Lumea în care trăim

(sursa foto: People Magazine)

MORGAN FREEMAN

Născut pe 1 iunie 1937, în Memphis, Stele Unite ale Americii, Morgan Freeman a jucat în peste 100 de producţii cinematografice şi de televiziune, între care „Închisoarea îngerilor/ The Shawshank Redemption” (1994), „Se7en” (1995) şi „O fată de milioane/ Million Dollar Baby” (2004). Pentru acesta din urmă a și primit premiul Oscar la categoria „cel mai bun actor într-un rol secundar”. A primit alte patru nominalizări la premiile Academiei de Film americane şi, în 2012, premiul Cecil B. DeMille, la gala Globurilor de Aur. Pentru rolul din „Şoferul doamnei Daisy”, Morgan Freeman a primit trofeul Ursul de Aur, la Festivalul de Film de la Berlin şi un Glob de Aur. A apărut (sau este vocea din off) într-o serie întreagă de excelente filme documentare. 

Sunt devastat că 80 de ani ai mei riscă să fie distruşi într-o clipită, de articolele apărute joi în presă. Toate victimele agresiunilor şi hărţuirilor merită să fie auzite. Şi noi trebuie să le ascultăm. Dar nu este corect să compari incidente îngrozitoare de agresiune sexuală cu umor sau complimente deplasate.

Nu am creat medii de lucru nesigure. Nu am agresat femei. Nu am oferit locuri de muncă sau avansare în schimbul favorurilor sexuale. Orice sugestie că aş fi făcut aşa ceva, este complet falsă.

Recunosc că sunt o persoană care simte nevoia să încerce să facă femeile – şi bărbaţii – să se simtă apreciaţi şi confortabil în preajma mea. Astfel, deseori încerc să glumesc şi să complimentez femeile – ceea ce am crezut că este un mod amuzant.

Nu este corect să compari incidente îngrozitoare de agresiune sexuală cu umor sau complimente deplasate.

Este clar că nu mereu am găsit modul pe care îl intenţionam şi din acest motiv m-am scuzat joi şi voi continua să o fac oricui aş fi putut supăra, chiar dacă neintenţionat.

Oricine mă cunoaşte sau a lucrat cu mine ştie că nu sunt o persoană care ar jigni intenţionat sau care ar face cu bună ştiinţă pe cineva să se simtă stânjenit.

(sursa foto: Daily Express)

Freeman este cea mai recentă victimă a campaniei #MeToo declanșată în octombrie trecut (după izbucnirea scandalului ce l-a avut în centru pe producătorul Harvey Weinstein, pus recent sub acuzare pentru viol şi agresiune sexuală). El este acuzat, printr-o scrisoare, de opt femei, care susțin, pasă-mi-te, Doamne, că actorul nu a creat niciodată un mediu de lucru sigur (în traducere liberă: comportament indecent, insulte și „alte experiențe neplăcute”). Haida, de! Să fiu bine înțeles: n-am absolut nimic împotriva acestor triste doamne, unele devenite, între timp, staruri, altele rămase la stadiul de starlete, care după ani buni și-au adus aminte că au fost, într-un fel sau altul „agresate”. Sînt total împotriva oricărei forme de agresiune, violență (y compris sexuală) și a oricăror abuzuri, indiferent de natura lor. Dar mă întreb și eu, ca tot omul: de ce după atîta timp? De ce incriminați sunt NUMAI regizori și actori celebri, deci oameni foarte bogați? (Kevin Spacey, Woody Allen, Roman Polansky, Dustin Hofmann, James Franco, Ben Affleck, Steven Seagal etc.). Ceva este putred în Danemarca vizavi de această „mișcare” concertată împotriva unor artiști de notorietate mondială care, așa cum recunoaște și Freeman, poate că au exagerat, cîndva, cu anumite gesturi ușor deplasate ori cu glumițe mai decoltate. Dar de aici pînă la gravele acuzații penale (unele chiar de viol) care se aduc, mai va. Dac-au existat, cu adevărat, asemenea fapte, oare nu cumva ele trebuiau date în vileag atunci, imediat după momentul producerii lor? De ce abia acum??? (Sylvester Stallone, de exemplu, este acuzat de o admiratoare că, în 1986, pe cînd actorul avea 40 de ani, iar ea 16, a fost „intimidată” cu scopul întreținerii de relații amoroase cu el și cu bodyguardul său!!! Acum 32 de ani???) Unde sînt dovezile incriminatoare imbatabile? Doar vorbe, vorbe, vorbe aruncate-n vînt, spre deliciul presei de scandal și-al galeriei? 

Ori doamnele ajunse, unele dintre ele, la vîrste respectabile, dincolo de prima sau chiar a doua tinerețe, sînt intrate în nedoritul con de umbră al impopularitații și vor, într-un mod nu tocmai ortodox, să iasă de acolo în luminile rampei? Sau să plătească niscaiva polițe? Celebritatea e o armă redutabilă dar cu două tăișuri și ea cade greu la lingurică multora pe care acum i-a cam părăsit. Ce se află, de fapt, în spatele acestei „mișcări”? Curățarea pieței americane (și nu numai) de film de o pleiadă de regizori, producători ori actori extrem de valoroși (intrați definitiv în conștiința iubitorilor celei de-a șaptea arte) și punerea în loc a unor neica nimeni??? A unor pigmei??? Greu, dacă nu chiar imposibil de aflat. Interese mari, e evident acest lucru, sînt în joc. 

„Am citit undeva că acum trebuie să întrebi modelul dacă se simte confortabil să pozeze. Este pur şi simplu exagerat. De acum încolo, ca designer, nu poţi face nimic”, a spus cu năduf, celebrul designer vestimentar și fotograf german Karl Otto Lagerfeld, care a conchis sec: „Este incredibil. Dacă nu vrei să îţi fie daţi jos pantalonii, nu deveni model! Alătură-te unei mănăstiri. Va exista întotdeauna un loc pentru tine acolo. Ba chiar se fac recrutări!”

Bref, indiferent care vor fi consecințele voi continua să (re)văd cu o plăcere nesmintită filmele acestor minunați actori. Cu Morgan Freeman în pole position. Cît despre ceea ce se întîmplă în spatele ușilor închise (a se citi camere de filmat), e o cu totul altă istorie de care are cine să se ocupe. Cu vîrf și îndesat.

Povestea asta îmi aduce aminte de vorbele lui Marin Preda: „Un scriitor nu trebuie să fie moral sau imoral, el trebuie sa aibă talent”. Sînt întru totul de acord.

Update
Și cum mîine, mister Morgan Freeman împlinește venerabila vîrstă de 81 de ani, nu-mi rămîne nimic altceva de făcut decît să-i urez Happy Birthday!, și să-l asigur, cu mîna pe inimă, că, nu mor caii cînd vor cîinii! 

B.-L.S.