Înger de veghe în zeghe militară
Acolo unde viaţa nu are valoare, se pune preţ pe moarte…
Vreau să ştiţi că n-am fost supărat pe nimeni, niciodată. Mai cu seamă pe voi şi doar pentru faptul că aţi uitat de mine în acest cotlon de ţară, unde de mai bine de-un an, domnul plutonier, comandantul nostru de pluton, un analfabet beţiv, duhnind a mahoarcă şi-a tescovină, ne pune să cîntăm Magdaleno, spune drept / Cine te-a muşcat de piept…, atunci cînd noi spălăm closetele, în timp ce el ne explică, răcnind din toţi bojocii, că numai aşa învăţăm cum trebuie să apărăm ţărişoara asta amărîtă!
Cum aş putea fi supărat pe iubita mea dintotdeauna care, aşa cum am auzit, s-a măritat cu turcul ăla de ţine brutăria din colţul străzii noastre. Pe care –mi-a spus mie cineva – l-au arestat pentru trafic de carne vie. Să fie sănătos. Iar Mariei, dacă o întîlniți, spuneţi-i că am iertat-o de mult…
Doar o rază de lumină îmi mai umple sufletul de bucurie, atunci cînd primesc cîte-o scrisoare de la bunicul Agapie, care m-a rugat să nu vă spun c-a orbit şi că-i scrie tot ce are nevoie, după dictare, finul Vasile, dascălul. În fiecare plic găsesc, împăturiţi cu grijă, ceva bani. Nu mulţi. Să am aici de cheltuială, zice dumnealui. Eu i-am strâns pe toţi şi i-am cumpărat o iconiţă pe care deja i-am trimis-o. S-o pună la candelă, că pe-a lui, nu se ştie cine, i-a furat-o. Printre altele, bunicul îmi spune cu amărăciune, că nu mai ştie nimic de voi de o groază de timp şi, înainte să închidă ochii, ar vrea ca măcar să-ţi mai audă o singură dată glasul, mamă, că indiferent ce-a fost, rămîi tot fata lui cea dragă. Şi te mai roagă, mamă, să ai grijă de tata, că i-a spus lui nu ştiu cine, că de cînd a rămas şomer, tata s-a cam luat de băutură. V-a scris şi vouă bunicul dar n-a primit nici un răspuns. E convins că poştaşul a rătăcit pe undeva scrisorile lui. Şi să mai ştii că nu e supărat pe voi că aţi uitat de el. Ştie că viaţa e grea şi necazurile multe. În rest, nu vă mai spun decît atît: el ne iubeşte pe toţi, la fel.
Ca întotdeauna.
Aş fi venit acasă într-o permisie dar s-a scumpit trenul şi nu îmi ajunge solda. Aşa că m-am dus împreună cu ceilalţi băieţi să muncesc – sîmbăta şi duminica – la casa domnului maior, comandantul nostru de companie, om bun, pîinea lui Dumnezeu, pentru că, uneori, munca îmi mai alungă tristeţea şi dorurile toate. În plus, doamna Ileana, soţia domnului maior, găteşte la fel de bine ca tine, mamă, şi mai uit de lăturile fierte la cazan şi de pîinea mucegăită de la unitate.
Într-una din nopţile trecute am avut un vis ciudat sau poate că s-a întîmplat aievea: mi s-a arătat însuşi Bunul Dumnezeu, care îmi spunea, că nu peste mult timp, îl va lua la El pe bunicul. În orice caz, am avut o viziune stranie: deşi nu-i vedeam chipul, mi se părea că Bunul Dumnezeu căpătase înfăţişarea bunicului Agapie, ba parcă avea şi inflexiuni ale vocii lui. A doua sau a treia zi, nu mai ştiu bine, curierul mi-a adus o scrisoare, în care finul Vasile îmi povestea cum s-a prăpădit bunicul şi cum a fost el îngropat creştineşte cu ceva bani strînşi de la oamenii din sat – a dat fiecare cît a putut – de către domnul părinte Nicodim. Mai avea şi bunicul ceva bani puşi deoparte din pensie, dar n-au fost deajuns. Am aflat toate acestea după mai
bine de două săptămîni, c-a întîrziat pe drum scrisoarea, din cauza poştei, c-a întîrziat pe drum scrisoarea, mai bine de două săptămîni, din cauza poştei iar colegul meu de la centrala telefonică e cam împrăştiat şi a uitat să-mi spună, cînd am venit într-o duminică de la casa domnului maior, că m-a sunat finul Vasile, dascălul, de la telefonul primăriei, să mă anunţe de moartea bunicului. M-am dus după aceea într-o permisie, cu trenul, cu bani trimişi prin mandat de domnul părinte Nicodim. Am aprins o lumînare şi m-am rugat la mormîntul dumnealui, aşa cum m-am priceput mai bine, pentru sufletul său bun. Am mîncat la domnul părinte unde am şi rămas peste noapte. Tot el mi-a dat şi banii de întoarcere şi merindele de drum. Finul Vasile o să-i facă toate pomenirile de pînă la an, cu banii rămaşi de la înmormântare. Cheile de la casă au rămas la părintele Nicodim.
Azi-noapte l-am visat din nou pe bunicul Agapie, care îmi spunea să nu fiu supărat pe nimeni şi cînd mi-o fi rău de singurătate, să mă gîndesc la Bunul Dumnezeu, că aşa făcea şi el. Şi mi-a mai spus că tare dor îi e de mine dar că de acolo de unde e, nu îmi mai poate scrie. Aşa că, dragii mei, cum şi mie îmi e tare dor de bunicul, m-am hotărît să mă duc eu la el. La noapte sînt de gardă şi-mi e de ajuns un singur glonţ. În rest, ştiu drumul… Cînd veţi citi aceste rînduri, voi fi de mult cu bunicul. Sper să ajungă cu bine scrisoarea aceasta la voi. Mai veţi găsi ceva notat şi pe capacul valizei de lemn în care sînt toate lucrurile mele. Am mai scris şi un bilet pentru domnul maior, în care îl rog să nu-i lase în unitate pe ăia de la televiziune, cum am văzut că se întîmplă de obicei. Că şi ăştia intră cu bocancii în vieţile noastre, mai rău ca domnul locotenent de aici care, atunci cînd îi cîntăm Magdaleno, spune drept / Cine te-a muşcat de piept…, în timp ce spălăm la closete, ne învaţă cum e cu dragostea lui de ţară.
N-am fost supărat pe nimeni, niciodată. Supărarea, îmi spunea tot timpul bunicul Agapie, întunecă minţile. Şi-mi mai spunea să fiu bun cu aceia care-mi fac rău. Şi cred c-am reuşit, pentru că mulţi dintre cei de-aici mă privesc acum un pic ciudat, aşa, ca pe nebunul satului. E treaba lor…
În ultimul timp am fost foarte singur şi m-am gîndit cu speranţă la Bunul Dumnezeu. Dacă voi ajunge vreodată la El, aş mai vrea doar să mă ierte pentru toate păcatele mele.
Vă iubesc pe toţi.
Ca întotdeauna…
Vă iubesc pe toţi.
Ca întotdeauna…
(fragment din volumul Bătrînețile unui copil cuminte. Manual de folosire, aflat în pregătire)
