Ucraina Story

„Actorii ruși joacă excepțional Shakespeare, 

aproape mai bine decît cei englezi. Știți de ce? Pentru că Rusia n-a ieșit niciodată din Evul Mediu...”

Andrei Mihalkov-Koncealovski

(regizor și scenarist rus, 84 de ani)

Memento

Nicolae Steinhardt

(12 iulie 1912 – 30 martie 1989)

„Lectura, ca toate cele din lumea aceasta, e bună dacă e cu măsură. Ea nu trebuie să devină obsesie, grijă, dependenţă (asemenea unor stupefiante, unor halucinogene), viciu nepedepsit (cum zicea Valéry Larbaud). Pericolul e real, iar solicitările sunt atît de aprige; zi de zi, ceas de ceas rotativele de pe întreg cuprinsul planetei prăvălesc asupră-ne mii şi mii de cărţi, broşuri, reviste, ziare, extrase, referate, tot soiul de material tipărit, căruia i se adaugă cel xeroxat, ori dactilografiat. Parcă vin toate şi ne bat la uşă, ne roagă, ne cer, ne somează să le citim, să luăm aminte la ele, să nu fi fost zămislite de haram, răspîndite de izbelişte printre oameni. Sînt voluminoase, cele mai multe, chiar şi cele de neficţiune şi distractive, cronofage, aşadar nemiloase. (Nici un autor care se respectă nu mai publică astăzi un roman sau un studiu desfăşurat pe mai puţin de cinci sute de pagini). Cît de auster şi totodată de înduioşător se roagă să nu fie trecute cu vederea! Şi cum mai dau de înţeles că nimic nu ştim şi neinformaţi rămînem dacă trecem nepăsători pe lîngă ele.”

Nicolae Steinhardt

(„Lectura”)

Poemoteca

31 martie 1983
Ion Stratan îi dăruiește lui Nichita Stănescu, de ziua lui,
o cămașă de soldat purtînd „eticheta” «Poetul ca și soldatul nu are viață personală»

Scurtă privire

Perechea mea de ochi

se uita în perechea ta de ochi.

Ce asediu, Doamne!

Noi doi și-așa eram prea mulți.

Perechea mea de ochi uitîndu-se la perechea ta de ochi

se asigură că unul nu există.

Și de fapt începuse războiul.

Nichita Stănescu*

*„Am avut norocul să citesc cartea intitulată «Plumb» de poetul numit George Bacovia. Abia după lectura acestei cărți am înțeles cît de măreț este sufletul la români și din eminesciana «Odă în metru antic» cît de măreață este la stele. De fapt, ca scriitor, eu sînt fiul legitim al lui Bacovia.”

(dintr-un dialog cu Nichita Stănescu consemnat de Ion Stratan, „Flamura Prahovei, martie 1983)

Vise & amintiri

„Nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști. 

Ne cheamă să fim buni, blînzi, cinstiți, smeriți cu inima, dar nu tîmpiți..."

Nicolae Steinhardt 

(„Jurnalul fericirii”)

Zilele acestea mi-a venit din memorie, pe căi numai de ea știute, o amintire veche. Copil fiind, un vecin al bunicii mele, căruia toți cei apropiați îi spuneau Tata Fane, scăpat ca printr-un miracol de pe front și apoi din infernul unui prizonierat siberian inuman, care-mi povestea deseori, cu lacrimi în ochi, prin ce orori îi fusese dat să treacă, mi-a spus, la un moment dat, o vorbă (printre multe altele): „Nepoate, să ții minte cîte zile vei avea, că atunci cînd deșteptul chibzuiește, nici prostul nu stă degeaba”. Adăugînd, imediat, probabil citind nedumerirea așternută pe chipul meu de țînc neștiutor, că voi înțelege cuvintele lui cînd mă voi face mare...

Deunăzi, privind atrocitățile care se petrec sub ochii mei acum în Ucraina, săvîrșite din ordinele unui ipochimen idiot cu chip umanoid, mi-am amintit cuvintele acestui om drag, unul dintre aceia care mi-au fericit copilăria, și înclin să cred că abia acum le-am înțeles cu adevărat rostul.

Oare chiar să mă fi făcut mare?

Poemoteca

Pledoaria Pleiadei

Eminescu a cerut înaintea morții un pahar cu lapte.

Văzîndu-l pe Voiculescu în Cișmigiu

Copiii strigau împietrind: „Uite-l pe Dumnezeu!”

și abia după ce bătrînul dispărea

mai mișcau pietrișul unui „bună-ziua” sau „sărut-mîna”.

Mircea Eliade urmează un tratament cu aur.

Mai multe decenii Sadoveanu n-a băut vin mai tînăr de opt ani.

O catedrală care se înalță la cer

Lăsîndu-și enoriașii pe un petec de ciment

în mijlocul gurii de rai, Noica

se retrage la Păltiniș să taie cu Zalmoxis lemne

fericit întru gîndirea sa

ca într-un nor de aromă aromână.

Și Pleiada continuă:

Ioan Alexandru are cinci copii

Pe cînd Bach zămisli douăzeci

și-l văd pe Bach între cele două soții ale sale

sortîndu-i în lumina slabă a filogenezei

cum ai decortica orezul amestecat cu diamante.

Și Pleiada continuă:

Între vînzătorul de fructe și vînzătorul de oameni

E o deosebire de la cer la pămînt.

Și Pleiada continuă:

Mumia lui Ramses al II-lea

Are o șuviță blondă și pe față o dîră albastră ca de cerneală.

Nichita Stănescu e și el acolo, așadar.

E tînăr și tandru și pal.

Pe o planetă îndepărtată un soldat face de gardă

Lîngă o pată de sînge regal.

Nichita botezînd…

„Sînt puțini marii poeți ai lumii care s-au jertfit cu atîta voluptate și la o atît de înaltă și inefabilă temperatură a spiritului în corpul limbii lor materne, încît să nu-i mai poți disocia de ea. Unul dintre aceștia e autorul „Măreției frigului”, el și limba română se presupun reciproc și pînă în cel de pe urmă al lor amurg vor face desăvîrșită pereche precum emisferele din Magdeburg. De la o vreme Nichita Stănescu nici nu-și mai scria poemele, doar le rostea. Se găsea întotdeauna în preajma sa o ființă, o stea, o mare, un podiș, un pahar de tristețe sau un lanț de munți care să i le transcrie. Asemenea limbii sale, el trăia într-un continuum de reveleție. Asemeni limbii materne, el nu mai avea manuscrise, manuscrisele sale erau scrise de altă mînă.”

(„Pe o planetă îndepărtată, un soldat”)

Ion Mircea

(1985)

MEMENTO

Virgil Carianopol

(29 martie 1908, Caracal – 6 aprilie 1984, București)

Cînd

Când vrei să vezi prin timpul ce desparte

Şi nu mai poţi străbate de desiş,

Închide ochii şi-ai să vezi departe

Ce nu mai poţi vedea cu ei deschişi.

Când vrei să fii de depărtări aproape

Şi nu mai poţi, oricât ţi-ar fi de greu,

Te depărtează şi mai mult de toate,

Că depărtarea-apropie mereu.

Cotidian

Mă-ntrebi ce fac în stropul meu de viaţă?

Mă scol la ora mea de dimineaţă,

Le dau la flori şi ierburilor toate

Să bea argintul apei nestemate

Vorbesc cu pomii care-mi fac din cap,

Că n-am putut de nici un vânt să-i scap

Şi când se scoală-ai mei sunt îmbrăcat

Şi stau de mult cu celălalt, la sfat.

Cam pe la nouă-mi place când e soare

Să scot afar' strămoşii din covoare,

Să şterg prin casă timpul de pe unde

De nu ştiu cine, vine şi s-ascunde.

La prânz, cu-ai mei - cu viaţa-n altă haină,

M-aşez dorit la masă, ca la taină.

Împart, şoptesc şi drept binecuvânt

Belşugu-acestui strămoşesc pământ.

La ora trei, căutător de tihnă,

Mă trag şi eu în casă spre odihnă.

Închid cu cheia uşa, ca de hoţi -

Şi mor o oră, două, pentru toţi.

Către amurg, fac tainic alt popas:

Cobor adânc în cât mi-a mai rămas,

Mă-nchid în gânduri şi pornesc în sus,

Să mă-ntâlnesc cu cei care s-au dus.

Când alţii dorm, sau beau, fără habar,

Eu sap în mine şi arunc afar'

Cu amintiri şi oase vechi de gând,

Pe care anii le-au albit trecând.

Cam pe la unu noaptea, obosit,

Când toţi ai mei sunt lut înmărmurit –

Îmbrac şi eu cămaşa mea cu flori

Şi plec ca toţi din lume, până-n zori...

(Din volumul „Cîntece de amurg”, 1969)

Virgil Carianopol s-a născut pe 29 martie 1908 la Caracal (județul Olt), unde urmează școala primară, Gimnaziul și Liceul „Ioniță Asan”. Cursurile universitare le face în București, absolvind în anul 1938 Facultatea de Litere și Filosofie, unde a fost studentul lui Tudor Vianu.

Își începe cariera literară debutînd publicistic în anul 1928 în revista „Vraja”, al cărei redactor a și fost o perioadă. În 1929 publică poemul „Pentru cine iese luna” în „Revista noastră”. Editorial, debutează în 1931, cu volumul de versuri „Flori de spini”.

Colaborează la diverse publicații („Universul literar”, „Viața literară”, „Azi”, „Revista Fundațiilor Regale”, „Meșterul Manole”, „Arta”), în care publică versuri, articole, recenzii sau cronici literare. Își semnează o parte din scrieri cu pseudonimele V. Olteanu, Virgil Călugăru, V. Cariopol, V. Jianu, Vicar, Rac.

În 1933 îi apare volumul „Versuri”, iar în 1937 publică „Scrisori către plante”, volum distins cu Premiul de poezie al Societății Scriitorilor Români.

Autor a peste 25 de volume de versuri, el a scris și literatură pentru copii („Arcașul lui Ștefan”, 1976), memorialistică ( „Scriitori care au devenit amintiri”,1982; „La ceasul de taină”, 1997), lirică neoclasică, tradiționalistă („Elegii și elegii”), precum și versuri avangardiste („Un ocean, o frunte în exil”, 1934). A fost membru al Societății Scriitorilor Români și, ulterior, al Uniunii Scriitorilor din România. Virgil Carianopol se stinge din viață la 6 aprilie 1984, fiind înmormîntat la cimitirul „Bellu” din București.

Eveniment editorial

În organizarea Bibliotecii județene Prahova și a editurii Karta-Graphic din Ploiești, joi, 31 martie 2022, ora 12, în sala de lectură „Nichita Stănescu” a instituției, va avea loc lansarea volumelor Posteritatea lui Nichita Stănescu, purtînd semnătura scriitorului Ioan Groșescu*.

Despre autor și lucrare vor vorbi scriitorii 

Traian D. Lazăr și Bogdan-Lucian Stoicescu.

Invitați speciali vor fi domnii Ion Stan, fost custode al Muzeului memorial „Nichita Stănescu” din Ploiești, care va recita din creația poetului și Paul Dan Voicu, directorul editurii „Karta-Graphic”. 

Cu același prilej, vor fi prezentate publicului o serie de fotografii și imagini de arhivă (aflate în colecția personală Bogdan-Lucian Stoicescu), ilustrînd viața și opera poetului, fragmente din interviuri video, precum și filmul de animație inspirat de poemul Tocirea (scenariul Nichita Stănescu și Radu Igazsag, imagine Ana Barbu, muzica Șerban Nichifor, grafica, animația, decorurile și regia de Radu Igazsag), realizat în studiorile de producție „Animafilm” din București, între anii 1985–1990. O expoziție de carte dedicată poetului, organizată în rotonda mare a bibliotecii, va complini evenimentul.

Cele două volume (apărute în excelente condiții grafice la editura ploieșteană „Karta-Graphic” anul acesta), al căror titlu lor ar părea, la o primă vedere, ușor restrictiv,  cuprind în cele aproape 1000 de pagini, date despre familia și biografia poetului, despre opera antumă și, deopotrivă, despre cea postumă (poezie, publicistică, interviuri), referințe critice exprimate înainte și după 1983 (anul dispariției pămîntene a poetului), în ordinea cronologică a apariției lor, articole apărute în periodice referitoare la viața și opera poetului, amintiri ale membrilor familiei, colegilor și prietenilor apropiați ai poetului, corespondență, precum și relatări amănunțite despre recuperarea casei natale și transformarea ei în muzeu memorial, edificarea bustului monumental din Ploiești și, nu în utimul rînd, informații despre toate edițiile festivalurilor de poezie și colocviilor care i-au fost dedicate.

Lucrarea conține în anexe programele festivalurilor, informații bio-bibliografice ale laureaților acestora și, nu în ultimul rînd, ecouri și comentarii apărute de-a lungul timpului pe internet.

Indiscutabil, aveam de-a face cu o apariție editorială de excepție, rod al unei îndelungate și acribioase cercetări documentare, scrisă frumos și cu mînă sigură de un poet dovedind evidente abilități de critic și istoric literar care, așa cum încă din prefață ne avertizează, este un manual pentru toate clasele școlare, cititoare și sociale, manual pe care îl punem la dispoziția celor care doresc să afle cît mai multe despre poetul Nichita Stănescu și creația lui, socotind că astfel îi scutim de efortul de a căuta în mulțimea de surse.

* Scriitorul și editorul Ioan Groșescu s-a născut la 5 august 1941 la Ploiești în mahalaua Sf. Pantelimon, situată în sudul orașului, loc în care urmează clasele primare și gimnaziale. * Este absolvent al Colegiului Național „I. L. Caragiale” din Ploiești (același pe care îl absolvise și Nichita Stănescu, unde va avea dascăli  pe eminenții Gheorghe Milica la română, Ion Grigore la matematici și Nicolae I. Simache la istorie) și apoi al Facultății de Limba și Literatura Română a Universității din București (secția jurnalistică), unde i-a avut profesori, printre alții, pe Al. Piru, George Ivașcu, Nicolae Manolescu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga ori Eugen Simion și colegi pe viitorii critici literari și scriitori Mircea Iorgulescu (de care l-a legat o statornică prietenie pînă în clipa dispariției acestuia), Laurențiu Ulici, Mircea Dinescu ori Dana Dimitriu. * Participă la ședințele cenaclului literar „Junimea” condus de criticul și istoricul literar Ov. S. Crohmălniceanu. * Profesor (pentru scurt timp) la școala generală din comuna Fulga (Prahova), apoi jurnalist la diferite publicații („Viața Buzăului”, „Dâmbovița”, „Flamura Prahovei”) * Director al Casei de Cultură a Sindicatelor din Ploiești, unde desfășoară o susținută activitate culturală (înființează cinemnateca orașului, o trupă de teatru, clubul de literatură S.F., un cenaclu literar, „Dimitrie Stelaru”, un club de arte plasice și unul de artă fotografică.* După 1990 editează (împreună cu ziaristul  M. G. Mateucă) publicația „Meșteșugarul”, apoi este redactor la cotidianul „Prahova Liberă”. Din toamna aceluiași an, devine editor, co-proprietar (împreună cu ziaristul Ion Marinescu) și director (1990–2001) al periodicului „Ploieștii” și al editurii omonime.* Prezent cu articole în „Tribuna”, „România Liberă”, „Observatorul Cultural”, „Adevărul” etc. * Este secretarul Societății Culturale „Memorial Nichita Stănescu” (prezidată de sora poetului, Mariana Stănescu, pînă în 2002) și, din 2001, co-fondator (alături de colegul său de liceu, Constantin Trestioreanu) al Societății Culturale „Ploiești-Mileniul III”, unde desfășoară și în prezent o intensă dublă activitate: de scriitor și editor. * Debutul editorial se produce, surprinzător pentru mulți dintre cei care-l știau drept un vajnic și, nu de puține ori, furibund gazetar, cu volumul de... poeme, Cuvintele ca banii (în 1997), după care publică monografia istorico-literară Ploieşti – Casa Îngerului. 16 ani după nemurire – Nichita Stănescu(1999) și apoi încă două volume de versuri, Refugiu (2000) și Poeme (2002) * O bună parte a creația sale jurnalistice (articole, anchete, reportaje, eseuri, tablete etc.) va face obiectul volumului D-a surda (2001), care-l readuce pe omul nostru în atenția cititorilor săi ca un rafinat, talentat și experimentat jurnalist. * Tipărește, apoi, cîteva lucrări cu caracter monografic, precum sînt cele ale comunelor Puchenii Mari și Trestioara, o alta dedicată cimitirelor ploieștene, una profesorului său de matematici, Ion Grigore și, last but not least, splendida Mahalalele Ploieștilor (aflată, deja, la a o a patra ediție) – în fond, o monumentală istorie a devenirii Ploieștiului în aproape 600 de pagini, bogat ilustrată care, pe de o parte, trădează apetența autorului nostru către cercetarea documentară și arhivistică iar pe de alta, lucru foarte important, nesmintita sa dragoste pentru orașul natal – o lucrare emblematică, nepereche, privind istoria acestor locuri. * În anul 2010 îi apre romanul Trecutul continuu, o amplă frescă socială întinsă pe 425 de pagini, cu puternice accente autobiografice. * Ultima trăncăneală (o parafrază la titlul volumului din 1994 al lui Mircea Iorgulescu, „Marea trăncăneală”), apărut în 2011, este un suculent epistolar dintre cei doi foști colegi de facultate și prieteni de-o viață – Groșescu & Iorgulescu – prin intermediul poștei electronice și a celei tradiționale, un rîsuʼ-plînsuʼ existențial, în fond, atîta vreme cît reputatul critic și istoric literar Mircea Iorgulescu își trăia ultimile zile de viață. * De altfel, dispariția acestuia l-a determinat pe Ioan Groșescu să-și înceapă (și) cariera de editor, el ocupîndu-se, nemijlocit, între 2010 și 2013, de îngrijirea și editarea volumelor prietenului dumisale, Poştalionul cu boi, Panait Istrati – nomadul statornic și Cronici literare.* În anul 2015 îi apare antologia poetică Iluzii, iar în anul 2018, volumul de poezii Cai verzi (ilustrat cu mai multe reproduceri după lucrări ale maestrului Florin Șuțu). * În anul 2020 tipărește volumul de versuri Dezafectare, cu 34 de reproduceri după tablouri ale pictorului Marcel Bejgu.

Haihui printre sunete (cu pistă falsă !)

 Rock & Roll

(Rita Hayworth & Fred Astaire dance to Led Zeppelin)

Poemoteca

Nichita și Horațiu Mălăele

Strigături*

Ce-ai de gînd cu tine, fă,

subțire și galbină,

prună mult și platină

icoană și datină?...

Vrei să fii tu rază, tu

groasă cum e mugetu

bătrînă ca taică-tu

șchioapă

roabă

slabă?...

Ca și geana maică-ti

ca și i dintr-un a fi?...

Ce-ai de gînd cu tine, fă,

măduvă de văduvă?...

Inimă de viperă

vrei să fii tu, liberă?...

Nichita Stănescu

„(...) poetul este un fantast și în același timp un spirit dramatic, un contemplativ și un luptător, un sentimental și un ideolog, un mistic vizionar și un tandru îndrăgostit de real.” 

Nicolae Manolescu

* Din „Antologia poeților tineri”, un volum întocmit de George Alboiu, editura „Cartea Românească”, București, 1982, pp. 49-50

Altițe & bibiluri

„Nici eu nu știu cui aparține sufletul meu: Rusiei sau Malorusiei*, însă știu cu siguranță că nu voi prefera niciodată un rus unui malorus, dar nici un malorus unui rus.”

Nikolai Vasilievici Gogol

(1884)

* Malaia Russia, Rusia Mică ori Malorusia (în rusă: Малая Россия ori Малая Русь; ucraineană: Мала Русь), a fost numele dat unei părți a teritoriului Ucrainei de azi până la sfîrșitul secolului al XIX-lea. Termenul mai este folosit de monarhiștii și naționaliștii ruși, care consideră că Ucraina și ucrainenii sunt parte integrantă a Rusiei și a poporului rus. Sintagma „Malorusia” a fost introdusă în Rusia în secolul al XVII-lea.

Ucraina Story

O excepținală radiografie a Rusiei post-Elțîn și pînă în zilele noastre, aparținînd scriitorului și analistului politic 

Vasile Ernu 

(născut în 1971 la Odesa, RSS Ucraineană, URSS).

https://www.romaniacurata.ro/ce-este-regimul-putin-ce-tip-de-razboi-duce-si-de-ce-stanga-trebuie-sa-l-condamne/?fbclid=IwAR1hHIjdgiRfKDwqniUOjCfUAC3oi3cjzzhfUwpeiWF6-GDZaBrs4gDm7Q4