În fiece noapte
ucid în somn fecioare albe...
Le iau cu mine peste punțile lunii,
Le arăt de unde izvorăște lumina.
Le spun povești neștiute...
La urmă, le sorb – știindu-le vina.
În jurul lunii
Le înfășor – una cîte una.
***
deschizi pumnul tău ca un ghioc
de cretă – în care doarme marea
și lumina izvorăște din palma-ți
moale ca suspinul argintului
dacă ochiul meu e orb
lasă-mă să sărut palma ta
înflorită ca o fereastră
și să știu astfel
iubirile unde sfîrșesc
***
M-am întîlnit
cu Dumnezeu
în tine.
Cînd ți-am mirosit părul
cînd ți-am băut gura
cînd ți-am strunit zimbrii
iată –
Dumnezeu a plecat
cu toiagul în mîna dreaptă.
După el
Am zăvorît porțile.
***
întunericul topește
contururile și
sufletul ascuns al lucrurilor
se trezește
poate de aceea în vis
te văd
ca printr-o lentilă încețoșată
M. G. Mateucă
(poeme din volumul „Frate pămînt, soră lumină”, editura Karpat, 2017, ediție îngrijită de Mihai Vasile)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu