Lumea lui Caragiale (VI)

Caragiale cu fiul său, Mateiu...

„Moftul român” 

„Moft! Mofturi!

O, Moft! tu ești pecetea și deviza vremii noastre. Silabă vastă cu nețărmurit cuprins, în tine încap așa de comod nenumărate înțelesuri: bucurii și necazuri, merit și infamie, vină și pățenie, drept, datorie, sentimente, interese, convingeri, politică, ciumă, lingoare, difterită, sibaritism, vițuri distrugătoare, suferință, mizerie, talent și imbecicliate, eclipse de luină și de minte, trecut, prezent, viitor – toate cu un singur cuvînt le numim noi românii moderni, scurt: MOFT.

În genere națiile mari au câte un dar sau vreo meteahnă specifică: englezii au spleenul, rușii nihilismul, francezii l’engouement, ungurii șovinismul, spaniolii morga, italienii vendetta etc., românii au Moftul!

Trăiască dar Moftul român!” 

Țal!... 

„[...] n-am avut noroc să dispun de părinți care să-nțeleagă de ce fel de copil dispuneau, pe onoarea mea! Păcat că nu m-au dat să-nvaț filozofia! Eu ieșeam filozof, să nu crezi că spun mofturi! filozof: asta era nacafaua mea, nu negustor!”

„[...] toate mulțumirile în lumea asta trebuiesc plătite. Dacă le plătești cu anticipație, ți se par mai ieftine; dacă le plătești după, ți se par prea scumpe.”

I.L. Caragiale, Momente și schițe. Nuvele și povestiri, Ed. Litera, București, 2010, p. 49 și 267)  

Cărți – destin*

„Am uneori sentimentul că numai Gherea i-a înțeles «dimensiunea» cu adevărat cosmică, disimulată cu atîta grijă de el

însuși.: în acea scrisoare în care îi vestește lui Korolenko moartea lui Caragiale, socotindu-l superior lui Gogol.; superior intelectualicește.

Pagina e, înainte de toate, Muzică. Un Mozart care are asupra lumii și-a existenței aceeași viziune ca și Ecclesiatul e, pentru mine, cel mai mare terapeut.; te împacă nu numai cu existența, ci și cu ritmul tău interior. De la el am învățat cum să respir și cum să contemplu. Și tot de la el, cum să ignor și cum să mă reculeg. E scriitorul cel mai mistic pe care mi-a fost dat să-l citesc: duhovnicul care te despovărează.

Numai niște minți grosolane au putut inventa „lupta lui Caragiale” cu prostia. Un om de alcătuirea lui nu poate fi militant, nu poate avea sâcâitoarea naivitate de a crede că se poate combate, că se poate «schimba» ceva. Caragiale reprezintă anti-demonstrativul prin excelență. Aceia care nu-l înțeleg și care nu se pot apropia de el sunt firi patetice, retorice, care nu pot zăbovi o clipă cu ele însele, care se tem e luciditate și avînd spaima propriului gol lăuntric se exteriorizează într-una cu disperare.

E «mistic» pentru că reușește să curețe lumea, să o reducă la nuditatea ei inițială, pînă în punctul în care poate fi redescopeită: căci pentru el Lumea este altceva decît un «peisaj». Vremea și femeia sunt două componente inegalabil de nuanțate ale naturii noastre căzute, pe care Caragiale a reușit să le intuiască pînă la indicibil.: Cișmigiul contemplat în urmărirea lui caracudi are o frăgezime autumnală de început de veac iar femeia, în realismul ei, e percepută cu o comprehensiune egală cu a sfinților. [...]

Mai mult decît filosof, e ceva sfânt în Caragiale, pentru că numai sfinții, arareori și ei, reușesc să depășească «indignrea» și nechibzuita pornire – de la care au pornit mai toate flagelurile – de a face bine altora  și mai cu seamă de a schimba. Răul e înainte de toate dinamic, pare să spună Caragiale.

Spre sfârșitul vieții lui Caragiale, Dumnezeu s-a hotărît să-l micșoreze, pentru a-l face credibil: numai astfel îmi explic de ce a ajuns Caragiale să se indigneze sau să caute să fie ales deputat.

Urmașul și moștenitorul său: Nae Ionescu.”

Dan Ciachir

* Luciditate și nostalgie, Editura „Dacia”, Cluj-Napoca, 1999, pp. 66–67

„[...] Despre Caragiale, ca în genere despre clasici, vorbim mai ales cu ocazii festive. În restul timpului, Caragiale este acela care vorbește despre noi. Și se pare că o face mult mai bine. Ceea ce spunem noi despre Caragiale este supus revizuirii neîncetate. Ceea ce a spus Caragiale despre noi rămâne turnat în bronzul etrnității. Caragiale evadează mereu din formulele în care încercăm a-l prinde, pe cînd noi nu izbutim a evada din formula în care ne-a prins Caragiale. Niciodată nu vom izbuti să-l epuizăm pe Caragiale. El este acela care întotdeauna ne va epuiza pe noi.”

Ștefan Cazimir

(în prefața la volumul Momente și schițe. Nuvele și povestiri, Ed. „Litera”, București, 2010, p. 21 și 30)

„Destinul m-a făcut să-l cunosc. Este un ins colosal – abordează totul cu aceeaşi perfecţiune – în filosofie, muzică, artă dramatică. N-am cuvinte să-ţi exprim căutarea, stupefacţia, gravitatea admiraţiei mele în faţa unei inteligenţe ca a sa. Nu-l văzusem decât acasă unde cea mai mare parte a timpului discuta cu Ticu, iar eu nu deveneam activă decât la pian făcându-i plăcere, dar în aceste zile petrecute la el într-un apartament înecat în covoare turceşti, am putut să-l cunosc şi să-l binecuvântez. Destinul m-a făcut să-l cunosc atât de intim”.
Cella Delavrancea

(„Dintr-un secol de viață”, editura Eminescu, București, 1987)

Lumea în care trăim

Bibliotecă cu taxă în Tokyo

 O nouă bibliotecă deschisă în Tokyo a stabilit o taxă de intrare pentru toți cei care doresc să citească mai mult decât se găsește la parterul clădirii. Pentru echivalentul a 12,15 lire sterline, plătibili în yeni, vizitatorii pot sta oricât doresc în incintă, să bea o cafea sau un ceai și să lectureze orice vor din cele peste 30.000 de cărți și reviste de pe rafturi.

(https://www.independent.co.uk/…/tokyo-book-shop-store-bunki…)

Paraponul zilei

„M-am exilat şi atîta tot. [...] nu am ce căuta acolo, unde linguşirea şi hoţia sînt virtuţi, iar munca şi talentul, viţii demne de compătimit.” 

„Nu, hotărât; neamul acesta nu e un neam stricat; e numai nefăcut încă; nu e pân-acuma dospit cumsecade.“ 

Caragiale

(din volumul „Despre lume, artă şi neamul românesc”, o antologie de Dan C. Mihăilescu, editura Humanitas, București, 2012)

Haihui printre cuvinte

Între două poveţe...

„Figura ei avea un aer simplu – un amestec de răutate inspirată şi de profundă imputare. Sprîncenele-i fine erau încruntate, buzele strânse, şi fruntea, atât de tînără încă, întunecată. Mi-a luat braţul fără să-mi zică o vorbă, şi, fără să-i zic o vorbă, am urmat-o machinal. Braţul îi tremura aşa, încît al meu, contagiat, începu să tremure asemenea. Ea mi-l strînse cu putere, şi simţii distinct cum, sub corsajul de mătase, zvâcnea precipitat de pereţii coastelor mici, resortul neastâmpărat al vieţii.” 

Caragiale

Lumea lui Caragiale (V)

Notițe critice [Noi și biserica]*

„[...] Părinții noștri!

Prăpastie de vreme nemăsurată între ei și noi! Mii și mii de ani să fi trecut de la viața lor până la a noastră, și tot nu li s-ar fi șters mai bine din inimile copiilor pomenirea și dragostea și evlavia și felul.
Ei au crezut și s-au închinat, și sufletele lor găseau mângâiere și tărie și închinăciune.
Noi nu ne mai închinăm, fiindcă nu mai credem.
Sufletele noastre nu mai au nevoie de mângâiere; inimile noastre nu mai au nevoie de tărie, fiindcă sunt de piatră, și din piatra aceasta scăpărăm scânteile liberei-cugetări, noi românii foști ortodocși, cari suntem mai deștepți, mai luminați, mai mândri, mai puternici decât toate neamurile lumii.
Închină-se Asia, bătrâna și nobila și ingenioasa ei fiică Europa! Închină-se Africa cu toate negrele ei seminții! Închină-se iscusita Americă!
Noi – nu ne-nchinăm.
Închină-se nerozii!
Filosofia noastră ne pune mai presus de nevoia închinăciunii!
Clopotele – zgomot! Icoanele – fleacuri! Credința – moft!

Închiză-se bisericile, surpe-se zidurile lor!
Mătură-se dărămăturile bisericilor, ca să se deschidă locuri largi, piețe vaste, pe cari, după cerințele progresului, să se zidească oteluri mărețe și cluburi politice, teatre de varietăți și burse de comerț!
Și nu care cumva să-ndrăznească-a ridica glasul cineva! În cazul cel mai bun pentru dânsul, ar fi un om ridicul.
E destul că biserica e tolerată! [...]”

* Caragiale, „Opere”, vol. III, publicistică, ediție îngrijită de Stancu Ilin și Constantin Hârlav, prefață de Eugen Simion, Editura Univers Enciclopedic, București, 2001, pp. 802–803)

Câteva lămuriri*

„Dacă am încercat să uit ce știam despre Caragiale și despre literatura lui, a fost numai pentru a-i citi opera așa cum se citește Iliada. Sau teatrul lui Shakespeare. Cu alte cuvinte, nu am vrut să fac din Caragiale, cum se spune, «contemporanul nostru», dar nici să mă travestesc în contemporanul lui n-am vrut. Mai convenabilă mi s-a părut soluția unei situări, a unei deplasări în lumea operei lui, urmată de o relatare cu intenții analitice. Fiind o lume în același timp moartă și vie, moartă sub aspect istoric, dar vie ca univers artistic, așadar, accesibilă și analizabilă ca umanitate esențială, în lumea lui Caragiale am pătruns ca un călător într-un univers complet străin. Ca un explorator sau ca un naufragiat într-o lume necunoscută, în multe, foarte multe privințe neverosimilă, stranie, totuși reală, existentă. Nu am cucerit-o, nu m-a cucerit, nu am asimilat-o, nu m-a asimilat; dar am străbătut-o, cum se zice, în lung și-n lat, căutînd s-o cunosc și să o înțeleg.”

                                                                                                                              Mircea Iorgulescu

*„Marea trăncăneală. Eseu despre lumea lui Caragiale”, Editura Compania, București, 2002, pp.109–110)

Lumea lui Caragiale (IV)

HIGH-LIFE*

„Profesia de cronicare high-life nu este ușoară, fiindcă trebuie să scrii despre dame, și damele sunt dificile, pretențioase, caprițioase. Spui de una o vorbă bună, superi pe alta; spui rău de alta, atunci nu mai poți pretinde că ești un om galant; isiști cu deosebire asupra uneia, dai loc la bănuieli; neglijezi pe vreuna, îi inspiri o ură primejdioasă. Mai ales într-o societate foarte restrînsă și foarte aleasă ca societatea din Târgul Mare, un cronicare de salon trebuie să-și drămuiască atenția cu cea mai mare strictețe. Grea profesie, ce-i drept. Însă tînărul Bostandaki, om de spirit și cu educațiune distinsă, a fost parcă născut să fie cronicar high-life. Cronicele lui, în formă de corespondență, le publică într-un ziar cotidian din cel mai apropiat oraș mare de provincie.[...]

 „În ultimul an de viaţă am stat două luni la el. Era concentrat în gândul unei noi creaţii. 

Se plimba prin casă, fuma necontenit. Nota un cuvânt, ştergea un rând întreg, şi dacă nu reuşea să exprime ce vroia, venea la noi. «Hai, Aghiuţă, cântă-mi din Beethoven». În muzică îşi găsea destindere. Nimic nu prevestea că-şi trăia ultimele zile. Ne ţinea cuvântări despre literatură şi muzică cu talent de critic rafinat.” 

Cella Delavrancea
(Dintr-un secol de viață, ed. Eminescu, București, 1987)

N.B. Se spune că Cella ar fi fost cea lângă care Caragiale a murit în ziua de 9 iunie 1912.

A fost un bal cum nici într-o capitală de județ nu se poate mai splendid. Damele, pline de devotament pentru nobilul scop al petrecerii, s-au întrecut în toalete. Uniforma și fracul au fos minunat reprezentate, deși frac nu purtau decît subprefectul, primarul și Turturel; restul sexului urît purtau unii redingotă, alții jachetuță scurtă. Onorurile balului le-au făcut comitetul damelor, sun președenția tinerei doamne Athenaïs Grégoraschko, soția subprefectului. S-a petrecut până la șapte dimineața, când aurora, cu degetele ei de roză a venit să bată la ușa orizontului și să stingă cu privirile ei lumina petroleului, amintind infatigabililor dănțuitori că trebuie, cu regret, să se desparță.”

* În volumul „Momente și schițe. Nuvele și povestiri”, Ed. Litera, București, 2010, pp. 126–127)

Amintiri... **

Caragiale, la 1899, împreună cu un grup de actori.
Primul din stînga, Iancu Brezeanu 
(Sursa foto: Muzeul I.L. Caragiale din Ploiești)

„Odată, cînd Delavrancea și Vlahuță plecaseră, iar seara pornea din ciocnetul nostru, mi-a spus vădit îngrijorat – «Sunt fericit, Iancule, că n-a trebuit să te caut mult...aș fi obosit. Și poate...». Îmi prinsesem bărbia în căușul palmelor, pregătit să-l ascult, simțindu-l într-unul din acele momente, frecvente la el, cînd sufletu-i răsfrînt făcea din tăcere tristețe, din cel de-alături frate. L-a întrerupt însă Cantili, sosit cu o probă de vin pe care nu se decidea s-o coboare în pivniță. Și Caragiale, după ce și-a împrumutat gîtlejul, găsind vinul bun, a făcut cîrciumarului prieten, ca un autentic podgorean, o teorie în care influența pământului asupra rodului era tot atît de însemnată ca asupra oamenilor.” 

Iancu Brezeanu 

** București, Editura Ziarului „Adevărul”, 1939, pp.135–136

Lumea lui Caragiale (III)

Literatura și artele române în a doua jumătate a secolului XIX. 

Încercare critică. 

Introducție*

„[...] Mai întâi două întrebări:

nu e așa că decât să ai o mie de cititori mediocri e mai bine să ai o mie și unu de scriitori buni?

nu e așa că decât o sută de amatori e mai bine să ai două sute de artiști și tot atâția critici?

Ei bine! La noi, din nenorocire, așa este; nu avem pe acei cititori, dar îi avem pe acești scriitori; n-avem amatorii, dar avem artiștii; avem criticii!

Românul este născut poet, s-a fost zis odinioară.

Odinioară! E mult de atunci!

De atunci și pînă astăzi a trecut vreme; un an a fost roditor cât un veac pentru avântul cu care acest popor s-a aruncat ca o Andromedă dezlănțuită, la coapsa fugosului Pegaz, pe calea fără de capăt cunoscut a progresului! Societatea noastră a progresat! Astăzi, românul este născut poet și critic, câteodată și biciclist. El mânuiește cu aceeași dexteritate versul și proza; el înțelege cu o egală siguranță, niciodată dezmințită, toate ramurile de artă – tot ce e mare, bun, adevărat și frumos! [...]

Care român nu a publicat ceva?

Cine n-a criticat tot? [...]”

Caragiale

* În „Opere”, vol. III, publicistică, ediție îngrijită de Stancu Ilin și Constantin Hârlav, prefață de Eugen Simion, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2001, pp. 13–14

Medalion* 

„Caragiale este unul dintre acei scriitori meniți să stîrnească neistovite comentarii, după unghiurile neașteptate de

perspectivă pe care și le vor însuși generațiile succesive. Aceasta este soarta glorioasă a scriitorului «cu mesaj», fie chiar cu un «mesaj» indirect cum a fost marele ironist, care n-a dăruit societății românești nimic altceva decît o oglindă perfidă, pentru chipurile ei nefardate. Posteritatea, față de un asemenea scriitor, e o continuă replică, cu jocul de oglinzi întors asupră-i, ca un omagiu de reciprocitate.”

(1944)

Șerban Cioculescu

* În volumul „Caragialiana”, Editura Eminescu, București, 1987, p. 7–8 

„Cel mai mare dramaturg român și-a elaborat textele destinate scenei în răstimpul unui singur deceniu: 1879 (O noapte furtunoasă) – 1890 (Năpasta). În restul activității lui literare, de la debutul din 1873 și pînă la sfîrșitul vieții, el a fost, mai presus de toate, prozator: autor de schițe, de nuvele, de povestiri. A-l cunoaște pe Caragiale în toată amploarea viziunii sale asupra lumii și a omului impune, așadar scrutarea cu aceeași atenție a scrierilor sale teatrale și a celor în proză, care de altfel comunică permanent între ele, conturînd împreună unitatea monumentală a operei.[...]”* 

Ștefan Cazimir

* În „Prefață” la volumul „Momente și schițe. Nuvele și povestiri”, Ed. Litera, București, 2010, p. 21 )

Lumea lui Caragiale*(II)

Alexandru Vlahuță (stînga), Caragiale și B. Șt Delavrancea

„Frate Barbule*,

Am părărsit amândoi de mici umilul acoperământ părintesc și care dincotro – tu din prăfăria Delei-vechi, eu din mocirlele Ploieștilor – am pornit sub paza Unuia singur de sus. Aspre cărări am bătut: amorțiți la-ncheieturi, însâgerați la tălpi, loviți peste obraz – pe când eram departe de odihna cu icoana la căpătâi și de mâna care să fi mângâiat cu milă fruntea plăsmuită de străini. În momente cînd după îndelungi tenebre se aprindeau pe vaste orizonturi zorile, după cum socoteam epocei de lumină, am ajuns copii încă în Forum, să reclamăm toga virilă... Acolo, trâmbița Patriei chema din toate depărtările pe toți bravii – pe cuminți la strălucitoare triumfuri; pe creduli la jertfă crudă. Acolo ne-am întâlnit aa de tineri și cu pieptul nainte, fără să stăm o clipă la-ndoială, ne-am luat locul [...]

Întâi ne-am înțeles fără să ne iubim; apoi ne-am iubit fără să ne-nțelegem; și tocmai târziu, spre bătrânețe, după atâtea lupte, am ajuns, dar biruiți, să ne-nțelegem fiindcă ne iubim – și să ne iubim fiindcă ne-nțelegem.  Și sper că și tu gândești, ca și mine, că întâlnirea, apropierea și prietenia noastră a fost o favoare – eu cred, mare.

Caragiale

* Fragment dintr-o scrisoare a lui I.L.Caragiale către B. Șt. Delavrancea 

( în Opere, vol. IV, corespondență, ediție îngrijită de Stancu Ilin și Constantin Hârlav, prefață de Eugen Simion, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2002, p. 56)

Lumea lui Caragiale*

„Am revăzut, zilele trecute, «Noaptea furtunoasă». Mi-a apărut de data aceasta sub alt aspect. În afară de marile calități de comic și de dramatism, conținutul, viața piesei mi s-au părut stranii, neobișnuite. Nu puteam să le încadrez cu nici un chip lanțului logic de evenimente care se desfășoară sub ochii noștrii și care se cheamă prezentul. Eroii aceștia mi-erau străini. Ei veneau dintr-o lume necunoscută și fericită. Era greu să recunoșatem în vreunul din ei rudele noastre mai bătrîne. Nici o filiație nu-mi părea posibilă. Oamenii care se mișcau pe scenă trăiseră în ală țară și în altă civilizație. Îi înțelegeam, ne amuzau, ne încîntau, eram fericiți dar îi priveam cu sentimentul curios cu care privești o speță străină, cu moravuri bizare.

Sînt puține pagini literare care mai pot da astăzi atîta bucurie ca acelea ale lui Caragiale. Plăcerea, imensa plăcere, nu reiese din comicul situațiilor, din înjghebarea dramatică (adesea măiestrită, deși simplistă după procedeul qui–pro–quó–urilor sistem Labiche), sau din adîncimea observației. Toate acestea le-am gustat și le-am admirat altădată. Ele formează astăzi un sediment de mult depus în noi, un bagaj de stări sufletești mai dinainte înțelese, apriorice, ori de cîte ori înfruntăm opera marelui scriitor.

Fiecare operă literară își schimbă obiectivul după epocă. Efectele ei se actualizează mereu altfel. Astăzi, Caragiale ne satisface pentru alte motive decît ieri.

Funcțiunea literaturii e complexă. Orice-ar zice puriștii, arta servește întotdeauna la ceva. Cîteodată ea e consolație, alteori un derivativ, de cele mai multe ori, o justificare prin identificare. Rezonanța pe care o găsește în noi o operă cere azi o condiție, mîine alta. Literatura lui Caragiale e azi mai ales un minunat antidot. Toată lumea e de acord că trăim astăzi vremuri aspre, aprige. Sîntem actori, benevoli ori siliți, ai unor timpuri de gestațiuni teribile. Se joacă în fața noastră soarta omenirii și a civilizației întregi. Asemenea momente pot fi grozav de interesante. Nu sînt însă cu nici un chip, vesele. Transformările brutale presupun noi adaptări. Ele cer elasticități speciale. Și acolo unde nu le găsesc, provoacă tragedii. Trăim un timp de mari semnificații etice, poate chiar metafizice. Rîsul bonom, rîsul dezinteresat, gluma pentru glumă sună fals, deplasat, ofensator. Distracția pentru distracție pare un adevărat scandal. Nu e caracteristic faptul că a murit, sub ochii noștri, în toate țările, opereta? Există, adecvate timpurilor, două feluri de literatură. Una agreabilă, veselă, apoliniană, calmă, fericită. Alta sumbră și chinuită de presentimente negre, care nu iartă fericirea, care amenință cu blesteme apocaliptice și cu viziunea Infernului. E literatura timpurilor revoluționare. E literatura rusă unde revoluția e endemică.

Veți recunoaște că poporul nostru e un admirabil popor meridional, vesel, glumeț permanent, inconștient de ziua de mîine, bucuros de clipa de față. Unui astfel de popor nu-i stă bine suferința sau cine știe ce explicație ascetică a unor păcate pe care nu-i în stare să le recunoască. Românul, clasic și regățean, nu admite alt deznodămînt decît gluma. Oricît de necăjit ar fi, ar muri dacă seara, la aperitivul de la bodegă, sau la bridge-ul de la club, n-ar abunda în anecdote sau în butade. Concepția despre viață a românului mijlociu e vodevilească. (A se medita serios asupra succesului, în astfel de timpuri, a genului Tănase.) Iată un popor foarte puțin dotat pentru pentru suferințele contemporane! Nedeprins cu legile de aramă ale privațiunilor, el va suferi cumplit. Va suferi mai mult decît altele, dar nu va pierde minunatul său haz. Toată ziua nu auzim decît de impozite mărite, șomaj, suprimări, reduceri sălbatice de salariu, de spectrul foamei și al mizeriei. De aceea, n-am văzut o sală mai frenetic mulțumită decît aceea care apaluda Noaptea  furtunoasă. Mai uiatu oamenii de griji ți pe urmă recunoșteau o lume pe care ar fi voit s-o trăiască, pe care-au trăit-o fericiți poate părinții lor (mizerabilii)!

Lumea lui Caragiale e un minunat antidot pentru preocupările tragice de astăzi. Acesta e farmecul său cel mai actual.Caragiale și-a scris Momentele sale pe timpuri analoage cu ale noastre. Era între 1899 și 1900, pe timpul unei mari crize. (Firește, o criză beningnă și inofensivă față de cea de azi.) [...]

Lumea lui Caragiale e minunată: e o lume absolut paradisiacă, fără griji și fără, cum se spune azi, în limbaj mistic, fără cine știe ce problematici interne. Oamenii rîd, petrec și se bucură. Preocupările lor sînt insignifiante: doi prieteni  se ceartă pentru o „lacună” a codului penal. Necazurile cele mai catastrofale erau să fii supărat de „Bubico” în tren sau să primești o pereche de palme ca Edgar Bostandaki. Evident, erau necazuri fără semnificație mondială sau metafizică. Eroii sînt acomodanți, adaptabili: Coriolan Drăgănescu, Verigopulo, nenea Mandache din Diplomație. Pe deasupra sînt „imparțiali, ca românu”, adică „bine cu toată lumea”. Antinomiile sociale și luptele de clasă snt remediabile. Grupurile fraternizează, după lupte grozave, unde e vorba de torturi la poliție și chinuri inchizitoriale, printr-un „pupat piața Independenții”. Nimic fioros, nimic feroce, nimic de caracter balzacian. Chiar delicvenții de atunci sînt șmecheri, dar nu sînt bandiți. Lume patriarhală, lume idilică, fără griji și fără preocupări. Cauza stă desigur în prosperitatea lumii întregi. Europa huzurea îmbuibată de „rente coloniale”. Belșugul era peste tot. Toată lumea accepta situația și se bucura de dînsa. E calm, e liniște, e petrecere. Dar cauza mai stătea și în temperamentul fericit al românului. Caragiale, cel mai național scriitor, cel care a înțeles mai bine firea noastră, ne-a lăsat și acest aspect: românul care nu-și pierde cumpătul în fața crizei. Literatura sa e tonică și plină de consolație astăzi. Dar o întrebare se formulează, totuși: va rămîne și astăzi, cetățeanul nostru, pînă la capăt, glumeț și imeprturbabil? Sau își va schimba caracterul? [...] Cît va mai ține excelenta dispoziție a românului? Iată, deci, cum după ce cortina a căzut peste Noaptea furtunoasă, adică după ce „antidotul” și-a pierdut efectul, demonul îngrijorării pune din nou chinuitoare întrebări. A fost cîndva aici un paradis de voie bună, dar, ca și pe acela al lui Milton, începem să-l pierdem.”

Mihail Ralea

* Este titlul articolului scris în 1931 de Mihail Ralea, din care public un fragment (reeditat pentru prima oară în volumul Valori din 1935 apoi în 1977 în Scrieri, vol. II, Editura „Minerva”, București, pp. 609-613)
** Voi dedica o serie de texte de și despre maestrul nostru, mai puțin cunoscute sau cu circulație mai restrînsă, în zilele ce urmează, sub acest generic, ca un modest și sine qua non omagiu adus, de peste vremi, marelui nostru scriitor.

Lumea lui Caragiale*(I)

Păreri libere

„Învîrtește-ți dar condeiul de zece ori prin în cerneală pînă să scrii un cuvînt, și, după ce l-ai scris, gîndește-te de o sută de ori dacă nu trebuie șters, nu de dragul stilului, ci de teama primejdiei. Oricînd îți va clipi prin minte ceva care ți-a încărcat sufletul, ori înveselindu-l cu prisos, sau mîhnindu-l peste măsură, stinge repede scînteia care-ți poate aprinde foc în cap. Șterge cuminte șirurile ce simți bine c-ar plăcea la foarte multă lume, ofensînd pe acei cîțiva mai puternici decît aceasta, și înlocuiește-le cu cea mai sălcie platitudine, și ferește-te chiar atunci să nu cumva s-aluneci afară din tonul amabil al sfintei banalități.”
Caragiale**
(1900)

(în Opere, vol. IV, ediție critică îngrijită de Al. Rosetti, Șerban Cioculescu și Liviu Călin, Editura Pentru Literatură, București, 4 vol.,1959–1965, p. 425)

Caragiale alături de soția sa, Alexandrina Burelli

* Este titlul unui text scris în 1931 de Mihail Ralea și reeditat pentru prima oară în volumul Valori din 1935, apoi în 1977 în Scrieri, vol. II, Editura „Minerva”, București, pp. 609-613)
** Voi dedica o serie de texte de și despre maestrul nostru, mai puțin cunoscute sau cu circulație mai restrînsă, în zilele ce urmează, sub acest generic, ca un modest dar sine qua non omagiu venit, de peste vremi, marelui nostru scriitor.

Memento

Happy 47 Birthday, BETH HART!

Haihui printre sunete

The Veils

Clin d'oeil

Secretul savurării unui vin bun?
Se deschide sticla și se lasă puțin vinul să respire. Dacă observăm că vinul nu respiră, îi aplicăm respirația gură la gură.

Gîndul de azi

„Este admirabil cînd un tată-și duce fiul la pescuit. 

Însă există un loc special în Paradis pentru taticii care-și duc fiicele la cumpărături.” 

John Sinor

(în foto: Juan Moreno y Herrera-Jiménez a.k.a. Jean Reno)

Haihu printre imagini

Rudolf Khametovich Nureev

(1938-1993)

(fotografii de © Richard Averdone, 1923-2004)

Documentar

La Muppets Show

Gîndul de azi

„Îmi plac porcii… Câinii ne privesc de jos. Pisicile ne privesc de sus. Porcii ne tratează ca pe egali.”

Sir Winston Churchill

Orație

„Va veni vremea ca oamenii să înnebunească şi cînd vor vedea pe cineva că nu înnebuneşte,
 se vor scula asupra lui, zicîndu-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor.”
Sf. Antonie cel Mare(întemeietor al vieții monahale)
Mulți ani tuturor acelora care, astăzi, îşi prăznuiesc onomstica...

Haihui printre sunte

Ólafur Arnalds

http://olafurarnalds.com/

Clin d'oeil

Deunăzi, într-o mezelărie, vînzătoarea mi-a recomandat călduros mușchi țigănesc. 

I-am mulțumit frumos și i-am spus că detest mușchiul țigănesc. 

Cît de rasist pot fi...

(foto: © B.-L.S.)

Gîndul de azi

„A iubi? – a avea vreme de pierdut. Cine n-are vreme, nu iubeşte.”

Eminescu

(Mss.2269)

Linii moi...

„On oublie toujours
Les étreintes d'amour.
On n'efface jamais
Le gout flou des baisers.”
(apud. Romulus Vulpescu - „Arte & meserie”;
în fotografie Muriel Finley, un portret de © Alfred Cheney Johnston)

Un tribut..

Al Pacino. 78. 

„La al doilea film, «Naşul», m-au chemat în biroul din New York, mă aşteptau cu o sticlă de J&B pe masă. Am început să bem, să povestim, să rîdem, iar producătorul a deschis un sertar cu o cutie de metal şi a împins-o spre mine. Mi-a spus: «Dacă ţi-aş spune că aici este un million de dolari?» I-am răspuns: «Nu înseamnă nimic pentru mine. Este o noţiune abstractă.» A fost cel mai incredibil moment: am sfîrşit prin a-i cere scuze tipului că nu iau milionul. Primele două filme au cîştigat nouă premii Oscar şi aproximativ 800 de milioane de dolari.”

Al Pacino

Lumea în care trăim

Japonezul Akihiko Kondo (35 de ani, profesor la un colegiu din Tokyo) s-a căsătorit, recent, cu o hologramă (pe numele său Hatsune Miku, o cyber-celebritate niponă, personaj de desene animate, programată să răspundă la o suită de întrbări standard, și care ia forma unei adolescente de 16 ani, cu părul de culoare turcoaz, după modelul stereotipal al desenelor Manga; Crypton Future Media, deținătorul patentului, a creat holograma plecînd de la o voce sintetizată folosită în cîntece pop japoneze) în cadrul unei ceremonii private (Kondo s-a „căsătorit” cu holograma,  în ciuda puternicei opoziții din partea familiei sale, „nunta” costînd 18.000 de dolari și bucurîndu-se de prezența a 40 de oaspeți, mai puțin din partea familiei mirelui). „Fericitul” ginere digisexual (persoană care asociază sexualitatea, tehnologiei) a explicat gestul său, invocînd presiunea unei societăți care, spune el, „ne forțează să adoptăm o anumită formulă a iubirii”, gestul său fiind un refuz al modelelor convenționale de fericire domestică, adăugînd că el și „mireasa” sa sînt fericiți și se iubesc cu adevărat! Pe lângă proiecția holografică realizată prin intermediul unui dispozitiv care costă în jur de 2.800 de dolari, mireasa a fost reprezentată la ceremonie, de o păpușă din pluș!

 „Oamenii care s-au confruntat cu experiențe sexuale dificile întîmpină greutăți în a-și găsi un partener uman. Oamenii se întreabă de ce alte persoane sunt dispuse să facă sex cu roboți sau să aibă relații cu holograme, din moment ce e vorba despre relații pasive. Însă a avea un partener care oferă siguranță și care e predictibil, este de ajutor, avînd rol terapeutic”, a explicat Neil Mc Arthur, directorul Centrului pentru Etică Profesională și Aplicată.Specialiștii sînt de părere că persoane precum Akihiko Kondo fac parte din al doilea val de digisexual i – persoane care văd tehnologia ca pe o componentă integrală a identității lor sexuale. Din primul val fac parte persoanele care folosesc aplicațiile de tip dating pentru a-și întîlni partenerii. Cei din al doilea val nu percep oamenii ca fiind esențiali unei experiențe romantice.„Sunt îngrijorat de impactul pe care tehnologia îl are asupra vieții sociale. Deja vedem interesul pentru întâlnirile pe internet și pe rețelele de socializare. Oamenii se retrag în sine...”, a mai spus Neil McArthur.

Și-am încălecat pe-o holoșa (șa holografică, adică!) și v-am spus povestea-așa!  

Memento

Brad Pitt 55

„Cred că fericirea este supraestimată.
Să fii satisfăcut, împăcat cu tine,
sunt ţeluri în viaţă mult mai realiste decât visatul la fericire.”

Clin d'oeil

Statul român va elimina impozitul pe venit, în două etape. În prima etapă se va elimina venitul…
ATENŢIE!
Un domn care a beneficiat deja de această primă etapă, s-a prezentat la Administraţia Financiară şi i-a spus funcţionarei de la ghişeu :
– N-am venit că am venit. Am venit că n-am venit.

ARCA LUI NOE
(ciocănitoarea  ar  trebui să plece!)

Tot ce trebuie sǎ ştiu despre viaţǎ am învǎţat de la Arca lui Noe.
Unu : Nu pierde barca.
Doi : Aminteşte-ţi  cǎ toţi  suntem în aceeaşi barcǎ.
Trei : Fǎ-ţi planuri în avans. Nu ploua când  Noe şi-a  construit arca.
Patru : Fii pregǎtit. Când vei avea  600 de ani, e posibil ca cineva sǎ-ţi cearǎ sǎ faci ceva cu adevǎrat important.
Cinci : Nu asculta criticile; mergi înainte cu treaba care trebuie fǎcutǎ.
Şase : Construieşte-ţi viitorul pe premise înalte.
Şapte : De dragul  siguranţei, cǎlǎtoreşte  în  pereche.
Opt : Viteza nu e totdeauna  un avantaj. Şerpii erau pe arcǎ împreunǎ cu gheparzii.
Nouǎ : Când eşti stresat, pluteşte pe apǎ o perioadǎ.
Zece : Aminteşte-ţi, Arca a fost construitǎ de amatori; Titanicul de profesionişti.

 *

Managerii unei edituri încearcă să afle cum de nimeni nu a observat că unul din angajaţi a stat la birou, mort, timp de 5 zile, înainte să-l întrebe cineva dacă se simte bine.
George Turkelbaum, 51 de ani, angajat de 30 de ani la societatea respectivă, a suferit un atac de cord în biroul pe care îl împărţea cu alţi  23 de angajaţi (e vorba despre acele „cubicule” tipic americane, spaţii largi de lucru împărţite în birouri cu ajutorul unor pereţi din gipscarton   sau sticlă).
Deşi a murit luni, nimeni nu a observat asta până sâmbătă dimineaţa, când îngrijitorul l-a întrebat de ce lucrează şi în weekend.
Şeful lui Turkelbaum, Elliot Wachiaski, a declarat pentru The New York Times <http://www.nytimes.com/>:
„George era întotdeauna primul la birou, primul dimineaţa şi ultimul care pleca seara, aşa că nimănui nu i-a părut neobişnuit că stă în aceeaşi poziţie şi că nu vorbeşte. Era mereu absorbit de munca sa şi interiorizat.”
Un examen medico-legal a relevat că murise deja de cinci zile la data găsirii lui. George citea manuscrisul unei lucrări medicale când şi-a găsit sfârşitul.
Poate n-ar fi rău să le mai daţi colegilor de birou câte un ghiont, din când în când !
Morala: Nu vă omorâţi muncind ! Oricum nu bagă nimeni de seamă !

 *

Intră un tip cu maşina în service. Un mecanic îi spune din prima:
– E ruptă cureaua!
– Eşti tare! Cum ţi-ai dat seama?
– Păi, ţi-au căzut pantalonii!
*
Un bărbat dacă vrea ceva, face! Dacă nu vrea, nu face!
Un bărbat care nu vrea dar face, e un bărbat însurat.
*
La o şedinţă a Ligii antialcoolicilor, prezentatorul a făcut o expunere înflăcărată, care s-a încheiat aşa:
– Sper că va veni odată timpul când omenirea va arunca tot alcoolul în mare.
Din sală, un participant:
– Aveţi întregul meu sprijin, domnule şi eu sper asta.
Oratorul se înclină spre sală:
– Vă mulţumesc, domnule, sunteţi desigur un adversar înverşunat al alcoolului.
– Nu, sunt scafandru.
*
O blondă la farmacie:
– Puteţi să-mi daţi un test de sarcină?
– De care?
– Negativ, dacă se poate!
*
– Bună ziua! Aveţi ceva contra tusei?
– Nu, puteţi tuşi cât vreţi.
*
Judecătorul:
– Sunteţi căsătorit?
Martorul oftează prelung…
– Se consemnează că martorul este căsătorit, dictează judecătorul.
*
Nevasta unui preot nu prea bogat vine de la oraş cu o rochie nouă. Când vede chitanţa de 400 de lei, preotul se face foc:
– Eu pun bani deoparte să avem mâncare şi să întreţin casa, iar tu?
– Bărbate, nu m-am putut abţine, tentaţia era prea mare. Ca şi cum un demon mi-ar fi şoptit: „Iţi stă bine! Iţi stă bine!”
– Păi şi de ce n-ai zis cum te-am învăţat eu: „Îndepărtează-te, satană, de mine!”
– Aşa am și zis, dar el a continuat: „Şi de la distanţă îţi stă bine!”
*
O tipă se urcă în taxi şi îi spune şoferului:
– Vă rog să conduceţi preventiv, că sunt mamă a opt copii.
Taximetristul se întoarce şi îi răspunde:
– Tocmai dvs vorbiţi despre prevenţie?
*
– Copii, direcţiunea anunţă că, de astăzi, aveţi semnal wi-fi în perimetrul şcolii!
– Am văzut că avem wi-fi, dar ni se cere parola. Care e parola?
– Simplu. Astăzi, parola este anul războiului de independenţă.
*
Un judecător şi-a pus în gând să fie mai tolerant în ajunul Crăciunului.
– De ce eşti acuzat?
– De a-mi fi făcut cumpărăturile cu anticipaţie.
– Dar asta nu-i un delict! Cu câtă anticipaţie?
– Păi, înainte de a se deschide magazinul.
*
La o petrecere:
– Nu ţi-a fost ruşine să te duci de trei ori cu farfuria după mâncare?
– Nu, fiindcă de fiecare dată spuneam că este pentru tine!
*
– Doctore, mi-am fracturat piciorul în două locuri!
– Ştii exact unde-s aceste locuri?
– Da.
– Să nu mai mergi pe acolo!
*

In parc:
– Ce câine frumos ai!
– Mângâie-l, dacă vrei…
– Nu muşcă?
– Asta aş vrea să aflu şi eu!
*
Maşinile de spălat sunt rasiste. Am citit azi instrucţiunile: „Spălaţi albele şi coloratele separat…”

 *
Doi cerşetori discută:
– M-am lăsat de fumat din cauza șalelor.
– Cum aşa? Ce legătură e între șale şi fumat?
– Nu mă mai pot apleca după chiştoace.
*
Doi amici într-un bar:
– Scuze dar trebuie să-ţi spun: ieri ţi-am văzut soţia ieşind dintr-un hotel, însoţită de un tânăr macho!
– Şi din ce hotel ieșea?
– Marriot.
– Ah, da, îl ştiu. Nu ai de ce să-ţi faci griji, e un hotel țais!
*
Două tinere stau de vorbă:
– Spune-mi, cum e noul tău prieten?
– Nemaipomenit! E meteorolog şi mă iubeşte atât de mult, încât a dat numele meu unui uragan.
*
– Nu mai pot, m-am săturat să alerge toate femeile după mine!
– Și ce-ai de gând să faci?
– Nu mai fur poşete!
*
Eram aseară la un priveghi şi întreb gazda:
– Îmi spuneţi şi mie parola de la WiFi?
S-a uitat urît la mine şi mi-a spus:
– Respectaţi mortul!
– Cu R mare?
*
Soţul către soţie:
– Iar eşti nemulţumită! Ai două pălării la acest pardesiu.
– Greşeşti! Nu am decât un pardesiu la aceste două pălării!