Gîndul zilei

(sursa foto: The Australian)

„(...) nu egoismul și nu cruzimea care ne sînt naturale fac din noi o specie care se autodistruge. Noi ne distrugem (și, în curînd, vom reuși să distrugem toată omenirea) tocmai din cauza «nobilelor aspirații» din noi: din cauza bolii religiozității. Din cauza nevoii imperioase de «a fi salvați». Din cauza obsesiei Eliberării. Ce înseamnă obsesia Eliberării? Doar o mască a incapacității generale de a trăi. (...) De aici impulsul atît de popular de a distruge și de a suprima tot ce posedăm, ca să ne facem drum spre niște promisiuni de Eliberare, care nici n-au existat și nici nu ar fi posibil să existe. Să ne sacrificăm bucuroși viața, să dăm foc în extaz semenilor noștri în numele unei fantasmagorii încețoșate cu numele de Pămîntul Făgăduinței. Un fel de miraj considerat «deasupra vieții».”

Amos Oz

(„Cutia neagră”)

Clin d'oeil

Scrisoare de la dirigintă către părinţii lui Bulă: 

„Dragi părinţi, vă rog să vă spălaţi copilul! Miroase îngrozitor!" 

Părinții i-au răspuns: 

„Stimată doamnă! Fiul nostru nu trebuie mirosit. El trebuie învăţat carte!”

 *                            

O damicelă la spovedanie: 

-Părinte, am preacurvit! 

-De cîte ori, fiica mea? 

-Părinte, io am venit să mă spovedesc, nu să mă laud!

 *

Cum se numesc oamenii care stau la coadă? 

-Oameni de rînd...

* 

Ai îmbîtrînit atunci cînd tot ce mai funcționează, doare și tot ce nu doare, nu mai funcționează.

*

Extrem de meticuloși, savanții englezi au elaborat o metodologie pe baza căreia se poate estima numărul oamenilor care vor muri anul viitor. Pe de altă parte, savanții sicilieni, în plus, pot să precizeze și cîteva nume.

*

Numai în limba română poate fi întîlnit un asemenea grad de rudenie: o mamă de bătaie soră cu moartea.

*

Am fost și m-am spovedit. Cîte amintiri frumoase...

Filmoteca de dinamită

Nepoții lui Adam

Haihui printre cuvinte

Ștefan Bănulescu 
Bucureşti, Calea Griviţei, 1969
Fotografie de Ion Cucu
(sursa foto: https://stefanbanulescu.org/)

Joi am ajuns într-o pădure.

În pădure era o singură cărare,

Pe unde trecuseşi tu.

Puteam călca pe urmele paşilor tăi.

Era neted,

Dar deasupra lor se încurcaseră crengile şi ierbile,

Şi nu mai puteam trece decât târându-mă.

Şi atunci,

Am început să dobor copacii pe urma paşilor tăi.

Ștefan Bănulescu 

(din „Scrisoare de joi”)

Memento

Sergiu Celibidache

„Să trăiești, înseamnă sa trăiești evoluția sunetului, evoluția stărilor afective, nu să le înțelegi.”

În urmă cu 106 ani se năștea celebrul dirijor român, cu origini grecești (Celibidaki, după tată), personalitate complexă a artei muzicale și dirijorale românești (și universale), unanim recunoscut drept unul dintre iluștrii șefi de orchestră ai secolului trecut.

Sergiu Celibidache a fost un mare interpret al muzicii post-romantice, fiind recunoscut ca dirijor neîntrecut al simfoniilor lui Anton Bruckner, precum și al impresioniștilor francezi, de la Claude Debussy la Maurice Ravel. Stilul sau dirijoral era foarte original, fiind cunoscut in special pentru varietatea tempo-urilor: astfel, cu cat pasajul muzical era mai bogat si mai complex, cu atat tempo-ul devenea mai lent. Din acest motiv, Celibidache a refuzat înregistrările pe discuri. Numai după moartea sa și cu acordul familiei, EMI Classics și Deutsche Grammophon, au putut face disponibile publicului o parte din cele mai faimoase inregistrari live. (sursa: http://www.fundatia-celibidache.com/)

Printre numeroasele și importantele distincții obținute de-a lungul întinsei sale cariere muzicale, care vin să consfințească excepționalele dumisale calități și prestații artistice, se pot aminti, printre altele, titlul de Membru de Onoare al Academiei Române, Doctor Honoris Causa al Academiei de Artă din Iași, Marele Ordin German de Artă „Maximilian”, precum și pe cel de Comandor al Artelor și Literelor, conferit de către Guvernul Francez.

Filmoteca de dinamită

Cei care îi dau cu tifla morții...

Memento

Elvis Presley. 

Ultimul „vals”...

Acum 41 de ani, într-o duminică, pe 26 iunie , la Market Square Arena (Indianapolis), regele Rock' n' Roll-ului urca pe scenă pentru ultimul său concert. La 16 august 1977, Elvis va fi găsit mort în baia reședinței sale. 

Concluzia raportului medical: moarte naturală (stop cardiac).

Criticii muzicali sînt unanim de acord că acest ultim show a fost şi cel mai izbutit din întreaga sa carieră. 
Ultimele două piese interpretate au fost „Hurt” și „Bridge Over Troubled Water”.

* O soţie adevărată nu urlă niciodată la soţul ei. Ordonă calm, scurt şi clar!

* M-am speriat atît de tare după ultimele evenimente cu Bercea Mondial, încît, dis-de-dimineață, am plecat să-mi achit datoriile către toate clanurile mafiote: energia electrică, gazele, întreținerea, impozitul pe mașină și casă, taxele locale, contribuția la cimitir și biserică, abonamentele la radio-tv și telefon, ratele la bănci...

* Toți copiii înălțau zmeul, numai unul dădea cu el de pământ... Era micul Făt-Frumos.

* Ciudat. Ori de cîte ori mă dezbrac în baie, în partea de jos a oglinzii apare următorul mesaj: „Atenţie, urmează imagini care vă pot afecta emoţional!”

*Într-o cafenea, stă un tînăr care răsfoiește o carte în timp ce soarbe liniştit dintr-o ceașcă de cafea. Nu are laptop, nu are smartphone, nu are iPad. În ciuda privirii sale inteligente, pare a fi un psihopat...

* Care e deosebirea dintre logica bărbatului și cea a femeii? Cea a bărbatului e mai corectă, cea a femeii e mai interesantă.

* „Cand eram mic, mama îmi lua tot ce-mi doream, iar tata ținea de șase...” (din extemporalul unui puradel mare)

* Burta mare nu e de la bere. E pentru bere. 

* Lenea este atunci cînd te odihnești în avans. 

* Pilotul către turnul de control:

- Comunicați, vă rog, ora locală.

- Cine întreabă?

- Contează?

- Absolut. Dacă ești U.S. Air Force, e sixteen hundred. Dacă ești British Airways, e 4 PM. Dacă ești Lufthansa, e 16:02:33, iar dacă ești Tarom, e joi.

*Poverb marinaresc: „Iubeşte-ţi copiii ca şi cum ar fi ai tăi!”

*Să devin drogat, alcoolic şi curvar, nimic simplu. Este suficient să nu le salut, într-o zi, pe bătrînele de pe banca din faţa blocului!

*De cînd a început să ningă, soacră-mea stă non-stop şi se uită pe geam. Dacă se-nteţeşte gerul, cred că-i dau drumul în casă.

Cum e trucu', și drapelu'!

(Fotografie de © Dinu Lazăr)

Haihui printre sunete

Por una cabeza

David Garrett

(feat. Martynas, on accordion )

Live In Berlin

Creme, văpseluri, sulimanuri...

„E tristă viața acelui ce nimeni nu-l înjură.”

Costache Bălăcescu

Clin d'oeil

Memento. Ziua drapelului...

Haihui printre cuvinte

„Femeile (...) ne trezesc dorința de a crea capodopere și întotdeauna ne împiedică să le ducem la bun sfârșit.”

Oscar Wilde

Haihui printre imagini (... și sunete)

Gîndul zilei

„Ceea ce mi-a strecurat în sînge, de cînd mă știu, o nestinsă ură împotriva neamului proștilor, e faptul că mă simt eu însumi prost, ori de cîte ori mă aflu în mijlocul lor.”

Giacomo Casanova

Cuvîntul de azi

BÍBER ~i m. 1) Mamifer rozător semiacvatic, cu blană prețioasă, care trăiește în colonii; castor. 2) Blana prelucrată a acestui animal (folosit îndeosebi cu sensul de „blană de castor”); Guler de ~ (germ. Biber)

Filmoteca de dinamită

Paris

(1920)

Haihui printre cuvinte

Eu sunt Nijinski...

Eu sunt un om simplu. 

Eu am obiceiuri mizerabile, dar vreau să le îndrept. 

Eu vreau ca oamenii să îmi arate unde greșesc, căci vreau să-și facă griji pentru mine. 

Eu îmi voi face griji pentru alții, dar și pentru mine își vor face griji toți. 

Eu vreau o grijă din dragoste, nu din răutate. 

Eu nu vreau favoruri. 

Eu nu sunt iertare. 

Eu sunt iubire. 

Eu vreau să vorbesc despre iubire. 

Eu voi vorbi despre iubire.  

Eu vreau să scriu, dar nu aici, căci eu simt moartea. 

Eu vreau să plec la Paris, dar mă tem vă nu voi reuși. 

Eu vreau să scriu despre moarte. 

Eu voi numi prima carte Viața, iar pe aceasta Moartea. Voi da o idee despre viață și moarte. Sper să am succes. 

Eu știu că, dacă voi publica aceste cărți, atunci toți vor spune că sunt un scriitor mizerabil. Eu nu vreau să fiu scriitor, eu vreau să fiu gânditor. 

Eu gândesc și scriu. 

Eu nu sunt scrib, eu sunt gânditor. 

Eu nu sunt Schopenhauer. 

Eu sunt Nijinski. 

Eu vreau să vă spun vouă, oamenilor, că eu sunt Dumnezeu. 

Eu sunt acel Dumnezeu care va muri, când nu va mai fi iubit. Mie îmi e milă de mine, căci îmi e milă de Dumnezeu. Dumnezeu pe mine mă iubește și îmi dă viața în moarte. 

Eu sunt moartea.

(„Jurnal necenzurat”, ed. Nemira, 2018)

Clin d'oeil

Lumea în care (tocmai) trăim...

Forbal pă pîine!
Un amic, mare microbist (spre deosebire de tetea, care se uită rar la forbal /sic!/ și atunci când o face, numai la cel sud-american, în special la cel brazilian, feblețea lui...) mă întreba deunăzi, pe mîna cui merg la actualul CM (back in USSR, hehehe!). Nu merg pe nici o mînă, i-am zis, ci pe picioarele diavolilor cariocas! Evident, ca de fiecare dată, de cînd mă știu, Brasil a fost, parafrazînd titlul cînticelului, in my mind! 
Da' di ce? Păi, răspunsul e aporetic: d-aia! 
Ați observat, iubiții moșului, ce gol dădu Cutinho ăsta, acu' fro 5 minuți, swițerilor? Băiuțeii eștia tăvăliți în ciucalată, se joacă, nu joacă forbal /sic!/, râd, cântă și dansează, picurîndu-mi în iremă drăcoasele/languroasele lor acorduri de samba (pa ti!). 
Hai, hai, haidi hai, Brasil!
Update 
Min. 60. Egalează șwițerii. Minunat. Se-ncinge giocul.
Update
Min. 75. A fost sau n-a fost penalty? Arbitrul mexican, cică, nu. Atunci să fie nu. „Samba pa ti”, cu mexicanul Santana. Pentru elan, hehehe...
Fine
Asta a fost. 1:1. Brasil merge mai departe. Naivitatea costă. N-ar fi pentru prima dată (și nici ultima, quien sabe?) cînd artizanii cariocas au sacrificat totul pentru spectacol. D-aia îi iubesc!

O întîmplare

13 – 15 iunie 1990*

Sunt pe drumul dintre Chişinău şi Cernăuţi într-un covoi de autocare cu actori, cântăreţi de operă, muzicieni, preoţi, ziarişti, oameni de televiziune şi foarte mulţi membri ai nou înfiinţatei Ligi a românilor de pretutindeni, asociație care solicitase televiziunii să ducă spectacolul „Domnul Eminescu”, pe care l-am realizat în 11 iunie la Bucureşti, românilor de dincolo de Prut. După spectacolul din 13 iunie la Chişinău, ne deplasăm la Cernăuţi pentru reprezentaţia din 15 iunie. Cineva din grup a prins, în seara de 13 iunie, Radio Europa Liberă. Aşa am aflat de finalul manifestaţiei din Piaţa Universităţii (în care răgușisem strigând și cântând cam 40 de nopți) şi de chemarea minerilor. Tot ceea ce până atunci, între membrii grupului, fusese dialog sau pantomimă a unor civilizate forme de comunicare, se face ţăndări. O stare de acută tensiune, susţinută de agresivităţi gata să sară bariera verbală, călătorește în 14 iunie 1990, din Basarabia în Bucovina, în autocare pe parbrizul cărora este lipit portretul lui Eminescu. După câteva ceasuri bune de mers, convoiul se oprește într-un sat. Suntem încă în Basarabia. Se viziteză cimitirul satului, se bea apă din fântână... Se admiră accentul din vorbirea de peste Prut... 

Rămân, împreună cu Mariana Buruiană și Adrian Pintea, ceva mai la urmă. În apropierea locului în care s-au oprit autocarele se află o casă nou construită. Gazda, o femeie de vreo cincizeci de ani, se bucură auzind româneşte, ne întreabă cine suntem şi unde mergem, şi ne invită pentru câteva clipe, să-i vedem casa. Încă miroase a var. Mobila, covoarele, perdelele, noi. O parte dintr-un perete, ca un ecran cu latura de 50 de centimetri, este netencuită, cu cărămizile la vedere. „Am ridicat casa pe locul celei părinteşti, spune femeia. Zidul ăsta l-am păstrat din casa bătrânilor. În fiecare seară, tata scotea de aici icoana şi, după ce ne închinam şi ne rugam cu toţii, o zidea iar până seara următoare... Eram mici şi nu prea ştiam de-ale lumii, dar mai târziu am înţeles că tata a zidit, seară de seară, credinţa în sufletele noastre. E moştenirea şi puterea noastră”. 

Plec, amintindu-mi răspunsul unui celebru teolog la întrebarea „unde este Dumnezeu?”. „Acolo unde este lăsat să intre.”

Marilena Rotaru

N. B. Această emoționantă întîmplare a fost povestită de doamna Marilena Rotaru celor prezenți în seara zilei de 14 iunie, la Biblioteca „N. Iorga” din Ploiești

Eminescu

„Ce caută aceste elemente nesănătoase în viața publică a statului? Ce caută acești oameni care pe calea statului voiesc să câștige avere și onori, pe când statul nu este nicăieri altceva decât organizarea cea mai simplă posibilă a nevoilor omenești?
Ce sunt aceste păpuși care doresc a trăi fără muncă, fără știință, fără avere moștenită, cumulând câte trei, patru însărcinări publice dintre care n-ar putea să împlinească nici pe una în deplină conștiință? Ce caută d.X, profesor de universitate, care nu știe a scrie un șir de limbă românească, care n-are atâtea cunoștințe pozitive câte are un învățător de clase primare din țările vecine și care, cu toate acestea, pretinde a fi mare politic și om de stat?"

Mihai Eminescu 

(Din ciclul „Icoane vechi și icoane nouă”, în "Timpul", 1877)

Haihui printre cuvinte

* „Este întotdeauna preferabil de a avea alături de tine oameni liberi care să te apere de tine însuți atîta timp cît nu este prea tîrziu, decît de a dispune, în momentul înfrîngerii, de o gardă de pretorieni disciplinați, destinată să te apere de țara ta.”
* „...nimic nu e mai imoral decît consacrarea prin popularitate. Căci popularitatea este adesea răsplata acțiunilor moralmente inferioare ce urmăresc captarea demagogică a maselor.”
* „Pentru omul politic, amiciția personală excesivă pentru șef constituie o inferioritate și aproape un viciu.”
* „În timp ce dictatura alunecă pe panta pieirii ei, suprimînd critica, democrația își consumă prestigiul său și pe acela al națiunii, exagerînd-o.”

Mihail Manoilescu

(„Etica politică”, 1946-1947; trad. rom. de Elena Manoilescu, 

ed. Spandugino, 2010)

Apud Andrei Pleșu, „Mihail Manoilescu. Sfaturi pentru politicieni”

Gîndul zilei

Sîmbăta trecută au avut loc la București o sumedenie de mitinguri. Cel mai „impozant” a fost cel „spontan” al coaliției de guvernămînt. Pentru mine, adevăratul eveniment al zilei a fost victoria de la Paris a Simonei Halep. Așa e întotdeauna: un singur om poate salva onoarea unei națiuni, în mai mare măsură decît o poate face o piață plină...

Andrei Pleșu

Haihui printre sunete

Shape of My Heart 

Sting, Josh Groban and Chris Botti

Haihui printre imagini (triste rău)

Binecunoscuta revista franceză de satiră „Charlie Hebdo” (da, da, aceeași care, în 2015, a trecut printr-o tragedie de proporții, atunci când 12 jurnaliști ai redacției au fost împușcați într-un atac terorist fără precedent, care a oripilat, pe bună dreptate, întreg mapamondul!) a găsit de cuviință să publice deunăzi, imediat după cîștigarea finalei de la Roland-Garros de către Simona Halep, pe prima pagină, un desen grețos, cu o vădită tentă rasistă la adresa sportivei noastre și a țării sale... 

Scrie „Charlie” pe desenul ei: „O româncă a cîștigat Roland-Garrosul. Fier vechi, fier vechi!”
Dumneavoastră, iubiților mei prieteni, chiar vă vine să „vă rîdeți” (sic!) de asta?
No comment.

Nu, n-am fost „Charlie Hebdo” acum 3 ani și nici nu mi-am pus drept avatar fotgrafia pe care zeci de mii de români și miloane de pămînteni s-au grăbit să și-o atașeze pe paginile lor de Facebook în semn de solidaritate. Din mai multe considerente. 

Nu că aș fi lipsit de simțul umorului sau că n-aș fi empatizat cu drama celor 12 jurnaliști asasinați în mod bestial de către niște scelerați. Dimpotrivă.
Accept orice formă de umor, dar nu bășcălia de joasă speță.
Accept umorul sănătos, suculent, inteligent, rafinat, inspirat, frizînd genialitatea. Umorul cu ștaif.
Nu scabrosul.
Nu abjectul.
Nu atacurile la persoană.
Nu miștourile răsuflate la adresa religiei, provenienței etnice ori opțiunilor sexuale ale celor luați în colimator.
Bref, nu deraierile grobiene, peștericole din peisajul jurnalismului de calitate.
Se pare că, prin pierderea unora dintre foarte talentații ei jurnaliiști, helas!, „Charlie Hebdo” este într-o cădere liberă spre o zonă a derizoriului și promiscuității.
Păcat!

Haihui printre imagini (edificatoare)

Victoria strălucită de sîmbătă a Simonei Halep de la Roland-Garros, cu siguranță, a făcut, măcar preț de cîteva ore, să se vorbească de bine despre România (o țară care n-o prea merită nici pe ea, și nici pe mulți, mulți alții, asemenea ei) pe toată planeta și care victorie, mie, unuia, mi-a umplut inima de-o bucurie nebănuită. 
Aferim!

Gheorghe Hagi și Simona Halep
(sursa foto: https://www.facebook.com/10GheorgheHagi/)

Haihui printre cuvinte

„(...) știți ce a făcut Dumnezeu în ziua a șaptea?
Biblia ne spune că El s-a odihnit, dar atunci nu s-a încheiat lucrarea Domnului în ziua a șasea, dacă în ziua a șaptea doar s-a odihnit? Nu chiar. Bătrânii înțelepți evrei au ajuns la această concluzie: în ziua a șaptea, Dumnezeu a creat unul dintre cele mai frumoase lucruri care s-au creat, poate capodopera Sa.
În ziua a șaptea, Dumnezeu a creat odihna.”
Andrei Crăciun

Gîndul zilei

Emil Cioran scria, cîndva, că românul e o ființă cu foarte multă apă în sînge. Înclin să-i dau dreptate. Nu știu cît de rău e că în zilele noastre se gîndește/scrie sofisticat (prețios). Cu mult mai rău este faptul că se gîndește diluat. Se gîndește/scrie mai mult pentru formă (ambalaj), în detrimentul conținutului... Se scrie mult, mult, mult. Mult mai mult decît se citește. Se scrie mult și nu se gîndește pe măsură, ceea ce se pune pe hîrtie... Unora, pur și simplu, le vine să scrie! Ca o necesitate fiziologică obișnuită. Și o fac fără nici o limită. 

Pe vremuri, despre un scriitor căruia îi apăruseră doar două cărți și care făcea mare tam-tam pe seama asta, se spunea, cu malițiozitate, că a scris mai mult decît a citit...

În zilelele noastre, sînt foarte mulți asemenea „scriitori”. Nepermis de mulți. Este o adevărată inflație. Toată lumea scrie, incontinent, tot ce-i trece prin cap, pe unde apucă și din orice poziție. Extrem de mulți își dau cu părerea despre orice, neînchipuindu-și că, de fapt, nu fac altceva decît să se afle-n treabă. Să se dea în stambă, cu alte cuvinte...

Petre Țuțea a fost întrebat odată cum s-ar fi numit teza sa de doctorat în filozofie, dac-ar fi fost s-o facă. Răspunsul lui a fost năucitor: „Aflatul în treabă, ca metodă de lucru la români.” Dar, a mai adăugat el, din pricina vastității subiectului, nu a îndrăznit niciodată să se apuce de ea! 

Haihui printre imagini (faine)

Despre Simona Halep și alte închipuiri...
Simona noastră sparge norii și de pe zgîrie norii din New York, acolo unde un poster gigantic a fost pus, undeva, în zona Madison Square Garden (așezat acolo, nici mai mult, nici mai puțin, pe cheltuiala sponsorului ei oficial, celebra firmă NIKE). Asta în timp ce unii, pe la Romanela, scriu cam așa pe Facebook (citat): De acord, lovește bine. Ce-i al ei, e pus deoparte. Excelent. Are mușchi la picioare. Și mamă-mamă ce mușchi are! Dar nu înțeleg de ce un popor întreg ar trebui să se regăsească, gregar, în performanța sportivă a dumneaei. Țara nu a făcut nimic pentru ea și ea nu a făcut nimic pentru țară. Nici măcar liceul. Fata pasează în nume propriu. Okay, se mai cîntă un imn, acolo, se mai zărește un tricolor... Și ce folos? (încheiat citatul)

Și dacă tot veni vorba despre America, un yankeu, pe numele său JF Kennedy, cîndva, a spus cam așa, don Gabi (autorul rîndurilor de mai sus, un amic, de altfel, băiat valabil, în felul lui, însă devenit un fel de Gică-contra, de ceva vreme, un sceptic de serviciu pe malul Dâmboviței, că E. Cioran, cu care i-ar plăcea dumnealui să semene la gînduri, dar nu-i prea iese, era pe malul Senei), cu puțin timp înainte să fie asasinat, cu largul „sprijin” al țării al cărui președinte taman era: Nu te întreba ce face țara ta pentru tine, ci ce faci tu pentru țara ta. 

Punct. 

Mă întreb ce-o fi făcut Brazilia pentru Pelé? Cam ce-o fi făcut și Argentina pentru Maradonna. Adică, mai nimic. Că pentru Nadia Comăneci, cam știm ce a făcut Romanela... Dar ce-au făcut toți copiii ăștia pentru țările lor, muncind pe rupte, neavînd copilărie și negîndindu-se că, vreodată, va ajunge să vorbească planeta despre ei la superlativ, e un BINE foarte greu, dacă nu chiar imposibil de cuantificat. Pentru ei și, indirect, pentru țara lor. Nu mă întreba, don Gabi, în ce constă mai adînc acest BINE, că n-aș fi în stare, acum, să-ți răspund. Doar că, bieții de ei, fac BINE... De ce? Pentru că așa vor și pot mușchii lor... 

Da', ia stai o clipită! Bunăoară, hai să presupunem că, de sîmbăta trecută, 100 de copii români necăjiți (așa cum a fost și Simona acum vreo 20 de ani cînd s-a apucat de tenis), și-o vor alege drept model în viață pe ea și nu pe Gina Pistol sau Florin Salam, și nu vor mai arde gazul pe maidan sau holbîndu-se la emisiuni tv inepte, și vor lua o rachetă în mînă, și vor bate toată ziulica mingioaca pe un teren (chiar dacă își vor termina liceul după ce vor pune racheta în cui), e, cred io, un cîștig adevărat. Uriaș. Poate cel mai important. Care le va schimba, în BINE, viața. Ăsta, zic io că e marele lor cîștig și, indirect, al țării în care s-au născut... 

Bref, ăsta e, don Gabi, cred eu, un naiv incorigibil, FOLOSUL despre care te întrebi dumneatale.

În rest, vreme trece, vreme vine...

p.s. 1. Fiscul franțuz i-a luat Simonei veo 900.000 de euroi din premiu sub formă de impozite. O să-i ia și Romanela ceva, acolo, de control. C-așa-i în tenis, ar fi zis maestrul nostru Toma Caragiu! Săraca de ea, îi „ajută”, după cum se poate vedea cu ochiul liber, și pe alții, nu numai pe ai ei. Dar o face cu un zîmbet bun, senin, angelic, pe buze și cu o lumină lipsită de orice umbră de răutate în priviri. 
O fi bine ce face ea?
Aferim!
p.s. 2 Un alt amic, Moș Nelutzu G, mi-a scris pe FB, următorul comentariu la această postare: Aici este vorba despre calităţi biologice puse în valoare de o muncă de sisif. Ce admirăm? Admirăm puterea supunerii la un travaliu de neimaginat pentru alţi oameni. Admirăm capacitatea omului de a smulge trupului său pieritor întreaga sa dotare. Sar unii să spună Halep a noastră, Hagi al nostru. Vă împăunaţi, domnilor. Ei sunt exclusiv ai lor. Noi, ceilalţi, ni-i asumăm spre a ne estompa neputinţele.  N-am putut să mă abțin în a-i răspunde. Așadar, eu cînd spun „Simona noastră”, mă refer, Jeane dragule, la faptul că e româncă de-a mea și atît, nu că „mi-o asum” în vreun fel. Cu ea sau fără ea, îmi gestionez singur (ne)putințele... Dar știu ce înseamnă să muncești pe brînci 6-7 ore pe zi, fără să te gîndești la vreo recompensă, cît de firavă. Nu-i ușor, copil fiind. Apoi, cînd rezultatele acestui travaliu, cum îi ziceți matale, încep să dea roade, mă bucur din toată inima pentru reușitele acestor foarte tineri oameni. Sînt în perfectă cunoștință de cauză cînd îți zic asta. Băiatul meu, pe care-l știi prea bine, se ocupă de pe la șase ani de violina lui, de compozițiile lui, de muzichia lui și, mai nou, de discipolii lui mult mai tineri, pe care-i instrumentează într-ale Euterpei la două colegii americane. Și abia acum, după aprope 24 de ani, rodul strădaniilor lui începe a se iți. Păcat că, în cazul lui Vlad, se ițește pe alte meleaguri, nu acasă. Asta e!

Eveniment

Biblioteca Județeană „Nicolae Iorga” din Ploiești 

(https://www.facebook.com/profile.php?id=100011527331572), 

în parteneriat cu 

Uniunea Ziriștilor Profesioniști din România 

(filiala Prahova, https://www.facebook.com/groups/256965791508503/?notif_id=1528721575892603&notif_t=group_r2j_approved) 

are deosebitul privileagiu ca joi, 14 iunie 2018, ora 18, în sala de lectură „Nichita Stănescu” a bibliotecii, 

s-o aibă invitată pe distinsa doamnă 

Marilena Rotaru, 

una dintre cele mai prestigioase și prodigioase personalități culturale și jurnalistice românești ale ultimilor decenii. 

Domnia-sa ne va prezenta cîteva dintre producțiile dumisale de documentare de televiziune, grupate sub genericul 

O altă putere: memoria exilului românesc

*

Cu același prilej, cei prezenți vor putea admira, în premieră, portretele (în format digital) a peste 1000 de personalități românești ale diasporei, așa cum au fost ele văzute de mari artiști din peste 100 de țări ale lumii, 

viziuni grafice prezente în colecția de peste 10.000 de lucrări originale aparținînd graficianului ploieștean

 Nicolae Ioniță.

Drept pentru care, invitația de a participa la acest adevărat eveniment, vine de la sine. 

Curatorul manifestării: 

Bogdan-Lucian Stoicescu

Mulțumiri speciale pentru sprijinul acordat, 
domnului profesor Ion „Nelu” Stan 
și 
domnului dr. inginer Mircea Ignat, 
precum și 
domnului Nicolae Ioniță,
pentru gentilețea cu care ne-a pus la dispoziție 
lucrările din colecția dumisale.

Marilena Rotaru

* Jurnalist de televiziune, publicist și scriitor, cunoscută mai mult ca realizatoare de programe culturale la Televiziunea Română, în special a serialului de documentare „Memoria exilului românesc”, dedicat personalităților de origine română din patrimoniul cultural universal, refugiate pe timpul regimului comunist în Occident.

* Serialul conține 150 de documentare consacrate capetelor de afiș ale exilului românesc, cum sunt: Sergiu Celibidache, Emil Cioran, Paul Goma, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Vintilă

Horia, Camilian Demetrescu, Radio Europa Liberă, Vladimir

Cosma, Nelly Miricioiu, Vlaicu Ionescu, Friedrich von Bomches, Ingo Glass, Alexandru Ciorănescu, Radu Aldulescu ș.a.

* În 1987 realizează Centenarul Cella Delavrancea pe scena sălii de concerte a Radioteleviziunii.

* Este autoare a 52 de spectacole și evenimente publice și a 58 de interviuri, documentare și emisiuni dedicate Monarhiei, Regelui Mihai și Familiei Regale Române.

* Este președinta Asociației Mișcarea pentru Regat și Coroană

* A realizat o suită importantă de documentare și interviuri despre Regele Mihai și ceilalți membri ai Familiei Regale.

* Pentru meritele excepționale ale intensului dumisale travaliu de-a lungul unei cariere impresionante, doamna Marilena Rotaru a primit numeroase premii și distincții, dintre care amintim:

– două premii ACIN (Asociația Cineaștilor), în 1980 și în 1984 pentru documentarele de artă: Creatorul și epoca sa și Margareta Sterian;

– patru premii ale Asociației Profesioniștilor de Televiziune din România pentru documentarele „Întoarcerea lui Vintilă Horia” (2000), Ca un copac în furtună: Sergiu Celibidache (2003), Mihai I Regele Românilor (2013);

– Jubiliara 25, pentru întreg serialul Memoria exilului românesc.

– Premiul de excelență pentru întreaga activitate a Consiliului Național al Audiovizualului (2003);

- Premiul de excelență al UARF (Uniunea autorilor și realizatorilor de film), în 2017;

– Premiul de excelență al Uniunii Cineaștilor din România pentru deosebita contribuție adusă recuperării memoriei naționale prin filmul de televiziune (2018);

– Medalia Regele Mihai pentru loialitate (2008).

– Crucea Casei Regale (2012)