Mahalagii au fost, mahalagii sînt încă… (XII)

„Cercetat imediat cazul

şi cu respect raportez urgent.”

(I.L. Caragiale, Telegrame)

Breaking news (5)

Spuneam în finalul articolului de săptămîna trecută că stimata noastră învăţătoare caracaleană Cristiana Anghel, timp de aproape un an şi jumătate (tot 2011 şi aproape juma’ din 2012) a tot sporovăit. A devenit o prezenţă extrem de limbută şi de vizibilă în media românească, îndeosebi în platourile televiziunilor de ştiri unde începuse să se simtă ca Ihtios în unde, că doar acolo e bătaia peştelui, nu?, acolo e balta (era să zic mocirla, da’ asta e cam la oha şi pot fi acuzat că că-s prea pestilenţial în limbaj) în ale cărei ape tulburi se pregăteşte „rezerva de cadre” a politichiei româneşti! A fost ridicată-n slăvi de tot felul de inşi, unii dintre ei persoane care păreau a fi respectabile şi de a căror probitate mai greu m-aş fi putut îndoi. Dar aveam să constat rapid că era doar o părere iar ipochimenii nu erau deloc ceea ce doreau să pară că sînt, în final ei demonstrîndu-mi cu argumente imbatabile, că-s doar nişte amărîţi de absolvenţi ai cursului de pupincurism de la celebra academie de bune „manere” din Bilciureşti.

Bref, popularitatea doamnei atinsese cote greu de egalat. Devenise un brand. Adică o marcă, o siglă. Un simbol. O legendă mai vie ca viul. Care, în mod natural, a creat instituţiilor media care o cultivau cu osîrdie, rating. Mai pe şleau spus, cu sau fără vrerea dumisale, a produs bani. Mulţi. Şi dacă a şi produs bani, nu cumva trebuia să fie şi recompensată pentru asta? Ba bine că nu! Doar nu-şi pierdea femeia timpul în van umblînd brambura prin tot felul de emisiuni saşii, abandonîndu-şi „nobila misiune” de dascăl, dedulcindu-se la taclale „entelijente” cu intelectuali rasaţi ai neamului, de talia unor Becali (proaspăt admis la universitatea „Rahova”) ori Vanghelie (premar al RFG, mo!, a se citi Rahova, Ferentari & Giuleşti), forme de viaţă precum Codrin Ştefănescu şi Vadim Tudor, mam’mare Paula Iacob (care pe zi ce trece aduce tot mai mult cu Zira din filmul „Planeta maimuţelor”, ediţia din 1968, scuzată-mi fie comparaţia dar n-am găsit ceva mai expresiv) ori ţaţa Monica Tatoiu, o altă trîmbîţă dogită a naţiunii…  

Pînă în preajma alegerilor locale din 2012, mulţi au fost tentaţi să creadă că i se va da şi ei ceva acolo, un os de ros, în buna tradiţie românească: un post de consilier pe la vreo primărie din judeţul de baştină ori chiar unul de primăriţă, că merita cu asupra de măsură, ba chiar dovedise cu tărie că vrea şi are putirinţă. Ori vreo foncţioară căldicică de şefuţă prin frun inspectorat de învăţămînt (că doar era din breaslă) sau, de ce nu, la un minister, nu contează care, că în ziua de azi oricum nu mai importă ce ştii să faci şi cît de capabil eşti în profesia ta, ci doar ce partid te ţine-n cîrcă sau braţe (în funcţie de ce gabarit posezi) şi cît de bine înşurubat eşti în algoritmu’ de numire. Nu, dragii moşului, nimic din toate astea, pen’ ca doamna blondă din Caracal era deja pe cai mari, din şaua cărora se vedea departe, spre alte zări de soare pline. (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu