Haihui printre imagini (faine)

Despre Simona Halep și alte închipuiri...
Simona noastră sparge norii și de pe zgîrie norii din New York, acolo unde un poster gigantic a fost pus, undeva, în zona Madison Square Garden (așezat acolo, nici mai mult, nici mai puțin, pe cheltuiala sponsorului ei oficial, celebra firmă NIKE). Asta în timp ce unii, pe la Romanela, scriu cam așa pe Facebook (citat): De acord, lovește bine. Ce-i al ei, e pus deoparte. Excelent. Are mușchi la picioare. Și mamă-mamă ce mușchi are! Dar nu înțeleg de ce un popor întreg ar trebui să se regăsească, gregar, în performanța sportivă a dumneaei. Țara nu a făcut nimic pentru ea și ea nu a făcut nimic pentru țară. Nici măcar liceul. Fata pasează în nume propriu. Okay, se mai cîntă un imn, acolo, se mai zărește un tricolor... Și ce folos? (încheiat citatul)

Și dacă tot veni vorba despre America, un yankeu, pe numele său JF Kennedy, cîndva, a spus cam așa, don Gabi (autorul rîndurilor de mai sus, un amic, de altfel, băiat valabil, în felul lui, însă devenit un fel de Gică-contra, de ceva vreme, un sceptic de serviciu pe malul Dâmboviței, că E. Cioran, cu care i-ar plăcea dumnealui să semene la gînduri, dar nu-i prea iese, era pe malul Senei), cu puțin timp înainte să fie asasinat, cu largul „sprijin” al țării al cărui președinte taman era: Nu te întreba ce face țara ta pentru tine, ci ce faci tu pentru țara ta. 

Punct. 

Mă întreb ce-o fi făcut Brazilia pentru Pelé? Cam ce-o fi făcut și Argentina pentru Maradonna. Adică, mai nimic. Că pentru Nadia Comăneci, cam știm ce a făcut Romanela... Dar ce-au făcut toți copiii ăștia pentru țările lor, muncind pe rupte, neavînd copilărie și negîndindu-se că, vreodată, va ajunge să vorbească planeta despre ei la superlativ, e un BINE foarte greu, dacă nu chiar imposibil de cuantificat. Pentru ei și, indirect, pentru țara lor. Nu mă întreba, don Gabi, în ce constă mai adînc acest BINE, că n-aș fi în stare, acum, să-ți răspund. Doar că, bieții de ei, fac BINE... De ce? Pentru că așa vor și pot mușchii lor... 

Da', ia stai o clipită! Bunăoară, hai să presupunem că, de sîmbăta trecută, 100 de copii români necăjiți (așa cum a fost și Simona acum vreo 20 de ani cînd s-a apucat de tenis), și-o vor alege drept model în viață pe ea și nu pe Gina Pistol sau Florin Salam, și nu vor mai arde gazul pe maidan sau holbîndu-se la emisiuni tv inepte, și vor lua o rachetă în mînă, și vor bate toată ziulica mingioaca pe un teren (chiar dacă își vor termina liceul după ce vor pune racheta în cui), e, cred io, un cîștig adevărat. Uriaș. Poate cel mai important. Care le va schimba, în BINE, viața. Ăsta, zic io că e marele lor cîștig și, indirect, al țării în care s-au născut... 

Bref, ăsta e, don Gabi, cred eu, un naiv incorigibil, FOLOSUL despre care te întrebi dumneatale.

În rest, vreme trece, vreme vine...

p.s. 1. Fiscul franțuz i-a luat Simonei veo 900.000 de euroi din premiu sub formă de impozite. O să-i ia și Romanela ceva, acolo, de control. C-așa-i în tenis, ar fi zis maestrul nostru Toma Caragiu! Săraca de ea, îi „ajută”, după cum se poate vedea cu ochiul liber, și pe alții, nu numai pe ai ei. Dar o face cu un zîmbet bun, senin, angelic, pe buze și cu o lumină lipsită de orice umbră de răutate în priviri. 
O fi bine ce face ea?
Aferim!
p.s. 2 Un alt amic, Moș Nelutzu G, mi-a scris pe FB, următorul comentariu la această postare: Aici este vorba despre calităţi biologice puse în valoare de o muncă de sisif. Ce admirăm? Admirăm puterea supunerii la un travaliu de neimaginat pentru alţi oameni. Admirăm capacitatea omului de a smulge trupului său pieritor întreaga sa dotare. Sar unii să spună Halep a noastră, Hagi al nostru. Vă împăunaţi, domnilor. Ei sunt exclusiv ai lor. Noi, ceilalţi, ni-i asumăm spre a ne estompa neputinţele.  N-am putut să mă abțin în a-i răspunde. Așadar, eu cînd spun „Simona noastră”, mă refer, Jeane dragule, la faptul că e româncă de-a mea și atît, nu că „mi-o asum” în vreun fel. Cu ea sau fără ea, îmi gestionez singur (ne)putințele... Dar știu ce înseamnă să muncești pe brînci 6-7 ore pe zi, fără să te gîndești la vreo recompensă, cît de firavă. Nu-i ușor, copil fiind. Apoi, cînd rezultatele acestui travaliu, cum îi ziceți matale, încep să dea roade, mă bucur din toată inima pentru reușitele acestor foarte tineri oameni. Sînt în perfectă cunoștință de cauză cînd îți zic asta. Băiatul meu, pe care-l știi prea bine, se ocupă de pe la șase ani de violina lui, de compozițiile lui, de muzichia lui și, mai nou, de discipolii lui mult mai tineri, pe care-i instrumentează într-ale Euterpei la două colegii americane. Și abia acum, după aprope 24 de ani, rodul strădaniilor lui începe a se iți. Păcat că, în cazul lui Vlad, se ițește pe alte meleaguri, nu acasă. Asta e!