Refugii estivale (10)
Brusc, am fost stăpînit de
senzaţia că absolut toate cerurile – senine şi înorate dar şi acelea cu cele
mai dumnezeieşti răsărituri şi apusuri pe care le văzusem io pînă atunci – se
prăbuşiseră de-a valma peste mine. Mă simţeam pierdut. Aşadar, fără nici un
echivoc, a doua zi începea suspliciul meu: năclăirea cu soioasa şi puturoasa
clisă scoasă de pe fundul lacului Techirghiol şi depozitată în nişte troace de
beton aflate pe meschinele plaje ale „băilor reci” din staţiunea Eforie-Sud.
Mama stabilise deja programul, spnîndu-i tatei, după ce balaoacheşa aceea cu „namolul”
ei o ştersese, că de a doua zi dimineaţă – nu mai tărziu de ora 8:30 - vom
pleca zilnic spre „Vasile Roaită”
(aşa cum se numise pînă nu demult Eforie-Sud), la afurisitele alea de „băi”.
Pomenita
staţiune maritimă, aflată la doar cîţiva kilometri în sudul Constanţei, nu-mi
era deloc necunoscută. Mai petrecusem pînă atunci cîteva veri acolo, însoţit
fiind de părinţi, de unchi şi mătuşi dar şi de bunici şi uneori de cîteva
familii prietene. Mulţi o numeau în continuare „Vasile Roaită” (aşa cum fusese ea botezată începînd cu 1950 de noul
regim comunist instalat la 30 decembrie 1947, imediat după abdicarea forţată a
Regelui Mihai), deşi din 1962 ea devenise Eforie-Sud. Singură bunică-mea, fie-i
ţărîna uşoară!, îi zicea tot „Carmen
Sylva” aşa cum o pomenise ea din perioada interbelică, nume care reprezenta
pseudonimul literar al Reginei Elisabeta a României.
 |
| Eforie Sud (ex-Vasile Roaită) . Plaja și faleza în 1971 |
Despre existenţa „eroului
de la Griviţa”, aşa cum era supranumit Vasile Roaită, aflasem (aidoma tuturor
ciutanilor generaţiei mele) de la orele de „Istoria Patriei” pe care le făceam în
gimnaziu o dată sau de două ori pe săptămînă.
Însă multă vreme, legătura dintre
numele sus-pomenitului ipochimen bucureştean şi mica staţiune turistică
dobrogeană a chinurilor mele pricinuite de ungerea cu nămol, avea să rămînă de
neînţeles. Cum la fel de nepătruns îmi era şi misterul botezării pieţii
centrale a Ploieştiului cu tembelul nume de „16 Februarie”. Să dai numele unei
localităţi după acela al unei personalităţi (chiar dacă între acel nume şi orăşelul
respectiv nu exista absolut nici o legătură, decît, poate, în minţile seci şi
bolnave ale propagandiştilor de partid) hai, mai treacă-meargă, dar să denumeşti
cu o dată calendaristică (legată de un eveniment mai mult sau mai puţin
important din istoria ţării tale) o piaţă publică sau o stradă, asta mi s-a
părut, de cînd mă ştiu, de-a dreptul o idioţenie. Vasile Roaită – scria în
manualele noastre – ar fi fost muncitorul ăla care trăsese sirena în ziua de 16
februarie 1933, pentru a-şi anunţa colegii, muncitori ceferişti de la
Atelierele „Griviţa” din Bucureşti, că a sosit momentul declanşării marii greve.
(va urma)
© Bogdan-Lucian
Stoicescu
(Text apărut în „AltPHel” http://www.altphel.ro/2013/10/mi-e-dor-de-giani-cocean-10/)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu