Sfîrîie micu’, fumege mangalu’! (III)

Aşadar, mititeii româneşti (sau „pasta de mici” cum mai nou a fost botezat produsul de mai marii cîrnăţarilor autohtoni – sau mezelari, că sună mai giugulan -  în cîrdăşie cu marile lanţuri de magazine care îl comercializeză) vor fi produşi şi vînduţi în continuare, însă doar cu respectarea „procedurilor de rigoare”. „Bicarbonatul de sodiu sau E 500 nu este şi nu a fost niciodată autorizat în prepararea cărnii, inclusiv în cazul 'mititeilor'. În noua listă a aditivilor alimentari pentru UE, folosirea autorizată a acestora este prezentată în conformitate cu categoriile de alimente la care ei pot fi adăugaţi. Noua listă este bazată pe autorizaţiile acordate în conformitate cu vechile directive şi va intra în vigoare de la 1 iunie'”, a declarat extrem de aferat un oarecare domn Frédéric Vincent, purtător de cuvânt al comisarului european pentru sănătate şi protecţia consumatorilor, la începutul lunii mai, în acelaşi contex dumnealui afirmînd că folosirea bicarbonatului de sodiu în reţeta mititeilor de către industria cărnii din România pare acceptabilă, dar procedurile vor trebui respectate, precizîd totodată că solicitările de autorizare sunt analizate de la caz la caz. Mofturi! Toate aceste vrăjeli (vorba ceea, dacă nu-i poţi convinge, măcar abureşte-i) sînt taman bune de prostit gudulanii carpatini. În schimb, ele au contribuit decisiv la triumful manevrei - de marketing şi de imagine - marilor eurocîrnaţari naţionali, adică fix a ălora care produc/vînd - printre altele – cam 9 din 10 mici pe piaţa românească. Bref, eurodomnii ăştia de la  comisia de protecţie a consumatorilor de la Bruxelles sau de pe unde-o fi ea, s-o spună ei lu’ mutu’ – cum se zice pe la noi -  că grangurii de pe piaţa românească a cărnii, care lucrează pentru marile lanţuri de supermarketuri (sub nume propriu sau în numele comersanţilor) au aflat abia la începutul lui mai că n-au voie să folosească bicarbonatul sau alţi „aditivi” alimentari în produsele lor! Haida-de! Să stea dumnealor liniştiţi că săracu’ bicarbonat a fost scos de mult din aşa zisele „reţete” de micişori şi înlocuit cu cine ştie ce alt „afînător”, mult mai toxic pentru sănătatea zimbrilor băştinaşi. E de ajuns să citieşti etichetele de pe ambalaje ca să te crucieşti peste cîte alte ingrediente necunoscute vei da, încît întrebarea dacă în compoziţia anemicului mic mai e şi carne, vine de la sine… 

Foto: rnews.ro

Păi, mai seamănă parodiile de mici de la „Carrefour”, „Metro” sau „Kaufland” (ăştia de aici conţin, în plus, chiar şi salmonella, temuta bacterie intestinală, care e ştiut cît de „bine” face la fizicele plăpînde!) cu ceea ce mîncam, ăştia mai purii dintre noi, în tinereţile noastre, la „Halele” ploieştene sau pe te miri unde în Românik? Pentru că în toate locantele unde astăzi se consumă acest produs gata „corporatizat”, micii provin – cu foarte rare excepţii, acolo unde ei continuă a fi făcuţi în mod tradiţional, după reţete vechi, „eco”, despre care vom vorbi săptămîna viitoare – din aceleaşi surse. Aşa că, o reclamă moca (mascată subtil, e adevărat!) făcută exact la începutul sezonului (1 mai) care se desfăşoară sub numele de cod „,micu’ şi berea” strică? Sigur că nu!  Mai ales pentru burduşirea buzunarelor breslei mezelarilor, acest „scandal al micilor”, mediatizat pe măsură, a căzut la ţanc!

Acesta fiind situaţia la zi şi, aşa cum aminteam la finele episodului nostru de săptămîna trecută, autorităţile de la Bucureşti, zice-se, ar fi în pline negocieri cu omoloagele lor de la Bruxelles, în sensul introducerii reţetei româneşti în lista celor deja „tradiţionale”, pentru ca mititelul nostru să nu fie mîncat pe blat. Însă specialiştii în domeniul antropologiei culinare, al căror cuvînt ar trebui să atîrne cel mai greu vizavi de clasificarea micului drept un „bun de patrimoniu”, care să-l transforme, aşadar, într-un produs „tradiţional”, nu susţin absolut deloc acest demers, la nivelul societăţii academice care se ocupă de studierea ştiinţifică a culturii culinare româneşti, micului reproşîndu-i-se mai multe lucruri. Printre care: nu este considerat un produs al bucătăriei tradiţionale, nefiind asociat niciunei sărbători religioase sau populare; nu este considerat nici măcar un produs al bucăriei rurale, el nefăcînd parte din menu-ul obişnuit al niciunei regiuni folclorice naţionale şi, în sfîrşit, dar nu în ultimul rînd, este un produs foarte tînăr, prima sa atestare datînd dintr-o reţetă de la 1902. Asta în timp ce, de exemplu, apele minerale (medicinale sau de masă) care sînt comercializate oficial de pe la 1800 (ale căror efecte terapeutice şi curative erau cunoscute încă de pe vremea cînd strămoşii noştri daco-romani nu le foloseau la şpriţ, ci exclusiv pentru tămăduirea unor varii afecţiuni) şi care nici pînă azi nu au fost omologate drept „produse de patrimoniu”. (va urma) 

© Bogdan-Lucian Stoicescu