Haihui printre cuvinte

Trei cuvinte ale Părintelui Scrima

În preajma sărbătorii pascale, îmi amintesc, uneori, de cîteva „înțelepciuni“ pe care le datorez Părintelui Andrei Scrima. E un mod de a rămîne în dialog cu dînsul și de a retrăi regretul că n-am apucat să-l întreb tot ceea ce aveam de întrebat. Acum, fiindcă ne aflăm sub semnul Învierii, îmi revine în minte modul apăsat în care P. Scrima rostea numele Domnului în versiunea: „Dumnezeu Cel Viu“. Evident, „Cel Veșnic Viu“, „Cel Nemuritor“, „Cel fără încetare și integral Prezent“. Dar: „Viu“ ca o Persoană, nu – cum încearcă să-l „raționalizeze“ inteligența modernă – ca un „principiu“, ca o „energie“, ca o instanță nebuloasă (de tipul „trebuie să fie ceva, undeva, în infinit“). Pe de altă parte, „Persoană“, nu „Personalitate“! Adică nu întrupare cvasi-administrativă a unei „autorități“ prepotente, care distribuie sever pedepse și iertări și care trebuie „omagiat“ cu un amestec de teamă și lingușeală, cum procedăm, adesea, cu „autoritățile“ lumești. „Viu“, pentru că Își trăiește nu doar viața Sa, ci și pe aceea a creaturii Sale. Ne-a făcut „după chipul și asemănarea Sa“, dar, ca să ne facă părtași la eternitatea Sa, a acceptat să Se facă și El, prin Întrupare, după chipul și asemănarea noastră. Adică să asume și experiența suferinței, a limitei, a morții. Iisus, Fiul lui Dumnezeu, trece prin toate astea și ne ajută, astfel, să le integrăm „vieții“, vieții depline, în toată bogăția, patosul și misterul ei. „Dumnezeu Cel Viu“ înseamnă, așadar, o instanță care nu Se mulțumește cu absolutul vieții Sale, ci vrea să includă în plenitudinea Sa și precaritatea vieții noastre: se identifică, sacrificial, cu „viața“ omului, pentru a îngădui omului pe care l-a creat să se identifice cu viața Sa, să fie preluat în metabolismul veșniciei.

Andrei Pleșu

(continuare la adresa http://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/trei-cuvinte-ale-parintelui-scrima)