Altițe & bibiluri

Asemui acest Facebook prin cotloanele căruia mă preumblu de vreo 13 ani (să fie un număr fatal, cum l-ar fi numit nenea Iancu?) unei plaje aglomerate, în plin sezon estival: îmi place şi hărmălaia pestriţă și guralivă dar obositoare (ca la bîlciurile de „Moşi” din copilărie) din buza mării dar mai presus de orice, aşa cum scriam şi cu alt prilej, iubesc marea tivită cu ţipete de pescăruşi, mai cu seamă toamna, tîrziu, în acele clipe inefabile din amurg, cînd plajele-i pustii sînt acoperite de pulberea aurie, diafan-luminoasă, a soarelui blînd, atunci şi numai atunci cînd în aer vibrează poezia, amirosind a alge, a nisip cald şi-a amintiri sărate…

Cît despre „prietenii” feisbucişti (hai, totuşi, să le zic aşa, deşi, pentru mine, prietenii adevăraţi, în carne și oase, sînt cu totul altceva, o rara avis, și aceea pe cale de extincție), care precum aceia din viaţa reală, cînd proliferează necontrolat, intervine un soi de autoselecţie naturală, mulţi dispărînd pur şi simplu, aşa cum au apărut.
De multe ori nu fac nici cel mai mic efort să-i şterg din cartea de imobil a sufletului. Unii lasă urme, alţii nu... Acolo, înlăuntru, rămîn doar cei autentici. Adică doar aceia care mă vor locui definitiv…
Ori, poate o fi cum zicea dragul meu Ştefan Iordache, cîndva, că pur și simplu nici nu există prieteni, ci doar momente de prietenie...
În rest, ne bucurăm de singurătate, înconjurați de cei foarte puțini care ne sînt dragi...