marți, 13 august 2019

Jurnal de-a bușilea

Nino. Una dintre puţinele şi micile plăceri pe care Nino şi le mai oferea în ultimii ani ai vieţii, era să facă fotografii prietenilor care-i treceau pragul minuscului său apartament situat în centrul oraşului, la etajul 1 de la scara „A” a binecunosctului bloc ploieştean „7 etaje” (aflat vizavi de catedrala „Sf. Ioan Botezătorul”). Îşi cumpărase cu ceva timp în urmă o liliputană cameră de fotografiat cu film şi în zilele în care era bine dispus, înconjurat de prieteni fiind, iniţia o „şedinţă foto” (cum foarte serios îi plăcea să le numească), în care cei prezenţi îşi făceau fotografii unii altora, în ipostaze care de care mai haioase. Pe spatele unei astfel de fotografii pe care mi-a făcut-o Nino prin februarie 2005 şi dăruită după cîteva zile, doar cu puţine luni înainte de a muri (fotografie pe care aveam s-o folosesc apoi pentru coperta a IV-a a volumului meu de convorbiri cu el (Convorbiri la lumina gîndului, apărută la exact șase luni la moartea sa) şi-n care apăream fumînd un trabuc, părînd a privi, mirat-întrebător, prin obiectivul aparatului, direct în ochii lui), a scris următoarea dedicaţie: Dragului Prieten, omului nostru din Havana, fumător de ţigarete, ţigări de foi şi pipă, dragostea din inima lui Nino. 


Discreta trimitere la Graham Greene, un prozator care-i plăcea şi ale cărui cărţi le (re)citea în acea perioadă, era evidentă. La cîţiva ani după aceea, lecturînd romanul Omul nostru din Havana, mi-am reamintit brusc de dedicaţia lui Nino şi am căutat fotografia pomenită, de a cărei soartă nu mai ştiam nimic. După îndelungi cotrobăiri, am găsit-o într-unul din albumele mele cu fotografii, rătăcit printre vrafuri de hîrţoage, bucuros nevoie mare că am dat peste acel portret făcut de el. Am stat o vreme cu fotografia în faţă, tot citind şi recitind dedicaţia lui. După care, dintr-un dicţionar, am aflat că romanul scriitorului britanic apăruse fix în anul 1958, care era şi anul naşterii mele! Atunci mi-am zis în barbă, cu toate că io, unul, nu cred absolut deloc în asemenea potriviri, ba mai mult, sînt chiar convins că nimic nu-i întîmplător pe lumea asta: stranie coincidenţă! Ori poate că Bătrînul Urs Nino făcuse intenţionat trimtere la o carte care se născuse odată cu mine? 
Numai Dumnezeu mai poate şti... 


N.B. Pe prima copertă a volumului pomenit, aveam să pun un portret fotografic pe care i-l făcusem, tot într-o astfel de „ședință foto”, la el acasă... 




vineri, 9 august 2019

In memoriam

Cătălina Buzoianu 
(13 aprilie 1938–3 august 2019)
Fotografie de Mihaela Marin
„Spectacolul contemporan este un eseu în imagini. Spaţiu al ideilor, spaţiu al cuvântului, spaţiu sonor, care acţionează asupra spectatorului la toate nivelurile: intelectual, spiritual, afectiv, senzorial. Regizorul este un eseist care vorbeşte în imagini.”
* 
„Am o natură tumultuoasă. E o problemă de fecunditate. Ține de natura mea feminină. Limitele, dar și calitățile, în viață sau în profesie, tot ea mi le dă. Am o mare capacitate de a trăi. Trăiesc din plin viața. N-am avut numai experiențe plăcute. Greutățile m-au făcut să sufăr, am dobândit discernământ. Nu-mi pare rău că am dus-o și greu. Am cunoscut viața nu numai din cărți, la modul livresc. Piesele care mi-au ieșit cel mai bine sunt cele care mi-au corespuns ca experiență personală.
* 
 „Alcătuiri de fragilităţi, construcţiile noastre, castele de nisip, se fac una cu pământul sub talpa grea, nemiloasă, a Timpului. Regizorul este un Don Quijote agăţat de 
bună-voie de aripa morii de vânt.”
* 
„Actorul! Caliban, Ariel și Prospero! Monstru sacru! Centaur al mitologiei colective, cel care poate fi, o clipă, Zeul, setea noastră nestinsă de absolut sau Omul – neliniștită clepsidră a cunoașterii.”
 
Sursa foto: familiaregala.ro
„În periculoasa operație pe cord deschis, regizorul și actorul par, ca într-un crud, sângeros ritual solar aztec, sacerdotul și victima emisară, iar inima smulsă cu ascuțitul cuțit de obsidian – zbătându-se vie sub cuțitul de foc al zeului vieții –, jerfa neîncetată a milioanelor de eroi anonimi ai teatrului lumii.”
 *
„Nu cunosc alt adevăr fundamental al profesiei noastre decât cel al comuniunii depline dintre Actor și Regizor, al luptei pe viață și pe moarte între Actor și Regizor, al izbânzii amândurora prin miraculosul deplin, triumfător al spectacolului.”
 *

„Îmi plac actorii care își simt limitele și pentru care personajul înseamnă competiție cu sine, un nou salt mortal: așa este fiecare rol pentru Ștefan Iordache. E un interpret pe care îl admir foarte mult, partener ideal în repetiție. În concepția mea despre teatru, actorului îi revine primul loc. Am făcut spectacole fără decor („Romeo și Julieta”, „Bolnavul închipuit”), în cadrul cărora sarcina artistică îi revenea în exclusivitate. ”
 
„Montările le văd ca pe niște experiențe existențiale ale unui anumit moment,
o posibilitate de contact cu ceva din natura umană.
Întâlnirile trebuie să fie ca niște scântei, ca în viață,
 în dragoste.
Pentru asta e nevoie de sinceritate, de dezbărare de orgoliu, de dăruite totală.”
„Eu sunt melomană. Îmi place spectacolul de operă în sensul în care îl teoretizează Wagner, ca spectacol-total. „Oedip” și „Lumea de pe Lună” sunt spectacole-concert, etape intermediare spre marile reprezentații de operă pe care mi le doresc. Cred că nu greșesc când spun că fiecare reprezentație a mea are o temă muzicală, o tonalitate, o linie muzicală anume. De fapt, de la prima lectură obișnuiesc să-mi „cânt” spectacolele. Nu pentru a le da tonuri actorilor, ci pentru a le sugera modul în care textul respectiv se răsfrânge în universul meu lăuntric. Atunci simt patetismul și surdina, violența și seninul, adevărul adânc pe care-l descopăr cufundându-mă în undele lui sonore ca într-o cantată de Bach. Întreg spectacolul funcționează pe principiul operei, cu soliști, cor, orchestră. Nu-mi pot imagina teatrul fără o severă arhitectură sonoră, fără o orchestrare viguroasă a vocilor actorilor, aceste minunate instrumente ale naturii. Încă de la primele repetiții obișnuiesc să acordez vocile pe principiul arie-monolog, duct-dialog, sau piesă de amplă amplitudine compozițională, de tip simfonic.”
 Cătălina Buzoianu

N.B. TVR continuă seria difuzărilor IN MEMORIAM Cătălina Buzoianu cu o altă montare de referinţă din cariera regretatei regizoare: „Dimineaţa pierdută”, dramatizare de Cătălina Buzoianu după romanul omonim al Gabrielei Adameşteanu. În distribuţie: Gina Patrichi, Tamara Buciuceanu, Victor Rebengiuc, Valentin Uritescu, Ion Besoiu, Rodica Tapalagă, Tora Vasilescu, Irina Petrescu,  Mihai Constantin, Lucia Mora, Ina Apostol, Răzvan Ionescu, Eugenia Balaure
Regia artistică: Cătălina Buzoianu

Jurnal de-a bușilea

Cu țărînă stau în gură
Și cu viermii mă tot cert
Că nu poci să ies din groapă
Să te bat și să te iert...”
(vechi cîntic de mahala - refren)
*
Un primar, pre numele lui Ion Leonard Dicu (în comuna dâmbovițeană Pietroșița), iată la ce s-a gîndit, cu nervii capului din dotare. Nici mai mult, nici mai puțin, să se facă el însuși „Cetățean de Onoare” al localității, pe care cu elan revoluționar o păstorește de fix cinci mandate! Căci merita și el, nu, ceva, acolo, după atîta efort depus în slujba comunității...
Zis și făcut: dl viceprimar a întocmit referatul, iar Consiliul Local, în unanimitate, l-a aprobat. Omul nostru a primit titlul în cadru festiv (Zilele comunei, dedicate, nici nu se putea altfel, Centenarului Marii Uniri), înmînat de nimeni altul decît de întocmitorul lui, coleg în PSD cu șefu’, tov.vice.
Momentul n-avea cum fi decît unul extrem de emoționant (nu știm dacă s-au vărsat și ceva lacrimi, probabilitatea este foarte mare), copleșitor, de-a dreptul, pentru edilul șăf, care n-a mai fost în stare decît să articuleze, cu un nod în gît (ceva mai mare decît acela de la cravata roșie) istoricele cuvinte: Doar odată ești cetățean de onoare! (așa cum declară martorii oculari).
Păi, nu? Are perfectă dreptate uica Leo!
Trăiască!
Ura!
*
(strict autentic)
Reporter tv:
– Domnă prim-ministru, există foarte multe culturi agricole, afectate de recentele inundații?
Viorica Vasilica Dăncilă:
– Da, cum să nu. Dar noi, Guvernul, le combatem cît putem de mult, prin irigații!
Ce-am putea pentru ca să deducem, noi, discipolii maestrului Caragiale, din acest răspuns anapoda? Că între inundații și irigații, este un pas atît de mic și atît de sublim pentru această damicelă, încît el, practic, lipsește cu desăvîrșire!
Aferim!
*
Atunci cînd omul moare, nu moare din cauza unei boli, ci din pricina intregii sale vieți”. 
Charles-Pierre Péguy 
(a.k.a. Pierre Deloire sau Pierre Baudouin)

*
„Vreau doar să înveţi să bei apă în mod conștient. Să începem cu asta. O simplă ritualizare a vieții de zi cu zi. Ține apa cu ambele mâini. Închide ochii. Uită de toată lumea din jur. Apoi concentrează-te pe intenție: vei bea apă. Urmează să îți pui buzele, încet, pe marginea paharului. Să nu bei, doar să simți răceala lui. O singură înghițitură mică de apă. Înghite încet și simte cum aceasta îți hrănește fiecare atom din corp și cât de importantă este. Este viață. Fără apă nu poți trăi. Pune paharul jos. Ţine-ți ochii închiși. Dacă vei bea astfel timp de 10 minute, această apă nu mai este apă. Este forța vieții care te hrănește. Este simplu.”
Marina Abramovici
*
„Sînt vremuri, într-adevăr, în care «pesimismul» e rațiunea însăși, o sănătoasă cale de mijloc între euforie și disperare. ” (Andrei Pleșu în Note, stări, zile). Foarte adevărat acest panseu de sorginte cioraniană al maestrului... Am avut dintotdeauna, fără doar și poate, o doză de pesimism bun, salutar, care, în viața mea de pîn-acum, m-a scos din multe situații care se anunțau nefaste, confuze, tulburi, spre a nu le numi chiar disperate. Prin prevenție. Spun pesimism bun, pentru că există, ca și în cazul colesterolului, și unul rău, pe care l-aș numi văicăreală, sau văietutură, sau lamentație... E plină lumea de acest pesimism rău, hélas!, care se manifestă pernicios la tot pasul și care, cu siguranță, ar necesita un diagnostic exact și apoi, un soi de terapie... Și ea mi-a spus, nu o dată, că sînt un pesimist incorigibil, care-o dezarmează... Cred, mai degrabă, că se gîndea la unele dintre accesele mele de negativism (nu foarte frecvente și nici excesiv de agresive), generate, la rîndu-le, de scepticismul meu nativ, șlefuit, cu siguranță, de multe dintre lecturile mele...   
Cineva dădea și o definiție – foarte adevărată și ea, dincolo de ludicul zicerii – a pesimistului: un optimist bine informat!  


joi, 8 august 2019

Filmoteca de dinamită

Mircea Eliade
Istoric al religiilor, prozator, filosof și profesor la Universitatea din Chicago, Eliade a devenit cetățean american în 1966, fiindu-i acordat  titlul de Distinguished Service Professor.
Mircea Eliade a scris peste 30 de volume științifice, opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și peste 1200 de articole și recenzii cu o tematică variată. Opera completă a lui Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și manuscrisele inedite. 
Din 1990 este membru post-mortem al Academiei Române.
Un film-portret de Marian Voicu din seria documentară Români care au schimbat lumea.

Haihui printre imagini

Ozabu
Chipuri de femei enigmatice apar creionate suav în portretele suprarealiste ale artistului autodidact japonez Ozabu. Pe cartoane în tonuri calde, Ozabu așterne mixturi de hașuri greu perceptibile ochiului și culori perfect îngemănate, inefabile, pentru a crea imagini care degajă, deopotrivă, forță și tandrețe. Porteretele tinerelor sale femei par să se întrupeze din păsări, din flori sau din arbori bonsai, liniile de separație dintre om și natură fiind greu sesizabile. Artistul nu vorbește despre arta sa și nici nu-și explică tehnica realizării lucrărilor, în schimb, el permite privitorului, prin intermediul camerei de filmat sau al fotografiilor, să fie martorul nemijlocit al nașterii operelor sale. Ozabu lucrează, în prezent, la o reprezentație publică one man show. 
Lucrările sale pot fi admirate în în diferite stadii ale elaborării lor sau deja definitivate, pe site-ul său sau pe rețele de socializare...





Lumea în care trăim



„E o lume a mea. Lumea în care am trăit. Nu sunt ei aici, dar eu oameni ca ei cunosc. Cu oameni ca ei am copilărit. E e o bucată de România. Iubită de mine dar și făcută de rîs. Nu e reprezentativ. Multă lume zice: domnule, e exact cum suntem noi! Nu, noi nu suntem așa. Aici sunt exagerate lucrurile puțin. Sigur că există un bețiv, există și o curvă, dar nu cred, nu vreau să cred că așa e România. Poate că noi am legalizat, ăsta e un regret al meu, că noi am legalizat cocălăreala. De unde, înainte, cocalarul era într-un colț și era jenat, acum dacă îi spui cocalarule!, e o mândrie, cumva. Să zic da, bravo, mă, ce ai făcut boss?”
Mimi Brănescu
(scenarist „Las Fierbinți”)

Poemoteca




sălbatică odinioară şi nesupusă, mâna mea s-a domesticit. 
ea, care pocnea pocitaniile vieţii peste gură, acum a obosit. 
nici de scris nu mai scrie – a amuţit. uneori, doar în somn, când visează, 
mâna mea mângâie pe spinare amintirea motanului pe care l-a iubit.

altfel, ziua ei se scurge înmiresmată ca vinul din paharul 
pe care-l duce la gură cu o oarecare candoare senilă. 
mâna mea a ajuns singură şi vrednică de milă. 
în preajma ei, risipite, uneltele s-au prăfuit. 
mâna mea, mâna mea, pentru ce m-ai părăsit?

bătrână, mâna mea îmbrăţişează coapsa paharului. îl ridică încet 
şi porneşte a-l duce la gură. dar tremură, drumul e lung şi când ajunge 
abia de mai rămâne-o picătură.

sălbatică odinioară şi nesupusă, mâna mea a obosit. 
doar noaptea, uneori, când n-o vede nimeni, mângâie pe spinare 
amintirea motanului. 
şi amintirii lui îi place şi se-ntinde şi toarce.

dar acum, până şi visul ăsta a luat sfârşit. 
mai singură decât toată singurătatea, mâna mea tremură.

dumnezeule, doamne, pentru ce ne-ai despărţit?

Lucian Vasilescu

Jurnal de-a bușilea


„A gândi ortodox este ușor, însă a trăi ortodox cere multă osteneală!” (Sf.  Paisie Aghioritul)
 *
„Scriu despre mine și nu știu dacă e bine. Majoritatea scriitorilor sunt scriitori ai unei singure cărți, în care s-au deconspirat, apoi au amuțit. Dar io nu știu dacă spun adevărul. Scriu ca să corijez. Lumea așa cum ar trebui să fie, ăsta ar fi fost un titlu bun pentru cartea mea.” Sorin Stoica („O limbă comună”)
 *
Nu o dată m-am întrebat ce semnificaţie au, în general, numele de familie străine.
Implicit, mi-am pus întrebarea şi vizavi de cele ale unor mari scriitori ale căror cărți, de-a lungul anilor, le-am citit.
Tot scotocind, am aflat cam cum s-ar traduce, cît mai aproape de limba română, cîteva dintre ele, uimit fiind de cît de comune pot fi, unele, în timp ce altele, mai ales cele orientale, mustesc de metafore.
Aşa am aflat, bunăoară, că, în rusă, Gogol înseamnă „raţă sălbatică”, Pasternak (Boris) – „păstîrnac”, Nabokov (Vladimir) – „de pe margine”, Tolstoi (Lev) – „gras” sau mai bine spus, „grăsan”, Bulgakov (Mihail) – „anevoios”, în portugeză Coelho (Paulo) – „iepure”, în italiană, Calvino (Italo) – „chel”, Eco (Umberto) – „ecou”, în franceză, Baudelaire (Charles) – „sabie scurtă”, La Fontaine – „fîntînă”, Boileau – „bea apă”, Botton (Alain de) – „buton”, în germană, Grass (Günther) – „mînios”, Böll (Heinrich) – „deal” iar Kafka (Franz) – stăncuţă (o pasăre din familia corvidelor) şi, în sfîrşit, în japoneză, Murakami (Haruki) – „dealul de sus”, Mishima (Yukio) – „trei insule” şi Ishiguro (Kazuo) – „piatră neagră”.
Operațiunea de „decriptare” continuă...
 *
„N-are decît să-mi fie necredincioasă. Bătrînețea și fidelitatea sapă riduri pe mutră, iar eu nu vreau, de pildă, să aibă mutra plină de riduri. N-are decît să-mi fie necredincioasă, firește, nu chiar, n-are decît, însă, totuși, n-are decît. În schimb, e țesută cu totul din încîntare și arome. Pe ea trebuie s-o inhalezi, nu s-o pipăi și s-o plesnești peste muie. O dată am încercat să număr toate sinuozitățile ei tainice și nu le-am putut număra – am ajuns pînă la douăzeci și șapte și moleșeala m-a înnebunit atît de tare, încît am băut zubrowka și am renunțat la numărătoare. 
Însă, desigur, mai frumoase îi sînt antebrațele. Mai ales cînd le mișcă și rîde cu încîntare și spune: Eh, Erofeev, bulangiu păcătos ce ești! O, diavoliță! Parcă poți să nu inhalezi o tipă ca asta?” Venedikt Erofeev 
(„Moscova-Petușki)
 *
În continuarea celebrei pelicule „Noaptea generalilor”, România Film prezintă noua sa producție, „Ziua generalului”. Un film nu dur, ci cam din topor... Nu cu Peter O'Toole în  rolul principal, ci cu generalul pîrît Gabriel Oprea, ex-ministru de interne... 
 *
„Fiecare om este dificil. Un om care nu e dificil nu e nici interesant… Cred că cea mai mare greşeală este ca un scriitor să încerce să scrie o literatură care place şi vrea să se acomodeze, în mod literar, la mediul în care trăieşte.” Herta Müller (2005)


luni, 5 august 2019

Clin d'oeil

Cum arătau fundurile femeilor europene la trecerea dintre secolele al XIX-lea și al XX-lea? Mai precis în 1901? Cam cum se poate vedea în desenul de mai jos, apărut în revista franceză Rire, în viziunea unui grafician care semna cu, probabil, un pseudonim: Vioxola. 
Voyons, voyons!


Poemoteca

Juridică
Da ia spune unde lucrezi
Dumneata la papetărie să trăiți și
Ce vinzi dumneata acolo la papetărie
Eu vînd creioane și gume și cerneală
Caiete și hărți și păpuși să trăiți
Și hărți ziceai și hărți ziceam
Să trăiți și harta patriei
Și harta patriei să trăiți atît
Ne ajunge notează grefier.

Pentru vînzare de țară.
Traian Furnea
(1954–2003)
(din volumul „Legitimație de poet”, 1982)




Jurnal de-a bușilea

25.04.2011. Pe „dig”, la Gorgova, pe brațul Sulina, undeva în inima Deltei. Nişte oameni cinstiţi (Ovidiu, Ioana, Vlad, Anca Lucia, Tetea) beau şi ei o berică, la botul calului, din primul salariu al Ioanei... Dana era pozarul (fără bere dar un pozar adevărat, cinstit şi el, hehehe!). 
Ce vremuri...

„Poate mă las înșelat de bătrînețe și de teamă, dar presimt că specia umană – unica – e pe cale de a se stinge și că Biblioteca va dăinui: iluminată, solitară, infinită, perfect mobilă, înarmată cu tomuri prețioase, inutilă, incoruptibilă, secretă.” 
J. L. Borges („Biblioteca Babel”)
*
GAMA PENTATLONICĂ (SIC!) LA MINOR. Nu, sigur că nu m-am molipsit de boala vînării bălmăjelilor lingvistice ale altora dar n-am putut pentru ca să trec cu vederea o asemenea bazaconie. Asta pentru că tot veni vorba despre muzică. Zice dl Alex Revenco (de altfel, un onorabil critic şi eseist muzical) într-un articol mai vechi din „Jurnalul Naţional” („Chitaristul Emil Kindlein şi trista gamă la minor”, din 23 august 2012), citîndu-l cam de-a-nboulea pe chitaristul pomenit care, hélas!, şi-a retezat un deget într-un laminor: „ În timp ce lucram la al doilea microfon, într-un moment de neatenţie mi-am prins degetul în laminor. La Minor este şi un termen muzical, este cea mai tristă gamă muzicală. În blues se foloseşte gama pentatlonică (sic!) La Minor (…)”. O fi ea ce-a mai tristă gamă muzicală, nu zic nu, dar să nu-şi fi dat seama dl Revenco (pe Emil Kindlein îl absolv din start de greşeală iar cei de la corectura jurnalului cu pricina nu se pun, că ei habar n-au ce-i cu gamele astea) că una-i gama pentatonică (alcătuită din cinci trepte, fără semitonuri, care stă la baza multor genuri muzicale, mai ales populare, inclusiv a blues-ului american) şi cu totul altceva pentatlon (cu „l”), carevasăzică, o probă combinată de atletism, alcătuită din cinci exerciții diferite, cu alte cuvinte, o probă sportivă! De altfel, e cam aceeaşi diferenţă, dintre „laminor” şi „la minor”, în fond, nu? Of, cîte încurcături mai poate pricinui un inofensiv „l” în afurisita asta de limbă română! Cît despre pauza dintre cuvinte, ce să mai vorbim...
*
„Îmi tot spun: ar trebui să renunţi, scrii scrisorile astea cu sîngele tău. Cu unii corespondez din 1992. De ce continui? Îmi tot pun întrebarea asta, iar răspunsul cred că e: Ce nu ai face ca să-ţi vorbească un om? (Amélie Nothomb)
*
„Chipul Reginei Maria ar trebui imprimat pe tricolor, căci, la căpătîiul soldaților opincari sfîrtecați de obuze, mama răniților, cu sînge anglo-saxon, și-a făcut o transfuzie miraculoasă de sînge românesc. 
Capii Bisericii noastre ortodoxe, convinși că Sfîntul Duh poartă neapărat pantaloni cu șliț, s-au grăbit după ’89 să-l însfințească pe grabnicul vărsătoriu de sînge nevinovat, în loc s-o sanctifice pe întregitoarea de țară Maria, care i-a băgat Patriarhiei Române în traistă cîteva nesperate Mitropolii.” Mircea Dinescu („Sfînta fără icoană”) 

Vise & amintiri («Inimă arsă, clipă înjunghiată»)

  FRUNZE Domnului Bogdan Stoicescu Dacă-am avea un organ de cunoaştere Pentru toată materia Ar fi frunzele şi mizeria De-a creşte pe părţi A...