La lumina plăpîndă a candelei

„Am intrat într-o zi într-o biserică. Era o biserică micuță, improvizată, pentru că se lucra la biserica mare. Eram cu soția și, din cauza mirosului abundent de lumînări, tămâie, soția a leșinat. M-am speriat, am luat-o în brațe și am ieșit cu ea afară, pe iarbă. Nu știam cum să o trezesc, mă speriasem, era, poate, o cădere de calciu, știu eu. S-a trezit și mi-a spus: dă-mi ceva să mănînc. Unde să fug eu duminica, când totul era închis? Am intrat în biserică, era în timpul Liturghiei, și, în biserică, am găsit pâinile cu lumânări, dar și-un pluton de babe care le păzea, și am rugat din suflet să-mi dea și mie o bucățică de pâine, că cineva se simte rău.
– Nu-ți dau, că nu e sfințită, mi-a răspuns baba, cu autoritate, de parcă era parlamentar.
– Dar, vă rog din suflet, eram disperat, doar o bucățică...
– Nu, că nu e sfințită.
Până s-a trezit unul și-a zis:
– Dă-i, fă, pâine, că-ți trag una de te sfințesc pe loc!
Acela este creștinul adevărat.”

Dan Puric

(Lecția de condus)

Din bucata mea de pîine

N-am hrănit decît un cîine!

(distih de conjunctură)