Ion BARBU
 |
| Portret al poetului de Marcel Iancu |
In memoriam*
Primăvară belalie
Cu nopţi reci de echinox,
Vii şi treci
Şi-nvii, stafie,
Pe răpusul câine Fox!
Fox frumos
Cu dinţi oţele
Şi preţ mare
La căţele,
Fox nebun
Scurt de coadă
Fuge-n lume,
Se înnoadă!
Primăvară belalie,
Insomnii de echinox,
Dimineţi, lăsaţi să vie
Cum venea, băiatul Fox:
Capul, cafeniu pătat,
Cu miros de dimineaţă,
De zăvozii mari din piaţă
În trei locuri sîngerat,
Îl lipeşte de macat,
Ochii-ntoarce, a mirare,
Din piept mare:
Ce lătrat!
Pomi golaşi şi zori de roşuri!
(E aprilie, nu mai)
Forfotă de fulgi pe coşuri,
În cuib fraged: Cir-li-lai.
– Fox al meu, îţi place, hai?
Cir-li-lai, cir-li-lai,
Precum stropi de apă rece
În copaie cînd te lai;
Vir-o-con-go-eo-lig,
Oase-nchise-afară-n frig
Lir-liu-gean, lir-liu-gean,
Ca trei pietre date dura
Pe dulci lespezi de mărgean.
Te-ai sculat cu noaptea-n cap,
O să-ţi dea colgiul hap,
Fox cu ochii-ntorşi cu albul,
Fix cu ochii la harap!
Sus în pat
Haide – zup!
Adă botul
Să ţi-l pup.
La ureche-apoi să-l pui,
Să zici iute ce-ai să-mi spui.
Vrei să batem lunci, păduri?
Ori eşti poate în călduri
Şi-ai venit să-ţi caut fată
Tot ca tine de pătată:
Nunul vinovat să-ţi fiu,
Să-mi vând sufletul de viu!
Nu mă bag să caut fată,
Că e treabă mult spurcată
Şi cădem în postul mare
Şi-am căinţele amare.
Dar nu-ţi arde de păduri
Şi mai va pînă-n călduri.
Văd acum ce sta să zică
Botul tău. – Ştii vreo pisică!
Şi ţii minte că mi-e dragă,
Miorlăita, care-şi bagă
Prin cămări, prin aşternuturi,
Ochi-pucioasă, de te scuturi:
Dracu-aducător de boale,
Cald inel, cu blană moale
Şi cu prefăcut răsuflet
Ca păcatele din suflet!
Stai un pic,
Că mă ridic
Şi-i venim acum de hac!
Lasă numai să mă-mbrac
Şi-ţi ajut să urci în pom,
Cîine vorbitor şi om,
S-o dăm jos din pom şi cracă,
Apoi – tava
Şi-n tarbacă,
De trei ori de capul scării
Să-i frîngem şira spinării!
Nalt, curat sub corn de rai,
Deslega-vom: cir-li-lai,
Cir-li-lai, cir-li-lai,
Precum stropi de apă rece
În copaie cînd te lai;
Vir-o-con-go-eo-lig,
Oase-nchise-afară-n frig;
Lir-liu-gean, lir-liu-gean,
Rîs al pietrelor de-a dura
Pe trei trepte de mărgean.
* Stihuri pentru pomenirea unui cîine cu numele nemţesc,
e drept (dăruit autorului de un prieten frînc).
Crescut însă la Isarlîk. [N.a.]
(Din volumul Ion Barbu – Poezii, editura „Albatros”, București, 1970,
pp. 220–223, o antologie întocmită de Romulus Vulpescu )
Toate, într-adevăr, concură să prefacă sălbăticiunea asta din pădurea Ardenilor – spaima cenaclului lui Théodore de Banville – într-o ființă mitologică. Intensa și scurta lui trecere prin existență rămîne pentru noi orbitoare de-a pururi.”
Ion Barbu
(în „Ion Barbu – Poezii”, editura „Albatros”, București, 1970, p. 339)
„(...) Ion Barbu, principiu poetic, Dan Barbilian, simbol al științei, elevat exemplu de sinteză superioară a Numelui cu Numărul.În zona de lumină a numelui său – adjectivul se usucă, adverbele înțepenesc, lexicul se face selecție, sintaxa se dezbară de aproximativ, gramatica devine algebră; substantiv și verb sieși, lui Ion Barbu i se cuvin sobrietatea noțiunii și simplitatea mișcării, care-și cuprind în ele însele însușirea superlativă.”
„Lexicul liricii lui e áfin cu visteriile eminesciene, căci amîndoi au știut că limba bogată înseamnă selectivitate și nu aglomerare, că actul de creație este organizare deliberată, construcția însemnînd finalitate și economie.”*
Romulus Vulpescu
* în „Astăzi piatră ești, din unghi...”, prefață la volumul Ion Barbu – Poezii, editura „Albatros”, București, 1970„Ion Barbu – dogmaticul sublim al poeziei noastre, magistral în tot ce contrazice propriu-i vis de poezie, modest în ilustrarea propriei dogme. Un sinucigaș: o repede ochire de ochi l-a convins că nu poate să-l concureze pe Arghezi și s-a retras în matematici. Campion al verbului.”**
Gheorghe Tomozei
București, 1 septemvrie 1976
** din volumul „Manuscrisele de la Marea Neagră. Vitralii * Glosse * Semne * Desemne * Jurnal * Dialog”, ed. Cartea Românească, București, 1981 „L-am cunoscut pe Ion Barbu la cenaclul lui Miron Radu Paraschivescu. I-am lăsat manuscrisul meu, «La Scara 1/1» şi, în curând, mi-a telefonat şi m-a invitat la Capşa. Făcuse adnotări la volum ultralaudative (mare poezie etc.), dar îmi refuza poeziile în limba spargă. (…) Eram inconştientă. Ştiam că e un geniu lângă mine, de asta nu m-am îndoit niciodată. Dar nesăbuinţa tinereţii constă în a dori să loveşti în ceea ce slăveşti. E o prostie pe care am s-o regret toată viaţa. Adică eu aveam, în ’46, vreo… 22 şi el, 52, sau aşa ceva. Dar arăta cu mult mai bătrân. Pentru că avea o mustaţă de morsă, care îi acoperea gura, avea părul cărunt… M-a atras… Eram la picioarele lui din punct de vedere literar, poetic. Adică nici nu mă gândeam la o posibilă comparaţie. De fapt nu e vorba de atracţie aici. A fost o fascinaţie. Eu am fost pur şi simplu o subalternă în preajma lui. Nu m-a modificat nici ca poet, nici ca intelectual, nici ca femeie, decât că m-a speriat punându-mă într-o lumină orbitoare.“***
Nina Cassian
*** fragment de jurnal din volumul „ Memoria ca zestre”, cartea I, ed. „Cărțile Tango”, 2010
(În fotografie, un )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu