Sfîrîie micu’, fumege mangalu’! (II)

Aşa cum aminteam săptămîna trecută, bicarbonatul de sodiu (adică „temutul” E 500 cum este el mai nou botezat) a început a fi folosit pe scară largă ca aditiv alimentar (şi nu numai!) în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, mai exact începînd cu 1863. Aşadar, această inofensivă pulbere albă, cu un gust sălciu-acrişor care, încălzită la peste 65 °C, se descompune în carbonat de sodiu, bioxid de carbon (da, da, „codoiul” ăla cum îi zicea sinistra noastră chimistă de renume mondial din cabinetul 2 şi pe care-l înghiorţăim la greu în toate apele aşa-zis minerale şi cu alte „sucuri” fabricate în retortele laboratoarelor chimice de pretutindeni) și apă (celebra „haşdoizero”, adicătelea!), este bun exclusiv întru afînarea şi „creşterea” produselor alimentare în a căror reţetă intră, inclusiv a cărnurilor tocate folosite în compoziţia micuşorului nostru drag, pen’ ca el să fie pufos şi să nu semene cu ruda sa apropiată, chifteaua. Bref, din pricina acestei proprietăţi expandante, el este folosit sub numele generic de „praf de copt”. Responsabil cu frăgezirea amestecurilor de carne tocată pentru mici nu este, aşadar, bicarbonatul de sodiu ci „vărul” ‘mnealui, bicarbonatul de amoniu, unii specialişti în arta culinară din vremuri de demult recomadînd ţinerea amestecului învelit bine, peste noapte (pe răcoare, deci), la o gură de canal (!), pentru a-şi lua amoniacul (amoniul) în mod natural. Cît despre proprietăţile terapeutice ale bicarbonatului de sodiu, este îndeobşte cunoscut faptul că el este un antiacid extrem de eficace utilizat frecvent în cazul tulburărilor tractului digestiv dar şi în eliminarea unor formaţiuni tumorale ale aparatului genital feminin, ale aparatului respirator iar după ultimile cercetări în domeniu, prin injectarea sa intravenoasă, în tratamentele unor forme de cancer pulmonar şi cerebral.  

Foto: citynews.ro

Revenind la panica îndusă în rîndul populaţiei, la începutul lunii mai, vizavi de soarta micului românesc ajuns la judecata de apoi a coniţei Europa, purtăorul de cuvînt al comisarului European pentru sănătate şi protecţia consumatorilor a declarat, printre altele, că folosirea lui E 500 în prepararea micilor de către industria cărnii din România ar fi acceptabilă dar cu respectarea procedurilor de rigoare. Cu alte cuvinte, mitcii româneşti pot fi produşi în continuare până la atestarea lor ca „produs tradiţional românesc” în baza unui acord intern semnat de Agenţia Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, Ministerul Sănătăţii şi Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, adus şi la cunoştinţa Comisiei Europene. De altfel, Daniel Constantin, ministrul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, a ţinut să potolească spiritele iute încinse: „Micul românesc este salvat. Nu este niciun fel de problemă. Cu ajutorul sectorului, care s-a mobilizat foarte bine, eu cred că am reuşit să facem un lucru foarte important. Sigur, mai sunt câteva zile până când aşteptăm şi o decizie europeană în acest sens, dar de la 1 ianuarie, când a intrat în vigoare regulamentul european, micul românesc se produce în continuare.Va exista în regulamentul european o excepţie pentru ingredientele care se regăsesc în micul românesc. Pe de o parte. Procesul acesta va fi mai lung şi cred că României nu i se va declanşa un proces de infringement. Pe de altă parte, însă, Asociaţia - înţeleg că deja s-au constituit, au făcut o asociaţie - va începe să parcurgă procesul de atestare a produsului ca fiind tradiţional românesc, un proces care va dura în jur de trei luni, şi după acea nu cred că va mai fi niciun fel de problemă.” Ţara arde şi baba se piaptănă!

Aşadar dragii moşului iubitori de mititei, staţi la locurile voastre şi mîncaţi-i liniştiţi ca şi pîn’ acum, căci cîrnaţu’ făr’ de maţ a fost salvat de nou înfiinţata Asociaţie de Protecţie a Mititeilor ori cum s-o numi ea! Sau, mă rog, cel puţin deocamdată. Ce n-am înţeles eu foarte bine e cum devine cestiunea cu procesul de atestare a produsului ca fiind „tradiţional românesc”, atîta vreme cît specialiştii în domeniul anropologiei culinare sînt unanim de acord cu aserţiunea că micul se bucură de cea mai mare popularitate la români şi că printre străini este privit drept „cel mai românesc” aliment însă nu-l consideră absolut deloc un produs „tradiţional”, aducînd argumente ştiinţifice extrem de serioase pentru a nu-l clasifica drept un „bun de patrimoniu” în care s-ar manifesta în vreun fel „spiritul specific naţional” (va urma).

© Bogdan-Lucian Stoicescu

Text apărut şi la adresa http://www.altphel.ro/2013/06/sfaraie-micu-fumege-mangalu-ii/, precum şi în ediţia tipărită, nr.401, an VIII, 14 – 20 iunie 2013, p.23