.blogspot.com/2014/09/mozaic-2-alba-ecstasy-fata-in-fata-cu.html

*

Iova: „Bakunin, bătrânul leu, cum îi spunea Marx, străluceşte cu o propoziţie din 1844: trebuie să ştim să distrugem, distrugerea e vitală, ca şi creaţia.”

*

Dincolo de tot ce s-a spus de-a lungul timpului despre el (și-n timpul vieții dar mai ales după), trebuie să ținem cont (și) de faptul că maître Cioran era un mare ghiduș și un mare admirator (și iubitor) al „eternului feminin” (nu-mi place deloc sintagma asta dar nu-mi vine alta-n cap!)... Mă gîndesc doar la faptul că, în timp ce o iubea pe Simone Boué (cu care era, cum îi plăcea să spună, „semi-însurat”), mai înspre amurgul vieții sale (avea 70 de ani!), în paralel, a dezvoltat (nici asta nu-mi place cum sună dar n-am găsit altă vorbă) o pasiune mai mult decît adolescentină față de juna doctorandă în filosofie și admiratoare a sa, Friedgard Thoma (vezi povestea ei în „Pentru nimic în lume – O iubire a lui Cioran”, Editura EST – Samuel Tastet Editeur, 2005). A la guerre comme à la guerre... 

*

„Chiar dacă Salman Rushdie se va căi în asemenea măsură încât va deveni cel mai pios om din vremurile noastre, pentru fiecare musulman rămâne valabilă obligaţia de a-l trimite în iad cu orice preţ, chiar cu preţul sacrificării propriei vieţi.” (Ali Hosseini Khamenei) Cam așa suna condamnarea la moarte a scriitorului Salman Rushdie, imediat după apariția cărții sale „Versetele satanice”... E tot lumea în care trăim, în fond, nu? 

*

„O alianţă cu ruşii în orice împrejurare, o încredere în cuvântul sau semnătura lor, va fi totdeauna o nebunie scump platită.”, spunea cu mai bine de 100 de ani în urmă istoricul A.D.Xenopol. Să se fi schimbat ceva, între timp?

*

Un citat mult mai hard, dintr-un scriitor (care la începuturile carierei sale literare, prin anii 80 ai secolului trecut, chiar îmi plăcea, dar pe măsura trecerii timpului, mi-a devenit indiferent), nu lipsit de talent (mai ales ca poet), devenit de multișor și cam cu otuzbirul un brand, un „clasic în viață”, ce mai, tradus de ICR (pe foarte mulți bani publici), în foarte multe limbi ale pămîntului - toate cele de circulație, inclusiv în norvegiană, finlandeză, ebraică și suedeză, că, de, se pare că omul nostru își dorește foarte tare Nobelul pentru literatură - și ale cărui scrieri în proză abundă de astfel de descrieri obscen-scatologice. Paradoxal aș spune, atîta vreme cît tot el, într-o altă carte a sa - „Pururi tînăr, înfășurat în pixeli”, titlu parafrazînd cam forțat versul din Odă (în metru antic) – făcea destul de tranșant distincția între erotism și obscenitate („A fi vulgar nu înseamnă a fi erotic, dimpotrivă. Erotismul este inversul obscenităţii. Cu cât o societate e mai obscenă în limbaj, cu atât e mai primitivă în sexualitate. Erotismul ţine de cultură ca orice alt fapt de viaţă socială, e un rafinament necesar, ca a mânca folosind cuţitul şi furculiţa. Obscenitatea echivalează cu mâncatul cu mâinile, cu lipăitul supei din farfurie.”). Așadar, iată și citatul, în care este vorba despre orificiile aflate la antipodul acelora despre care scria poetul... „Unii oameni nu şi-o băgau în gaura femeilor, ci în fundul altor bărbaţi. Erau cei mai răi dintre toţi, căci oamenii mari făceau prostii cu nevestele lor ca să aibă copii, dar poponarii şi-o băgau acolo, în caca, pe unde trăgeai pîrţuri, de unde-ţi ieşeau, cîteodată, cînd te mănîncă, viermişorii.” („Orbitor. Aripa dreaptă”). 

*

„Prăbuşit nu l-am văzut niciodată. Îmi amintesc însă că o dată a plâns, de faţă cu mine. Îl conduceam pe Monşer, luând-o agale în direcţia parcului. Spre a face să uite dezamgirile nopţii, am reînviat ceva din serile petrecute la Bakonschi, seri în care poetul ironiza Moromeţii, în timp ce soţia lui, doamna Clara, îl apostrofa convinsă de valoarea cărţii: Tolea, nu ai dreptate. Fii cinstit şi recunoaşte că nici nu ai citit cartea! Oprit din mers, Monşer şi-a sprijinit piciorul pe unul dintre stâlpii de fier puşi să bareze trecerea maşinilor şi, brusc, în fiinţa lui s-a produs o rupere zguduitoare: A spus aşa ceva Clara? a întrebat el, după care a trecut fulgerător la hohote de plâns… Da, hohote de plâns, repetând întruna: Clara săraca, vai, Clara, a fost o femeie minunată, de ce a murit? Spune-mi, de ce?. Îl priveam neputincios. Nu puteam spune nimic despre moarte, despre destin, despre deşertăciune. Amuţisem. Mi se părea că făcându-i această destăinuire îl abat de la tristeţile lui de moment… Mi se părea. A murit biata Clara, au murit Tolea şi Gafiţa… S-au stins cu toţii. Monşer îşi ştergea lacrimile, ochelarii. Cuvintele mele, eventual consolatoare, nu puteau fi decât impietate. Stăteam amândoi nemişcaţi la capătul aleii slab luminate, sub cerul vânăt. Era ceasul morţilor fără candelă şi stele. Faţa lui emaciată avea culoarea lemnului îmbătrânit de ploaie. Încă nu ştiam că, împinşi de mâini nevăzute, paşii noştri se despărţeau chiar în clipa aceea. Nu peste mult timp, aveam să aflu vestea morţii lui.” Petre Stoica în Amintiri despre Marin Preda (sursa: https://www.facebook.com/pages/Petre-Stoica/150310491689586?fref=nf)

Lumea în care trăim

În mintea isteață a ciorilor... (1)

Bărbatul atacat de ciori

(poveste mică)

De trei ani, un indian, Shiwa Kewat, din statul Madhya Pradesh, trăiește un coșmar, precum acela din pelicula „Păsările”, de Alfred Hitchcock. De câte ori iese din casă, este atacat de un stol de ciori. Păsările îl atacă numai pe el. Omul povestește că totul a început în urmă cu trei ani în urmă, în urma unei „neînțelegeri” ivite în momentul în care a încercat să salveze un pui de cioară prins în ochiurile unui gard de fier. Însă puiul, fiind rănit serios, n-a supraviețuit. Ciorile care au văzut scena și, din acel moment, au început să-l atace. Ori de cîte ori omul iese din locuința sa este atacat de păsările din acea colonie. Și asta neîncetat, timp de trei ani!

Ashock Kumar Munjal, specialist în comportamentul păsărilor și profesor la Universitatea din Bhopal (India) pune acest fapt pe seama memoriei excelente a ciorilor, care nu uită ușor atunci cînd cineva le face un rău. Sau au această impresie. Cu alte cuvinte, nu numai oamenii sînt ranchiunoși!  

Gînd în fuior

„Unii oameni, deși au cultură, sunt analfabeți prin concepția pe care o au despre cultură.”

Marin Preda

„Trebuie să luăm în călătoria noastră (...) întîi și întîi rugăciunea și postul. Apoi osteneala, apoi citirea sfintelor cărți, paza minții, privegherea minții; grijă mare de minte, că tot păcatul de la minte începe și trezvia atenției ne trebuie în toată clipa. De aceea, bun este și postul, și rugăciunea, și mintea veghetoare, dar mai mult decît toate este dragostea. Milă, cîtă vom putea da fiecare, pentru că mila este fiica dragostei. Cu milă lucrăm cît vom putea, ca să cîștigăm și noi milă în ziua Judecății și în vremea morții. Spun Sfinții Părinți că două lucruri de geniu are mintea omului: citirea și rugăciunea. Ele se ajută permanent una pe alta. Cînd sîntem tulburați și răspîndiți cu mintea, mai mult să citim cuvinte folositoare de suflet. Iar cînd văzduhul inimii s-a liniștit și gîndurile minții s-au adunat, mai mult să ne rugăm și mai puțin să citim.” 

Arhimandrit Ilie Cleopa

Poemoteca

Strigoiul

Ca îngerii cu ochiul rău

Mă voi întoarce-n patul tău

Şi mă voi strecura spre tine

Ca umbra nopţilor haine;

Şi-atunci, iubita mea cea brună

Ţi-oi da săruturi reci de lună

Şi dezmierdări de şerpi ce-n fund

De gropi se tîrîie rotund.

Când zorii reci vor răsări

Tu locul meu îl vei zări

Gol, rece, până se-nnoptează.

Cum alţii prin iubire-ar vrea

Să stăpânească viaţa ta,

Eu vreau s-o stăpînesc prin groază.

Charles Baudelaire

(„Les fleurs du mal”/„Florile răului", trad.: Alexandru Philippide & Ion Gorun)

Haihui printre sunete

Le quattro stagioni

(Il cimento dell'armonia e dell'invenzione op. 8, 1725)

*

La Tempesta di mare

&

La Notte

*

Francois Lazarevici & Les Musiciens de Saint-Julien

în deschiderea ediției a IV-a a Festivalului de Muzică Barocă de la Ambronay

2019