Toamna
Cad frunzele, cad de departe, parcă
s-ar veşteji în ceruri grădini îndepărtate;
cu gesturi de negare cad mereu.
Şi cade-n nopţi adînci pămîntul greu
de lîngă stele în singurătate.
Noi toţi cădem. Mîna de colo cade.
Şi altele, şi toate, rînd pe rînd.
Dar este Unul care ţine-n mînă
căderea asta, nesfîrşit de blînd.
Zi de toamnă...
E vremea, Doamne! Vara a fost lungă.
Aruncă-ţi umbra peste cadranele solare
şi vînturile pe cîmpii le-alungă.
Dă fructelor din urmă porunci să fie pline;
mai dă-le două zile de la sud,
îndeamnă-le s-ajungă coapte bine,
şi toarnă dulce suc în vinul crud.
De-acum cel fără casă mereu pribeag va fi.
Cel singur va fi singur vreme lungă,
va sta de veghe, lungi scrisori va scri
şi prin alei mereu va rătăci, neliniştit,
cînd frunzele s-alungă.
Rainer Maria Rilke
(Traducere din limba germană de Alexandru Philippide; fotografii de © B.-L.S.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu