Memento

PETRE ȚUȚEA

(6 oct. 1901 – 3 dec. 1991)

Emil Cioran și Petre Țuțea în 1937

„M-a întrebat cineva ce este viața. I-am spus că m-am întîlnit, odată, pe Calea Victoriei cu ea. Nu mai țin minte ce-am discutat...”

*

„A fost întrebat un țăran, în închisoare: ce înțelegi din tot ce spune Petre Țuțea? Zice: nu înțeleg nimic, dar e o grozăvie!”

*

„Cînd va dispărea ultimul țăran din lume – la toate popoarele, vreau să spun – va dispărea și ultimul om din specia om. Și atunci or să apară maimuțe cu haine.”

*

„Țăranul este omul absolut.”

*

„I-am spus eu părintelui Stăniloaie, că nu mă consider un Socrate. «Dar cum vă socotiți?» «Popă, zic » «Și unde aveți parohia?» «N-am parohie, dar spovedesc pe unde pot.»

*

„Definiția mea este: Petre Țuțea, românul. Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire şi suferinţă. Şi convingerea mea este că suferinţa rămîne, totuşi, cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu.”

*

„Odată, în hol la Athénée Palace, m-a arestat Securitatea pe motiv că fac speculă. «Cu ce?» i-am întrebat. Nu mi-au răspuns. Și atunci mi-am adus aminte de vorba unui prieten de la Cluj: «Cu idei, frate, cu idei!»

*

„Omul – javra asta bipedă, pe care eu îl consider «animal prost», homo stultus – atunci cînd se screme să facă singur ordine, adică cînd practică umanismul, îl înlocuiește pe Dumnezeu cu el. Nicăieri Dumnezeu n-a avut de furcă cu dracul mai mult decît în sacrul spațiu al Italiei. Acolo, adică, unde s-a născut umanismul în Renaștere.”

*

„Eu, cultural, sînt un european, dar fundamentul spiritual e de țăran din Muscel. La închisoare, grija mea a fost să nu fac neamul românesc de rîs. Și toți din generația mea au simțit această grijă. Dacă mă schingiuiau ca să mărturisesc că sînt tîmpit, nu mă interesa, dar dacă era că să nu mai fac pe românul, mă lăsam schingiuit pînă la moarte. Eu nu știu dacă vom fi apreciați pentru ceea ce am făcut; important e că n-am făcut-o niciodată doar declarativ, ci că am suferit pentru un ideal. E o monstruozitate să ajungi să suferi pentru un ideal în mod fizic.”

*

„M-a întrebat un anchetator: «De ce ai vorbit împotriva noastră, domʼle?» « N-am vorbit, domʼle.» « Cum n-ai vorbit?» «Păi împotriva voastră vorbește tot poporul român. Ce să mai adaug eu?» Și mi-au dat 20 de ani muncă silnică, fără motive. Mi s-a prezentat sentința de condamnare că să fac recurs. La cine să fac recurs, la Dumnezeu?”

*

„Treisprezece ani de închisoare... Aveam doar o hăinuță de pușcărias. Ne dădeau o zeamă chioară și mămăligă friptă. M-au bătut... M-au arestat acasă. Nici nu țin minte anul... Cînd m-au anchetat, am leșinat din bătaie. Iacătă că n-am murit! Am stat la Interne trei ani. Am fost după aceea la Jilava, la Ocnele Mari și pe urmă la Aiud. Eu mă mir cum mai sînt aici. De multe ori îmi doream să mor. Am avut mereu lașitatea de-a nu avea curajul să mă sinucid. Din motive religioase... Treisprezece ani! Nu pot să povestesc tot ce-am suferit pentru că nu pot să ofensez poporul român spunîndu-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozități.”

*

„M-a întrebat cineva odată: «Mă Petrică, tu cînd te așezi la masă de scris cum scrii?» «Sînt emoționat de fila goală. Prima mea grijă e să nu fiu pîndit de demonul originalității. Urmăresc să nu fiu original și să fiu cuviincios.» «Ești inspirat?» «Nu, nu stă niciodată un zeu în colțul camerei mele cînd scriu eu. Sînt foarte neliniștit. Eu, care sînt creștin... Am două neliniști; să nu se afle în expunerea mea nici o inadvertență terminologică și nici o impietate.»”

Petre Țuțea

 ***

„Un colos intelectual într-un suflet de copil. Un enciclopedist care nu a reuşit să scrie mai nimic. Un filozof care şi-a rotunjit concepţia în focul temniţelor. A vorbit toată viaţa strălucitor, conştient că se dăruie. Adesea îşi citea prin reviste ideile expuse şi era mulţumit, căci nu pe el, ci credinţa lui voia să o răspândească.

Întîlnind la Jilava mai toate vîrfurile culturale şi politice româneşti, ca M. Manoilescu, Bejan, Bentoiu, Istrate Micescu, Petre Pandrea, Ţuţea s-a impus între ei cu autoritate necontestată. Dacă s-ar putea reproduce discuţiile dintre zidurile Jilavei, ar rezulta o nemaipomenită şi ascuţită întîlnire de opinii.

Gîndirea sa era profund creştină. Formulările lui erau savante. Şi totuşi în intimitate era simplu, cald sufleteşte şi blînd ca un copil. El nu făcea simplă teorie filozofică, ci îmbrăţişa toată viaţa într-o viziune optimistă şi maiestuoasă.

A suferit cu demnitate ani mulţi de temniţă, apoi a trăit ca un fel de nimeni, al nimănui, un nimic. Nu numai neamul românesc, ci toată lumea a pierdut în el un mare gînditor.

Trăiască Petre Ţuţea!”

Ioan Ianolide
(„Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă”, Editura Bonifaciu, București, 2012, pp. 307-308)

*

„O namilă de om, cu verb potopitor de gigant. Nu exagerez. Cei care l-au ascultat 3, 4, 5 ore vorbind încontinuu de toate cele, fără să dea voie altuia să strecoare vreun cuvînt, vor recunoaște că n-am exagerat cu nimic în caracterizarea de mai sus. Petre Țuțea era un geniu verbal, singular în generația lui, care n-a dus lipsă de vorbitori străluciți. El și-a revărsat cu generozitate geniul, fără nici un gînd de răsplată materială. Nu numai prin saloane cu doamne admirative – care îl priveau cu ochi holbați ca la o minune – , dar și prin reuniuni de cărturari unși cu toate alifiile, și pe care îi uluia. Mircea Eliade – alt potop –, încercînd o întrecere cu Țuțea, s-a dat bătut într-o seară la taifas într-o casă de pe strada Cîmpineanu. Eliade – după ce l-a ascultat cîteva ore în șir pe conu Petrache, divagînd cu caracteristica lui impetuozitate și cu verva lui îndrăcită despre probleme de metafizică, despre poezie și teatru, despre politică și cîte altele – a spus că ar fi onorat să-i fie secretar. Poate și în glumă, dar și în serios.”

Arșavir Acterian

(„Portrete și trei amintiri de pușcăriaș”, ediția a II-a, Editura „Ararat”, București, 2004, pp. 148-150)

*

Andrei Pleșu și Constantin Noica

„(...) Constantin Noica mi-a povestit că în închisoare, la un interogatoriu care se prelungise peste măsură, anchetatorul a sfârşit prin a proclama răstit, cu titlu de avertisment: «Ascultă, eu l-am anchetat şi pe Ţuţea!». Era pentru el o dovadă de extremă competenţă, o încununare profesională de tipul doctoratului, o probă supremă. Călăul se legitima prin anvergura victimei. În anii care au urmat, anvergura victimei a continuat să stimuleze vigilenţa călăului. Petre Ţuţea continua să fie supravegheat, anchetat şi percheziţionat periodic, deşi recuperase statutul de „om liber”. Ce putea să-l facă atât de periculos? Cum reuşea bătrânul acesta să neliniştească în asemenea măsură structurile – atât de stabile totuşi – ale puterii? Se temeau de inteligenţa lui? De umorul lui? De popularitatea lui? Probabil. Dar trebuie să mai fi fost ceva. Cu un instinct care nu le lipsea, anchetatorii simţeau că Petre Ţuţea este duşmanul absolut, duşmanul în ipostază chintesenţială: el întruchipa într-un dozaj unic credinţa în Dumnezeu, firescul ideilor, hazul enorm al formulării, pe scurt, tot ce era mai greu de clintit din sufletul naţional. De o parte, Puterea, nelegitimă, schimonosită şi schimonositoare, de cealaltă, un gentilom valah, un Chesterton câmpulungean, un ţăran imperial, fără frică şi fără fineţuri psihanalitice.

Nu se poate spune că Petre Ţuţea a dus cu Puterea un război din care a ieşit învingător. Căci el a început prin a fi învingător şi a dus războiul cu graţia suverană a celui ce nu poate pierde. Cum să piardă o victimă pe care călăul însuşi o admiră?

Andrei Pleșu

(„Față către față. Întâlniri și portrete”, Editura Humanitas, București, 2011, pp. 33-37)

***

Petre Țutea - „Cuvîntul care zidește” (1990)

(un interviu realizat de Vartan Arachelian)

Cioran și Țuțea