Jurnalul de la Iedera (1)

Aseară, după ce am terminat treburile prin ograda de la Iedera, m-am așezat la masă și am băut o țuică, așa, țărănește, dintr-o cinzeacă de sticlă ieftină, după care am mîncat pe îndelete. Apoi mi-am înfundat pipa și, printre  rotocoalele groase de fum, ușor ostenit de munca de peste zi, cu gîndurile zburătăcind aiurea, m-am răcorit lîngă o cană de vin gros, negru... M-am spălat și m-am băgat în pat. Înainte să adorm, sau poate chiar că deja alunecasem în somn, mîngîiat duios de Maica Domnului pe pleoape, cum mi-ar fi spus la fel de duios, bunica, am auzit clar vocea bunicului, Dumnezeu să-l odihnească!, venind de undeva de departe, din vremuri demult trecute, de pe cînd eram doar un ciutan. Și-mi zicea bunicul, mucosului care eram pe atunci: Taică, să știi de la mine că, aici, la țară, bărbatu-și iubește femeia doar duminica. Cum de ce? Pentru că-n restul săptămînii muncește pe brînci, de la prima geană de lumină a zorilor pînă seara, tîrziu, la flacăra mică, pîlpîitoare, a Petromaxului... Cum unde trudește? La cîmp, la coasă, la pădure cu lemnele, după vite la islaz, la reparat ochiurile rupte de pește de la halău ... Doar duminica se trezește puțin mai tîrziu, se spală frumos, se bărbierește, se îmbracă cu hainele de sărbătoare și se duce cu muierea lui la biserică, la Sfînta Liturghie. Apoi, zăbovește preț de cîteva clipe în țintirimul de sub costișă, să aprinză o lumînare celor ce nu mai sînt și să-i vază cu ochii sufletului... Apoi vine acasă, se așează la masă cu femeia lui alături, mănîncă tacticos, bea un pac mic de tutun, două, ia un pahar, două cu vin bun, apoi își face cruce și-i mulțămește lui Dumnezeu pentru bucate. După care trece blajin să-și iubească femeia... Și, iacă, taman așa, fătul tatii, veniți voi, copchii, pă lumea asta! (la cuvintele astea din urmă, bunică-mea, Dumnezeu s-o odihnească și pe ea, îi făcea un semn cu degetul la gură să se oprească, pufnind înciudată de limbarița bătrînului, apostrofîndu-l șoptit: Hai, mă, daʼ mai taci o dată, nu-i mai împuia capul copchilului cu balivernele tale!)... 
M-am gîndit mult cu mintea mea atunci la aceste vorbe ale bunicului, după care am ajuns, abrupt, la o idee, care însă avea să mă părăsească într-o bună zi, ceva mai tîrziu, cînd am înțeles eu mai bine cum stau lucrurile: ce frumoooos e la țară, aici, la noi, unde toți copiii sînt făcuți duminica! Eu cînd oi fi fost făcut, în ce zi, că mama mi-a povestit de zeci de ori numai despre faptul că m-am născut într-o duminică... O s-o întreb, cîndva, în ce zi a săptămînii m-o fi migălit ea pe mine cu tata... 
(29 aprilie, duminică)

p.s. Și uite așa, încet-încet, au trecut vreo 50 de ani de cînd bunicul mi-a spus chestia asta și nici în ziua de azi n-am întrebat-o pe mama ce și cum...