Emil Cioran scria,
cîndva, că românul e o ființă cu foarte multă apă în sînge. Înclin să-i dau
dreptate. Nu știu cît de rău e că în zilele noastre se gîndește/scrie sofisticat
(prețios). Cu mult mai rău este faptul că se gîndește diluat. Se gîndește/scrie
mai mult pentru formă (ambalaj), în detrimentul conținutului... Se scrie mult,
mult, mult. Mult mai mult decît se citește. Se scrie mult și nu se gîndește pe
măsură, ceea ce se pune pe hîrtie... Unora, pur și simplu, le vine să scrie! Ca
o necesitate fiziologică obișnuită. Și o fac fără nici o limită.
Pe vremuri,
despre un scriitor căruia îi apăruseră doar două cărți și care făcea mare tam-tam
pe seama asta, se spunea, cu malițiozitate, că a scris mai mult decît a citit...
În zilelele noastre,
sînt foarte mulți asemenea „scriitori”. Nepermis de mulți. Este o adevărată inflație.
Toată lumea scrie, incontinent, tot ce-i trece prin cap, pe unde apucă și din
orice poziție. Extrem de mulți își dau cu părerea despre orice, neînchipuindu-și
că, de fapt, nu fac altceva decît să se afle-n treabă. Să se dea în stambă, cu alte cuvinte...
Petre Țuțea a fost
întrebat odată cum s-ar fi numit teza sa de doctorat în filozofie, dac-ar fi
fost s-o facă. Răspunsul lui a fost năucitor: „Aflatul în treabă, ca metodă de
lucru la români.” Dar, a mai adăugat el, din pricina vastității subiectului, nu
a îndrăznit niciodată să se apuce de ea!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu