Cuvinte-Sunete-Imagini: Linii moi

joi, 6 iulie 2023

Linii moi

„Omul cel mai bogat este cel care are plăceri ieftine.”

Henry David Thoreau

(1817-1862)

(fotografii de © B.-L. S.)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

Scriu pentru că am nevoie de un public, scriu ca să mă dau în stambă şi, de fapt, toţi fac asta. Mai ales acum când, pentru o perioadă, am spus vieţii piua...Textele astea pe care le scriu aproape zilnic sunt un fel de pepinieră unde plantez obsesiile, disperările ş.a.m.d. Până acum, povesteam unuia sau altuia cum aflam câte ceva care mă înnebunea de plăcere. Mă ţineam de capul lui sau, oricum, pe cine prindeam îl frecam, îl suceam să-i povestesc o chestie pe care am auzit-o. Pe care mi-am reamintit-o. Uneori povesteam aceluiaşi de mai multe ori, dar de fiecare dată altfel. Acum am pepiniera asta, de care sper ca, din când în când, să extrag câte un puiet în faza de coacere şi să pun la cale un text ceva mai elaborat, mai matur. Pui două poveşti una lângă alta şi, până la urmă, ele vor duce la un înţeles comun. O filiaţie comună, pe care nici măcar n-o bănuiai iniţial. De fapt, aşa se scrie proza.

când m-am născut

când m-am născut eram o armată puternică

- e lesne de ghicit ce s-a întâmplat după aceea –

am rămas întâi fără hrană apoi fără cai

apoi oştenii au început să se înjunghie între ei

ca să aibă o moarte mai uşoară

unul singur mai trăieşte astăzi nu ştiu care

căpitanul scutierul ordonanţa

cel care a luptat până la capăt cel care a şters-o primul

îmi petrec timpul încercând să reconstitui lupta

şi asta stoarce toată viaţa din mine

ştiu mutările pe de rost asemeni unui jucător de şah

a fost o luptă cinstită sau nu

o cauză mare una neînsemnată cine poate şti

eu stau pe un maidan cârpindu-mi veşmintele

şi nu am unde să dezertez cu multă vreme în urmă

armata mea a pustiit totul a ucis femeile şi copiii

ce-i aia poezie

m-a întrebat băieţelul din vecini

în timp ce încerca să stea drept la masă

poezia e o chestie grozavă crede poştaşul

care mă respectă are mai nou o geantă specială pentru mine

cu reviste mandate şi scrisori de la prietenii poeţi

care au şi ei poştaşii lor

poezia e un pretext să nu faci nimic

să stai în fotoliu şi să spui că lucrezi

ar spune mama

nu ştiu de ce asociază poezia cu ţigările

factura de curent electric şi venitul târziu acasă

uneori cred că-i pare rău

că n-are cine să mă dea afară din poezie

eu mă folosesc de ei ca să nu recunosc

că nu ştiu prea bine ce fac de ce

de ani de zile o fiinţă ciudată fără nume

vede aude respiră în locul meu

trenului meu i-a fost ataşat un vagon de clasa întâi

camerei mele i-a crescut o mansardă tapetată cu ciocolată

eu m-am săturat de poezia despre poezie

de poezia despre poeme chinuite plicticoase poeme pe cai albi

poeme comme il faut şi de altfel în pagina asta

nu e loc pentru pumnal şi mâna încleştată

pentru rană şi carne în curând va fi dimineaţă

îmi pun ochelarii pe-ntuneric încerc să văd dincolo

să strig ceea ce prietenii dispăruţi mai aveau de spus

Ansamblul cuvintelor este comparabil, din punct de vedere funcţional, cu cel al articulaţiilor. Limbajul este o mînă căreia trebuie să-i exersezi independenţa degetelor, promptitudinea, folosirea simultană etc.
Dar această mînă are 6000 de degete.
Uneori chiar supleţea mîinii, deşi, în principiu, făcută numai pentru execuţie, te determină să găseşti efecte de pian şi creează o compoziţie.
Urechea se miră de un efect pe care mîna l-a găsit, îl preia, îl încredinţează spiritului care îl gîndeşte şi îl dezvoltă, îi dă un sens, cauze, o profunzime etc.
Este un schimb minunat.
Paul Valery

Cred că nu poţi să scrii fără o experienţă personală, ceea ce nu înseamnă că această experienţă trebuie împărtăşită în mod direct. Nu, ea trebuie transmutată prin crearea unor fabule, povestiri, care, însă, toate prind rădăcini în mod firesc.

Fără îndoială, literatura are mai mult viitor decît religia, decît politica sau decît sportul. Mai ales decît sportul care este o frivolitate fără nici o importanţă. Nu ne vom putea lipsi de literatură şi mai ales de poezie. Din literatură putem lăsa deoparte proza, dar poezia nu, poezia e o necesitate, nu putem trăi nici o zi fără poezie.
J.L.Borges

Într-o noapte, Chuang Tzŭ visă că era un fluture – un fluture fericit, care zbura încoace şi încolo şi făcea lucrurile după bunul său plac, neştiind că era Chuang Tzŭ. Dintr-o dată se trezi, ameţit, din nou în trupul lui Chuang Tzŭ. Şi nu-şi dădea seama dacă Chuang Tzŭ fusese cel care visase fluturele sau dacă fluturele îl visase pe Chuang Tzŭ. Însă trebuie să existe o diferenţă între aceştia!
Acest fenomen poartă numele de “transformarea lucrurilor”.
Chuang Tzŭ
(sec. IV î.Hr.)

Ego sum

Eu sunt poet, deci liber sunt
De faptul de-a fi fost născut şi liber sunt
Şi dezlegat de vreun mormînt –
de moarte eu m-am dezlegat printr-un cuvînt.
Nichita Stănescu

Of, Doamne...ceaţa e tîrzie
20 martie 1955

Of, Doamne... ceaţa e tîrzie
şi nu se-ncheagă noaptea-n drum
şi-s singur sîngelui de-acum,
fugit din zid de puşcărie

De ce te măsluieşti cu cridă?...
Of, Doamne... Nu pieri... Te-aud...
În ramul primăverii ud,
se sbate fluturu-n omidă

Răşina-n mine se încinge
Mă arde-n gît. Aş bea un ţoi…
Of, Doamne…Vino înapoi
căci mîine peste zori va ninge.
Nichita Stănescu (Argotice)

(portret al poetului de
Jan Gerbert/Germania/
postat prin amabilitatea
graficianului Nicolae Ioniţă)

Optzeci, nouăzeci şi…
lui Nino

I
Şi, iată, scriind în nouăzeci ca-n optzeci, deşi
voisem altceva, poate un băiat,
poate o friptură de porc, poate un chef fără scaune rupte,
fără vecini pe la uşi,
poate cartea – atunci când mai puteam fi cineva,
poate pe tine când mă simţeam părăsit,
poate lumea secretă din Bucureşti,
poate ceva cât mai fals pentru vindecare…
Nici nu mai ştiu, nici nu-mi mai amintesc,
nici nu mai pot şti decât cafeaua rece din jumătatea cenuşie
a zilei, reviste, ziare în care ne mestecam poezia,
măsuţa rotundă, scrumierele
cu ce rămânea din cuvinte – câteodată,
vorbind cu bătrânul Georgescu, vânzătorul ambulant
de lozuri în plic, vodka, coniacul,
literatura, apăsându-ne, vorba aceea – imensă, străină şi grea,
ultimile filme pe video, femeile – ce straniu subiect,
prieteni, amici de chef, festivaluri,
activişti înspăimântaţi de cultură,
Nea Dorel stenic, înrăit în beţii – exilul în general de interior,
bancuri geniale, bătrâne!

II
Medicamente, plimbări la Snagov, ţigări Mărăşeşti, Cişmigiu,
telefoane, lectura de joi în cenaclu, procese, bani puţini,
mama şi tata pierduţi pe la cozi, premii,
cuvinte, zâmbete, multe cuvinte,
farmecul discret al nesiguranţei, îndoieli,
evadări din spital, vizite, jurăminte,
cărţi amânate, cărţi în sertar…
Ce vremuri cu adevărat optzeciste!
Tocmai îmi amintesc,
tocmai scriu pe undeva pe sub acest joc de oglinzi
unde poţi fi răstignit pentru o simplă idee,
tocmai trec aburii ultimei metafore deasupra lumii noastre
vechi şi imunde, tocmai trec norii
spre marea fără cusur şi înaltă,
tocmai trec creierele albe şi moi,
tocmai mă gândesc la alte vremuri...
Ehei, cu adevărat optzeciste!

Cântec în gura mare

Domni de sus de marcă şi dolar
unde e zeiţa de pe tribunal,
cea cu spadă-n mână şi cântar
pentru toţi: şi domn şi opincar?

Fără cumpeni nu-i pe lume har
harul lumii cel primit în dar
cine-l pierde fură mâine iar,
fură toată lumea la cântar.

Treacă anii ăştia în zadar,
rostu-i bun când faci din cal măgar,
ce te duce-n târg la comisar
să îi vinzi pe toţi pe-un icusar

numai griji şi nopţi la măcelar,
zile bune pentru osuar
numai sus în cer de e cântar
moartea-i bună, dar e lucru rar!

Domni de sus de marcă şi dolar
unde-i harul cel primit în dar,
unde e zeiţa de pe tribunal?
Lumea toată fură la cântar!

(fotografie de Florin Iaru, pe coperta a IV-a a volumului
Vârsta politică, ed. Du Style, Bucureşti, 1994)

Căldurile verii s-au dus

Căldurile verii s-au dus, e tîrziu,
Tu eşti mai departe de lumea aceea pură
În care te-am văzut fără să fii,
Eu simt mai mult nevoia de căldură.

Dar totul începe să nu mai fie aşa cum era,
Pămîntul pare trist şi-nsingurat,
În prăpastie cad frunze şi oameni
La care nici nu te-ai fi aşteptat.

Pe muntele închis cu sîrmă e pustiu,
Toamna e galbenă ca un obraz de ceară,
Sufletul meu ar vrea să fie îngropat
Şi să răsară iar la primăvară.
(Urcarea muntelui)

Un aer greu

Un aer greu apasă iar pe lucruri
Puse-n odaia mea altfel decît le ştiu,
O schimbare de-o zi, o ordine nouă
Şi frig şi întuneric şi pustiu.

De foarte multă vreme nu am făcut nimic,
Încerc să scriu ceva dar nu se poate,
Ce praf şi pulbere se face-ntruna
Pe masa mea de lucru şi pe toate.

Aş vrea să aranjez din nou ca altădată
Şi să visez din nou, cu un cumplit efort
Pe hîrtia îngălbenită am aşezat
Un gînd care s-a născut mort.
(Urcarea muntelui)

C'è un giardino chiaro, fra mura basse,
di erba secca e di luce, che cuoce adagio
la sua terra. È una luce che sa di mare.
Tu respiri quell'erba. Tocchi i capelli
e ne scuoti il ricordo.

Ho veduto cadere
molti frutti, dolci, su un'erba che so,
con un tonfo. Cosí trasalisci tu pure
al sussulto del sangue. Tu muovi il capo
come intorno accadesse un prodigio d'aria
e il prodigio sei tu. C'è un sapore uguale
nei tuoi occhi e nel caldo ricordo.

Ascolti.
La parole che ascolti ti toccano appena.
Hai nel viso calmo un pensiero chiaro
che ti finge alle spalle la luce del mare.
Hai nel viso un silenzio che preme il cuore
con un tonfo, e ne stilla una pena antica
come il succo dei frutti caduti allora.

Cesare Pavese

N-am făcut altceva decît să mă mint. Scrisul a reuşit să mă fragilizeze, să mă abrutizeze. Nu mai sînt în stare să iubesc, nu mai trăiesc din plăcere, nu mai am plăcerea să trăiesc. Am devenit o brută livrescă, un monstru de lecturi şi simboluri culturale, un om care poate vorbi despre orice. Nu mi se mai permite să tac. Scrisul este de vină.

Copilăria. Nu credeam că în realitate e aşa: pe măsura ce îmbătrîneşti, devii tot mai nostalgic şi copilăria te recheamă la ea iremediabil. O, dacă aş putea acum să scot la suprafaţă toate complexele, fricile, laşităţile, minciunile, păcatele, prostiile, vanităţile, conformismele, utopiile, frustrările mele de copil! Nu am curajul ăsta sau poate nu mă ajută suficient memoria. Memoria morală?

Îmbătrînesc. De fapt, despre asta tot vreau să scriu şi n-am curajul. Acest vreau să scriu mă caracterizează exact. Senzaţia că nimic esenţial nu se întîmplă în scrisul meu, în afară de faptul că vreau să scriu. Iar să îmbărîneşti este inacceptabil. Bătrînii vii nu mi se par seducători, ci caraghioşi. Bătrîneţea ar trebui să se consume în tăcere şi resemnare. Tăcerea şi resemnarea ar trebui să facă înţelepciunea bătrîneţii. Ducîndu-mi vîrsta cu mine, simt că nu-i mai înţeleg pe ceilalţi. Care înţelepciune atunci?

Cuvinte-Sunete-Imagini

joi, 6 iulie 2023

Linii moi

Niciun comentariu:

Planeta giganților

Nu-i ocoliţi...