Memento

Andrei Pleșu, un om bine instalat în neliniștea sa, a împlinit 74 de ani!

La mulți ani, domnule Andrei Pleșu!

„CARTEA CA URMĂ – iată igiena scrisului.

Laşi urme: copii, iubiri, drame, amintiri, scîrbe, cărţi.

Dar a pune cartea ca scop şi conţinut de viaţă e tot atît de ridicol cu a lua drept ţel oricare din performanţele contingente ale unei existenţe. Cînd nu-ţi resimţi cărţile drept reziduuri, cînd le idolatrizezi (şi te idolatrizezi pe tine în ele), ele devin, pe nesimţite, cărţi-evaziune, cărţi-camuflaj (pentru infinite demisii şi turpitudini), cărţi-scuză, cărţi-ornament, cărţi-carieră, sau biete cărţi-salahorie, morminte ale unei hărnicii inerţiale, în care sufletele se îngroapă (uneori candid) într-o violentă uitare de sine. ,,Cărturarul”, cărturarul în sine, nu e decît hipertrofia unei urme, dilatarea nelegitimă a unei FUNCȚIUNI SECUNDARE A SPIRITULUI. A trăi pentru a scrie cărţi e totuna cu a trăi halucinat de propria ta umbră. E fatal să laşi o umbră, cînd stai în soare.

Dar decisiv, esenţial, obligatoriu este faptul de a sta în soare, de a te mişca liber în lumina lui.”

Andrei Pleşu

„În ce mă privește, mă socotesc mai mult decît norocos că l-am cunoscut personal (pe Alexandru Dragomir - n.m. B.-L. S.), ca și pe Constantin Noica, Alexandru Paleologu, P. Benedict Ghiuș, N. Steinhardt, Sergiu Al-George, Andrei Scrima, Mihail Șora, Ion Frunzetti, Eugen Schileru, Petru Creția. Nu știu ce-aș fi devenit fără ei și nu știu cum se descurcă tinerii de azi fără asemenea întîlniri transfiguratoare...”

Andrei Pleșu

[„Alexandru Dragomir despre politica (noastră)”]

„În ce mă privește, simt că trăiesc într-o Românie confiscată. Privesc la televizor, citesc ziarele, ascult discursurile politicienilor și mă simt s.t.r.ă.i.n. Mai toți își bat joc de autonomia mea intelectuală, de patriotismul meu, de nevoia mea de solidaritate. Fiecare luptă cîinește pentru cariera lui, pentru nebuloasa lui glorie, pentru îndreptățirea lui inviolabilă. Toți vor să aibă dreptate, pe socoteala liniștii mele, a bunei cuviințe naționale, a libertății gîndului meu. Dacă așa a ajuns să arate țara mea, atunci n-am nici o ezitare să cer, pentru sufletul meu, un dram de autonomie.”

Andrei Pleșu

„Lui Adam i s-a dat, în Rai, dreptul de a numi animalele și de a le stăpâni. După izgonirea din Rai, lucrurile au luat o întorsătură cu totul neconvenabilă: animalitatea a început să dea nume oamenilor și să-i stăpânească, până-ntr-atât încât, de la sihaștrii primelor veacuri creștine (care încercau să-și domesticească menajeria interioară) până la fiziognomiștii Renașterii (care clasificau mutra semenilor după afinitățile ei cu profilul diverselor sălbăticiuni cunoscute) și până la vocabularul etern al caricaturii și injuriei, zoologia a devenit, ca să zicem așa, o parte însemnată a antropologiei... Dar parcă niciodată și niciunde ca în România contemporană n-a reușit morfologia regnurilor inferioare să iasă atât de explicit și de euforic la suprafață. A identifica pe stradă, la televizor sau pe scena politică specii diferite de animalitate nu mai este, în aceste condiții, o operațiune ofensatoare, ci o modestă operă descriptivă. Iei notă, pur și simplu, de ambianță.”

Andrei Pleșu

(„Zoologie” în „Comédii la porțile orientului”)