Poemoteca

În fiece noapte

ucid în somn fecioare albe...

Le iau cu mine peste punțile lunii,

Le arăt de unde izvorăște lumina.

Le spun povești neștiute...

La urmă, le sorb – știindu-le vina.

În jurul lunii

Le înfășor – una cîte una.

***

deschizi pumnul tău ca un ghioc

de cretă – în care doarme marea

și lumina izvorăște din palma-ți

moale ca suspinul argintului

dacă ochiul meu e orb

lasă-mă să sărut palma ta

înflorită ca o fereastră

și să știu astfel

iubirile unde sfîrșesc

***

M-am întîlnit

cu Dumnezeu

în tine.

Cînd ți-am mirosit părul

cînd ți-am băut gura

cînd ți-am strunit zimbrii

iată –

Dumnezeu a plecat

cu toiagul în mîna dreaptă.

După el

Am zăvorît porțile.

***

întunericul topește

contururile și

sufletul ascuns al lucrurilor

se trezește

poate de aceea în vis

te văd

ca printr-o lentilă încețoșată

M. G. Mateucă

(poeme din volumul „Frate pămînt, soră lumină”, editura Karpat, 2017, ediție îngrijită de Mihai Vasile)

Goange

„Într-o căsnicie, soţii trebuie să se mai certe din cînd în cînd, pentru a afla, în felul acesta, cîte ceva, unul despre altul.”

J. W. Goethe

(„Afinităţi elective”)

Altițe & Bibiluri

Gara de Sud din Ploiești, în anii ei de glorie...

Drumurile oricărui oraș pornesc dintr-o gară...

Drumurile oricărui oraș se sfîrșesc într-o gară...

Pentru că doar aici și numai aici se aude timpul vibrînd metalic, sacadat, sub roțile de oțel...

O gară este o metaforă alcătuită din emoții și gesturi simple, firești. Din nerăbdarea febrilă a revederii celui drag, ori din fluturarea tristă a unei mîini înmănușate, la despărțire.

Într-o gară, timpul devine, brusc, amintire, topindu-se ca un fum...

Memento

Sorin Stoica 

(27 iulie 1978 - 6 ianuarie 2006)

Schiță de autoportret

Despre mine ar trebui să ştiţi aşa.
M-am născut pe 27 iulie 1978 la ora 7.20 seara. Pentru că aveam o voce foarte groasă, toată lumea îmi spunea Armstrong. Toată lumea bună, evident. Mai târziu am avut şi alte porecle pe care nu vi le mai spun pentru a nu vă da idei.
Am fost un copil încă de foarte mic. Mi-am spart capul, am jucat fotbal până la epuizare şi m-am plimbat cu o bicicletă căreia îi cădea mereu lanţul. M-am dat. Aşa se zicea. Am copilărit în Băneşti, un sat din Prahova care nu e neapărat frumos, dar care e al meu. Deşi eu nu prea mai sunt al lui.
Am făcut liceul la Câmpina şi nu m-am remarcat acolo prin nimic deosebit. Când nimeni nu se mai aştepta, după o criză de seriozitate, am intrat la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării. Acum când scriu, criza de seriozitate continuă, pentru că sunt încă masterand în antropologie.
Am scris nenumărate compuneri şcolare de care s-au bucurat colegii mei. Am publicat şi în «Vatra», «Dilema», «Formula As». Deci, dar mai ales, am scris cu o inconştienţă veselă într-o tipăritură câmpineană numită «Partener». Câmpina a fost o vreme terenul meu antropologic.
Acum predau la facultatea pe care am absolvit-o, scriu şi în general mă simt destul de bine, ceea ce vă doresc şi dumneavoastră.
În 2000 am publicat la Paralela 45 un volum de proză scurtă intitulat oarecum stupid «Povestiri cu înjurături». Cerşeam bani pentru sponsorizare şi un cârnăţar m-a întrebat, cu ce e, bă, cartea ta, cu gagici? Nu, bre, cu înjurături! Şi aşa i-a rămas numele.
Peste doi ani am cerşit iar bani, de data asta pentru un roman, «Dincolo de frontiere». Tot la Paralela 45 a apărut şi ăsta.
În 2003, în plină criză de seriozitate, am coordonat împreună cu Zoltán Rostás un volum de istorie orală care se numea «Istorie la firul ierbii».
După toate astea, au scris despre mine destul de frumos următorii: Paul Cernat, Nicoleta Cliveţ, Radu Cosaşu, Daniel Cristea Enache, Marius Chivu, Tudor Octavian, Dan C. Mihăilescu, Luminiţa Marcu, Iulia Popovici, Sorin Preda, Costi Rogozanu, Simona Sora şi alţii.
În rest ar mai trebui să ştiţi că am 1,79 înălţime, am în cap încă vreo 3–4 cărţi şi trebuie să slăbesc vreo 10 kilograme.

Mowgli

La școală copiii învață despre macaci rhesus, despre cămila cu două cocoașe, despre diverse specii de animale care pot fi găsite în deșertul Tibet, Gobi și prin copacii din Sri Lanka. Minuțiozitatea cu care trebuie să cunoască ăștia mici numărul de degete ale gibonului, sau perioada de împerechere la reptilele mari, te pune serios pe gânduri.
Ai zice că puștii sunt pregătiți pentru a trăi în pădure.
Ca să folosesc un limbaj de lemn căcăcios, nu li se spune nimic despre viața în societate. Astfel devin un fel de mici Mowgli, zăpăcitul ăla din „Cartea junglei”.
Despre iresponsabilitatea școlii românești ar trebui să fie articolul ăsta, despre lipsa ei de aderență la real. Dar cum se știe că și presa e o școală paralelă, o să mă iau de un slogan inept, „Animalele sunt mai bune ca oamenii”, slogan idiot, dar care are mare legătură cu ce vorbim acum. Te uiți la Animal Planet și vezi turme, cirezi, cârduri de animale. Stoluri. Comunități, altfel spus. Și relațiile alea comunitare trebuie să le înveți tu. Să trăiești precum animalele dacă e să forțăm nota.
Nimeni nu-ți spune cum ar trebui să trăim omenește. Ți se arată doar partea nasoală a vieții, dar varianta dezirabilă nu o cunoaște nimeni.
Io nu i-aș învăța pe copii despre specii, clase de animale, ci despre tipuri umane: les nouveaux riches, curva, pișmandeza de la șoseaua de centură, intelectualul cufurit. Asta aș face. Un manual în care să inventariez tipologii umane. Cu ăștia se vor întâlni în viața de zi cu zi, dar șansele să dea nas în nas în plină zi cu vreo lighioană cu pene, gheare sau solzi sunt aproape nule.
Ce-ar conține manualul? Cele spuse mai sus, plus parvenitul care se hrănește cu apă plată, muncitorul cu venitul și ciocul mic, țăranul care nu mai e pe câmp, profesorul înăcrit înainte de vreme, politicianul care trăiește din salariu. Asta pentru că trebuie să pomenim și speciile pe cale de dipariție. Și, în afară de asta, politicienii sunt obișnuiți să se vorbească despre ei ca despre niște animale. Deci precedente există.
Literatura te punea oarecum în situația de a întâlni astfel de clasificări, dar de când a renunțat la personaj și mizează doar pe text, nici ei nu-i mai putem cere mare lucru.
Pomeneam mai devreme de „Cartea junglei”. Scriu cam des despre ea. Am și io marotele mele, obsesiile. Dar astfel se confirmă ce spusei. Și eu am crescut cu cărți despre animale, reviste despre coioți, șacali și maimuțe urlătoare.
Important e că orice text, orice material de genul ăsta dă de înțeles că lumea animală maimuțărește ordinea umană. Că animalele trăiesc tot cam la fel ca noi. Sau că noi ar trebui să facem ca ele. Probabil de-aia la grădiniță mi se spunea Mowgli.

Aberații de bun simț

(Partener, nr. 177, 28 august 2003)

Muzicoteca de dinamită (reascultări)

Albumul The Dark Side Of The Moon* al grupului Pink Floyd este unul neobișnuit din mai multe privințe, nu în ultimul rînd prin aceea că este unanim declarat necomercial, însă avînd o uriașă moștenire comercială. El nu a fost nici Thriller**-ul lui Michael Jackson, care a reprezentat un succes enorm, avînd în spate mai multe single-uri și nici Rumours*** al celor de la Fleetwood Mac, un album conținînd imnuri efervescente, fără moarte, care sună la fel de proaspăt astăzi, ca și în vara anului 1977. Cu siguranță nu a fost nici Bat Out Of Hell**** sau Back In Black*****.

Nu. „Partea întunecată a lunii” a fost și este ciudată. Este un album îndrăzneț, introvertit, mustind de melodicitate, provocator, plin de răsturnări inteligente și întorsături neașteptate. De pe el s-au extras doar două single-uri („Money” și „Us And Them”) și, deși niciunul nu a ajuns hit, ambele au devenit, incontestabil, clasice.

Hugh Fielder

(trad. din limba engleză B.-L.S. Sursa: „Loudersound”)

Note

* „The Dark Side of the Moon” este al optulea album de studio al grupului Pink Floyd apărut la casa „Harvest Records” (la 1 martie 1973).
Este un album concept, ale cărui teme (starea de conflict, lacomia, timpul, moartea și sănătatea mintală), ultima inspirată parțial de starea de psihică a lui Syd Barrett, membru fondator al grupului, plecat din formație în 1968.
Grupul a folosit pentru acest album tehnici avansate de imprimare (înregistrarea pe mai multe canale, tape loops și folosirea sintetizatoarele analogice de sunet de ultimă generație). Inginerul de sunet, muzicianul Alan Parsons, a fost responsabil pentru majoritatea detaliilor tehnice dar și pentru aducerea vocalistei Clare Torry (pe piesa „The Great Gig in the Sky”).
Grafica albumului, reprezentînd imaginea descompunerii spectrale a luminii la trecerea printr-o prismă, a fost realizată de Storm Thorgerson (de la celebrul studio de design „Hipgnosis”), la solicitarea lui Richard Wright, care și-a dorit o grafică simplă dar expresivă, care să reflecte sugestiv temele muzicale abordate.
„The Dark Side of the Moon” a fost aclamat de critica muzicală încă de la apariție, devenind, în timp, unul dintre cele mai importante albume din istoria muzicii rock.
A fost vîndut în peste 45 de milioane de exemplare și a înregistrat un record greu de egalat: prezența în topul 200 al revistei „Billboard”, pentru 900 de săptămîni neîntrerupt.

** Apărut în 1982

*** Apărut în 1977

**** Album de studio din 1977 al lui Meat Loaf

****** Album de studio din 1980 aparținînd grupului AC/DC

(B.-L.S.)

Goange

Dacă femeia slăbește, înseamnă că e îndrăgostită.

Dacă se îngrașă, înseamnă că e fericită.

Dacă pornește ștergătoarele, înseamnă că face la stînga.

Altițe & Bibiluri

Buburuza și bunicul ei sau vremea cînd copiii și copiii copiilor tăi încep să devină tu...

Altițe & bibiluri

„Dragostea adevărată e credință oarbă, umilință fără preget, supunere desăvîrșită, încredere și dăruire împotriva ta însuți, împotriva lumii întregi.
Dragostea înseamnă să îți dai inima și sufletul întreg celui care ți le va zdrobi.”

Charles Dickens

(„Marile speranțe”)

Haihui printre sunete

Ellen Alaverdyan

(10 ani!)

Filmoteca de dinamită

Cadru din filmul „Damage” / „Pasiune fatală”,
(regia Louis Malle, 1992, cu Juliette Binoche și Jeremy Irons)

„Oamenii distruși sînt periculoși. Ei știu că nu pot supraviețui...”

Juliette Binoche

Bibliophilia

Există peste 65.000 de biblioteci în Europa. Raportat la numărul locuitorilor stabili, în Olanda, Grecia şi Portugalia sînt cele mai puţine biblioteci (o jumătate de bibliotecă la 10.000 de oameni), iar cele mai multe există în Cehia, Bulgaria, Lituania și Letonia. România se află undeva pe la mijlocul clasamentului, cu 1–1,9 biblioteci la 10.000 de locuitori.

Deşi Cehia are cele mai multe biblioteci raportate la numărul de locuitori, Finlanda şi Danemarca alocă cele mai mari sume bibliotecilor publice, peste 30 de euro pe cap de locuitor. Cehia cheltuie undeva între 11 şi 30 de euro, iar România, sub 10 euro, potrivit celui mai recent raport realizat de «Fundaţia Bill şi Melinda Gates».
De altfel, în Cehia există o bibliotecă la aproape 2000 de persoane, de 4 ori mai multe biblioteci decît media europeană şi de 10 ori mai mult decît în SUA. Faptul se explică prin aceea că, printr-o lege datînd din 1919, fiecare localitate din Cehia a trebuit să aibă cel puțin o bibliotecă, fie că este vorba despre un oraş sau de un sat. Fapt care a condus la o eradicare cvasitotală a analfabetismului și la o creștere semnificativă a nivelului de educație al populației. Efectul acestei legi se resimte pînă în zilele noastre, cînd cehii cumpără, în medie, 11 cărți pe an, un număr foarte mare faţă de ce se întîmplă în alte părți din lume. Legea a funcționat perfect şi în timpul celui de-al doilea război mondial, cînd Cehoslovacia a fost ocupată de naziști dar şi după despărţirea Cehiei de Slovacia. Însă, din raţiuni financiare, legea a fost abrogată în 2001, perioadă în care, 11% dintre biblioteci s-au închis. Cu toate acestea, 92% dintre cehi frecventează, în continuare, bibliotecile, conform celor mai recente sondaje.
În ceea ce privește restul țărilor europene, lucrurile stau relativ bine: 67% dintre adulţii finlandezi au vizitat o bibliotecă în ultimul an, danezii (57%) și belgienii (42%), în timp ce doar 16% dintre românii adulţi au trecut pragul unei biblioteci în ultimul an.

O vizită la «Klementinum», Biblioteca Națională a Cehiei:

 

Memento

Happy 87th birthday to Donald McNichol Sutherland!

Fototeca de dinamită

„Pisicile ar avea tihnǎ și timp sǎ se uite la nori, 

oţioasele și visǎtoarele pisici.”

Petru Creţia

(„Norii”)

(Foto: © Elke Vogelsang)

Memento

De la stînga la dreapta: Robert Fripp, Jamie Muir, Bill Brufford, David Cross. 

Lipsește John Wetton, pentru ca trupa să fie în formulă completă...

Acum 50 de ani, în iulie, cam în aceste zile...

Percuționistul William Scott „Bill” Bruford părăsea grupul Yes pentru a se alătura trupei King Crimson. Cu alte cuvinte, de unde pleca și unde ajungea...

Poate tocmai de aceea revista Melody Maker semnala evenimentul, relatînd povestea pe prima pagină.

Ce vremuri, ce trupe, ce muzici!

N.B. Pînă și celebra revistă muzicală engleză, în varianta ei americană, costa doar 50 de cenți!

 

„Larks' Tongues in Aspic” 

(full album)

Goange

La Radio Erevan:

- Bună ziua! Îmi puteți spune dacă în Sicilia există „Martorii lui Iehova”?

- Bună ziua! După cîte știm noi, sicilienilor, în general, nu le prea plac martorii!

Haihui printre sunete

Melody Gardot & Sting
Little Something
(The One Show)

Eveniment editorial

Oameni de nota 10 este titlul fericit ales de către binecunoscutul jurnalist și fotoreporter ploieștean, Ioan Popescu, unul dintre decanii presei prahovene – îndeobște cunoscut de prieteni și de cititorii săi consecvenți sub apelativul Jean –, pentru volumul său, care în cele 271 de pagini reunește o suită de interviuri și convorbiri (41 cu toate), realizate în mai bine de 30 de ani de activitate profesională (cifră care reprezintă ceva mai puțin de jumătate din întreaga sa carieră jurnalistică) în presa scrisă locală și nu numai.

Cititorul care va deschide paginile elegantului op tipărit în excelente condiții grafice de editura «Karta-Graphic» din Ploiești, va descoperi în acest adevărat florilegiu, numele unor varii peronalități provenind din felurite domenii, multe dintre acestea fiind de notorietate: ziaristul prahovean Lucian Avramescu, Martin Harris (ambasador al Marii Britanii și al Regatului Unit în România), academicianul basarabean Mihai Cimpoi, cîntăreața de muzică ușoară Lumința Dobrescu, celebră în anii 70 ai secolului trecut, fosta glorie a fotbalului ploieștean și național, Mircea Dridea, regretatul scriitor și om politic Mircea Ionescu-Quintus, actrițele Stela Popescu și Medeea Marinescu, istoricul Marius Oprea, academicianul Eugen Simion, regretatul poet basarabean Grigore Vieru și mulți, mulți alții. Ca fapt inedit, volumul conține și un hazos dar plin de farmec dialog închipuit de autor cu singurul primar al Ploieștiului căruia, de-a lungul timpului, urbea noastră i-a ridicat, spre nemurire, o statuie: Radu Stanian!

Sînt dialoguri vii, de cele mai multe ori chiar incitante, mustind de informații și mărturisiri, care fac din acest volum o lectură mai mult decît agreabilă, scris fluent și dovedind, o dată în plus, măiestria intervievatorului.
„Ioan Popescu – Jean, cum îi spun prietenii – a fost și a rămas un jurnalist redutabil. A făcut carieră mai întîi ca fotoreporter, la ziarul «Flamura Prahovei», care l-a afirmat repede ca pe un veritabil artist al imaginii, el fiind, de altfel, membru al Asociației Artiștilor Fotografi din România». (...) În ultimii ani, s-a dedicat mai ales interviului, purtat cu oameni de anvergură din România, dar și din străinătate: politicieni, istorici, scriitori, artiști plastici ș.a. (...)”, scrie despre om și cartea sa, cu o preciziune chiruirgicală, scriitorul și publicistul Nicolae Dumitrescu, prieten de-o viață al autorului.
Volumul conține și o foarte bogată iconografie, care complinește perfect ansamblul lucrării, căreia îi conferă, pe bună dreptate, toate atributele unui adevărat eveniment editorial.
Invitația de a participa la lansarea cărții vine de la sine.

Întîlnirile titanilor

Poeții Paul Verlaine (în stînga) și Arthur Rimbaud

Eveniment editorial

De-a copilăria este titlul celui mai recent volum purtînd semnătura prietenului nostru, scriitorul M.G.M. (a nu se confunda cu sigla celebrei case de filme americane!), de a cărui lansare mă voi ocupa peste foarte puțin timp, sub auspiciile centenarei biblioteci ploieștene „Nicolae Iorga”.
Volumul a apărut anul acesta, în excelente condiții tipografice, la editura „Karta- Graphic”, condusă de un alt bun prieten, Paul Dan Voicu, adică acela care a întrupat într-un mod fericit viziunea grafică a lucrării imaginată de un la fel de bun prieten, graficianul și omul de teatru Mihai Vasile. Invitatul nostru special este un alt prieten, scriitorul Codruț Darie Constantinescu, un nume binecunoscut al spațiului cultural prahovean și nu numai!
Iată, deci, o lucrare la care și-au adus obolul cîțiva prieteni foarte apropiați și colaboratori statornici de-a lungul vremii, pe care-i alătură dragostea pentru cuvîntul scris și-i unește pasiunea pentru arte, în general. Gazdă ne va fi doamna Mihaela Radu, director al bibliotecii ploieștene.
Mă alături invitației autorului de a ne fi oaspeți la acest eveniment și, împreună, vă așteptăm cu drag!

Altițe & bibiluri

„Regulă generală: a nu identifica necunoscutul cu străinul. Dumnezeu este pentru noi ființa cea mai puțin străină (<interior intimo meo>) și cea mai necunoscută (pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut…). Invers, cunoaștem foarte clar lucruri care ne sînt profund străine: legile materiei, lumea cifrelor etc. De aceea trebuie să-l tratăm pe Dumnezeu ca pe un necunoscut, nu ca pe un străin.”

„Majoritatea «darurilor» pe care ni le fac oamenii seamănă cu momeala pe care pescarul i-o întinde peștelui.

Avem uneori pofta de a răspunde la avansurile lor: iertați-mă că nu mă arunc din cale afară de repede asupra viermișorului pe care mi-l oferiți cu o insistență așa de generoasă. E pentru că ghicesc în urmă cîrligul undiței, firul, coșul și tigaia în care o să mă prăjiți”.

Gustave Thibon

(„Ignoranța înstelată”, Humanitas, 2003)

Muzicoteca de dinamită

Hey Jude

Poemoteca

„anii mei m-au trăit

fără mine, care

îi salutam la paradă

anii tineri solizi

trecînd fără să vadă.”

Ion Stratan

(din poemul „Deus ex Machina”, volumul „Ieșirea din apă”, 1981)

Bibliophilia

„Am furat, de la o bibliotecă din Sibiu, <Biblioteca Astra>. Nu am putut să mă abțin și am furat un volum de Arthur Rimbaud. Împrumutasem un teanc mai mare de cărți, asta era o cărticică subțire, numai cu <Une saison en enfer>. Am dat teancul înapoi și pe-asta am dosit-o într-o plasă – probabil că bibliotecara nu s-a uitat cu atenție pe fișă și eu am plecat cu cartea. Nu au descoperit nici mai târziu, am scăpat foarte ieftin. Nu știu dacă mai am cartea pe undeva, i se rupsese prima copertă. Ulterior, povestind întâmplarea, mi s-a spus – și probabil circulă ideea asta – că furtul de cărți te înnobilează. Am reținut ideea și m-am mândrit cu fapta mea.”

Nora Iuga

Gînd cu elice

E o vorbă la români, printre multe altele, care spune așa: Să lăsăm timpul să treacă! Eroare totală! Nu putem lăsa timpul să treacă... Pentru că timpul nu trece. E imuabil… Viața noastră trece aidoma unei ploi repezi de vară. Dar cum ne place al naibii să ne îmbătăm cu apă rece, lăsăm problema în seama timpului...

(„După furtună”, B.-L.S.)

Poemoteca

Daniela Caurea

(7 iulie 1951 - 4 martie 1977)

Pace ninsă

Dar amintirea cine să mi-o ia,

Să mi-o culce sub mareea cleioasă și grea,

Sub drumul lovit de grele sandale,

De pecețile umbrei și inimii tale?

O manta de miere cu chenar de lut,

De-a cărei lumină lupii își ascut

Gheara puturoasă și deja învinsă

De-atîta pace și sclipire ninsă?

Cine să mi-o prindă, dacă eu n-o prind,

Dacă nu-i ajung legănatul grind

Deși ard în juru-i ca o maică deltă

Și-o îmbii cu daruri pe o coamă zveltă?

Cine să mi-o-ngroape cu lopeți livide,

Cînd Ea intră-n mare și se sinucide?

(din volumul „Văzduhul de cuvinte”, ed. Eminescu, 1979)

Bibliophilia

„A citi într-o lume totalitarǎ e aproape același lucru cu a citi în închisoare – atunci cînd paznicii o îngǎduie. Lectura care rezultǎ e în același timp riguroasǎ, atentǎ (cǎrţile demne de citit, relativ puţine, sînt supuse unei lecturi profunde, intensive) și proiectivǎ – în sensul cǎ cititorul proiecteazǎ în text propriile aspiraţii secrete, dorinţe, gînduri, teorii. Interesul acestui tip de lecturǎ vine din tensiunea între atenţie și proiecţie, între respectul pentru literǎ și tendinţa de a vedea în text o expresie alegoricǎ a dramei cititorului.” 

Matei Călinescu

Haihui printre sunete

„Cînt la chitară în fiecare zi, două-trei ore. Este foarte important pentru mintea mea, pentru spiritul meu... Muzica îmi face foarte bine...Pentru mine, muzica este o formă de meditație și de auto-descoperire, mai ales atunci cînd improvizez... Să mă cunosc pe mine însumi, este un imperativ în viața mea... Asta mi se întîmplă cînd meditez: natura și conștiința devin un tot și orice tentativă de-a le separa este iluzorie. Cu toții suntem conectați, dincolo de orice îndoială. Totul și toată lumea...”

John McLaughlin

(trad. B.-L.S)

Bibliophilia (vechi cărți călătoare)

«Liber Sancti Jacobi» sau «Cartea Sfîntului Iacob» este o culegere de texte reunite în manuscrisul numit și «Codex Calixtinus», de o valoare inestimabilă, care a fost conservat și păstrat în catedrala din Santiago de Compostela (reședința comunității autonome Galicia, din nord-vestul Spaniei), pînă cînd a fost furat de aici în 2011. A fost regăsit, în mod miraculos, un an mai tîrziu, într-un garaj din preajma localității, unde fusese dosit de un fost angajat al catedralei.

Manuscrisul (datat în jurul anului 1140, precum indică data ultimului miracol descris), este o compilație a unui set de texte anterioare (liturgice, istorice și hagiografice), readactarea lor succesivă întinzîndu-se pe aproape trei secole. Codexul, dedicat Sfîntului Iacob cel Mare, se deschide cu scrisoarea Papei Calixt al II-lea (de unde și numele), document care ocupă primele două pagini (față și verso) în care acesta relatează cum au fost strînse mai multe mărturii despre binefacerile și minunile Sfântului Iacob, în urma călătoriilor acestuia „prin ținuturile și provinciile «barbare» timp de 14 ani”.

Supranumită și «Ghidul Pelerinului», lucrarea descrie și principalele căi de acces care se presupune că ar conduce la mormîntul Sfîntului Iacob cel Mare.

Acest așa-zis „Ghid”, care nu este altceva decît ultima carte (capitol) componentă a Codexului, a fost publicat integral în limba latină, pentru prima dată, în 1882, de către părintele Fidel Fita, membru titular al Academiei Regale din Madrid, cu sprijinul profesorului Julien Vinson, specialist în limbi orientale. De altfel, denumirea de „ghid” atribuită îndeobște acestei lucrări, nici nu apare în manuscris, ea fiindu-i dată abia în 1938, cînd ultima sa carte, din totalul de cinci, a fost tradusă în limba franceză de Jeanne Vielliard. În integralitatea ei, lucrarea a fost tradusă în limba franceză în anul 2003, de către Bernard Giquel.

Poemoteca

Maitrey Devi

মৈত্রেয়ী দেবী

(1914–1989)

Momentul reîntîlnirii, după mai bine de 40 de ani, dintre cei doi, în anul în 1972,
s-a petrecut în biroul lui Mircea Eliade de la Universitatea din Chicago, SUA,
unde savantul deținea catedra de istorie comparată a religiilor...

El, și niciun altul

Ştiu, rămân regrete mii

şi dor de tot ce-a fost.

Şi felul în care ne priveam

nicicând nu va mai fi.

Dar neînfricată sunt acum

văzând că-i el, şi niciun altul.

E el, acelaşi, sporind veşnic

precum flacăra iubirii-n sfeşnic,

născut pentru eternitate,

îmbogăţit de timp

şi neadus de spate.

Să-mi fie teamă de părul lui cărunt?

Cu el o să mă-nfrunt?*

5 decembrie 1972

* Din volumul „În arșița dragostei. Poeme și confesiuni despre Mircea Eliade”, editura TAJ, 2012

Bibliophilia

„Citesc pentru a nu îmbătrîni.”

Frédéric Beigbeder

Memento

Jean Cocteau*

„Am certitudinea că jazzul este mult mai mult decît ritm. Este pulsație. Grație căreia simt inima Muzei. Cum bate-n ea cel mai roșu sînge. Plecat din inimă. Temător. Ocrotitor. Nu mă înșel. Jazzul urmărește, în ciuda tinereții sale, sinuozitățile altor dogme. Lui i se întîmplă chiar să se distanțeze de misterioasa sa solitudine și să se apropie de muzica simfonică, de foarte multe ori contopindu-se, pur și simplu, cu ea.”**

„N-aș vrea să mă vadă cineva în timp ce scriu. Am desenat întotdeauna. Pentru mine, scrisul e desen, încolăcesc liniile în așa fel încît să le prefac în scris sau le desfășor în așa fel încât scrisul să fie desen. Este câmpul în care mă mișc și din care nu ies. Scriu, încerc să delimitez exact profilul unei idei, al unui act. Pe scurt, încercuiesc fantome, găsesc contururile vidului, desenez.”

„Scârbit de literatură, am vrut să depăşesc literele şi să-mi trăiesc opera. Rezultă că opera mă devorează, că ea începe să trăiască şi că eu mor. De altfel, operele se împart în două: cele care te ţin în viaţă și cele care te ucid.”***

* Poet, prozator, dramaturg, pictor și cineast, Jean Cocteau (n. 5 iulie 1889 – m. 11 octombrie 1963) a experimentat creația artistică din multiple perspective, dar a ajuns la concluzia că există doar două tipuri de opere. Cele pomenite de el mai sus. Membru al Academiei Franceze și Comandor al Legiunii de Onoare. Președinte de onoare al Festivalului de Film de la Cannes. Opioman dezintoxicat.

** Din prefața volumului «Swing» de Gaston Criel (EST – Samuel Tastet Editeur, 1988, trad. B.-L.S.)

*** Jean Cocteau, «Opium. Jurnalul unei dezintoxicări» (editura ART, 2007)

Bibliophilia

„Citesc pentru că viața nu-mi ajunge.”

Fernando Pessoa

Filmoteca de dianamită (din ciclul „Întîlnirile titanilor)

Caliu & Haiducii din Clejani.

(invitat special, Johnny Depp)

Un documentar de Mihai Voinea și Alex Varninschi

Memento

James „Jim” Douglas Morrison

(8 decembrie 1943 – 3 iulie 1971)

Sînt real.

Sînt om.

Dar nu unul obişnuit.

„N-am cerut eu să mă nasc, așa că lăsați-mă să trăiesc cum am chef.”

„Mă văd pe mine însumi ca pe o fiinţă inteligentă, sensibilă, dar cu suflet de clovn, care mă împinge să o dau în bară în cele mai importante momente.”

„Dacă poezia mea are vreun scop, atunci acesta este: să le schimbe oamenilor limitele pe care şi le impun în a vedea şi a simţi.”

„Singurătatea înseamnă să asculţi vântul şi să nu-l poţi povesti nimănui”.

„Expune-te celei mai profunde frici; după aceea frica nu mai are nici o putere asupra ta şi frica de libertate se va micşora şi va dispărea. Atunci eşti liber.”

„Prietenul este acela care îţi dă libertatea deplină de a fi tu însuţi.”

„Sînt lucruri pe care le ştim şi lucruri pe care nu le ştim, şi între ele există uşi.”

„Dragostea nu te poate salva de la destinul care ţi-a fost hărăzit.”

„Priveşte acum cu atenţie lucrurile care ţi se par mici, pentru că într-o zi te vei uita-napoi, şi atunci vei înţelege cît de mari erau.”

„Nu spuneţi niciodată că visele sunt inutile, inutil e sufletul care nu ştie a visa.”

„Uneori învingătorul e doar un visător care nu a renunţat în ruptul capului.”

Jim Morrison

Riders On The Storm

The Doors