Refugii estivale (2)
Mamaia. La sfîrşitul lunii august a anului 1971 aveam treisprezece ani (împliniţi cu cîteva luni în urmă) şi mă aflam împreună cu părinţii „la mare”. La Mamaia, unde de data aceasta ajunsesem nu cu un troleibuz supraaglomerat de la gara din Constanţa, ca-n anii trecuţi, care se tîra ca un limax pe bulevardul V.I. Lenin cum se numea interminabila arteră constănţeană pînă-n 1990, ci cu o „Dacia 1300” nou-nouţă pe care ai mei abia şi-o cumpăraseră. Aveam cazare la hotelul „Parc”, cea mai înaltă clădire de atunci din staţiune (sau cel puţin aşa mi se părea ea mie, cu cele 14 etaje ale ei), unde îi plăcea foarte mult mamei să se răsfeţe, din varii pricini foarte juste: era extrem de aproape de plajă, la nici 50 de metri, era foarte luxos, la restaurantul propriu se mînca foarte bine, dotările erau noi, elegante şi funcţionale iar lucrul cel mai important, personalul era foarte instruit şi se purta impecabil cu vilegiaturiştii.
Mamaia anilor 70 (foto: Al. Medrea) |
Ce mai tura-vura,
atmosfera era nespus de agreabilă şi civilizată. Iar dacă te „descurcai” (din
acest punct de vedere, maică-mea a fost întotdeauna extrem de talentată,
descurcîndu-se întotdeauna) – cu alte cuvinte dacă îi strecurai discret
recepţionerului cînd îţi făcea cazarea, pitită în buletinul de identitate, o
hîrtie de 25 sau 50 de lei (sume măricele pentru acele vremuri) şi de restul îi
făceai complice cu ochiul sau îi zîmbeai şarmant - căpătai o cameră ţais, cu
totul alta decît cea care îţi fusese rezervată pe „biletul de odihnă” (în ciuda
anunţurilor aflate la tot pasul, care te avertizau cu litere de-o şchioapă că
nu mai sînt locuri de cazare!), de pe a cărei largă terasă-balcon, cufundat în
confortabile şezlonguri, admirai nestingherit splendida panoramă a staţiunii. Başca
faptul că puteai scruta, pînă hăt la muchia orizontului, înarmat cu un binoclu,
cele două întinderi de apă – la dreapta Marea iar la stînga limanul Siutghiol sau „Ghiolul Mare”, cum îi zic localnicii, pe
care se afla atunci ca şi acum un restaurant cu specific pescăresc, amplasat pe
Insula Ovidiu, la care se ajungea atunci
doar cu un vaporaş elegant – peste care am văzut eu cele mai frumoase
răsărituri (şi apusuri îi egală măsură) de soare ce mi-au fost vreodată date. În
astfel de clipe inefabile, de început de lume parcă, soarele mi se părea că se
ridică încet-încet direct din apele mării pentru ca în amurg, să se cufunde cu
aceeaşi lentoare în apele lacului Siutghiol, care răspîndeau un puternic iz de
nămol, la ceasurile înserării.
Nu o dată m-am întrebat, cu mintea copilului de
atunci, cum de apele mării nu se scurg în lac sau viceversa, atît de îngustă mi
se părea fîşia aceea de pămînt de doar 300 de metri lăţime şi lungă de vreo 8
kilometri (un grind, cum aflasem eu că-i spune din manualul de geografie), pe
care sălăşuia splendida staţiune cu hotelurile şi magazinele ei elegante (cochetele
clădiri ale Cazinoului şi hotelului „Rex” detaşîndu-se printr-o sobrietate
plină de bun gust, cu o arhitectură modernă, în ciuda vîrstei lor venerabile), plină
de vegetaţie, cu plaje largi cu nisipul cel mai fin de pe întreg litoralul, curată,
o adevărată oază de lux, calm şi voluptate, vorba pictorului...
Cazinoul din Mamaia (1935) |
(va urma)
© Bogdan-Lucian Stoicescu
(Text publicat în „Altphel”,
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu